6

9 April 2014

Mircea Eliade despre colegul sau, Mircea Vulcanescu: “Victoria lui din temnita a fost totala. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie impotriva Mortii”

Mircea Eliade si Mircea Vulcanescu

Statuia lui Mircea Vulcanescu

Mircea Eliade: Trepte pentru Mircea Vulcanescu

“(…) Nu stiai ce sa admiri mai intii: nestavilita lui curiozitate, cultura lui vasta, solida, bine articulata, sau inteligenta lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-si traia credinta si iscusinta cu care si-o talmacea. Nu cred c-am intilnit alt om inzestrat cu atitea daruri. si nici altul care sa-l intreaca in modestie. Am cunoscut, desigur, savanti care se incumeta sa citeasca in treizeci de limbi, sau stapinesc in de-amanuntul istoria unei tari sau a unui continent, sau au patruns toate tainele fizicii si matematicilor, sau inteleg nenumarate sisteme filozofice. Dar mintea lui Mircea Vulcanescu era altfel alcatuita. Dupa ce-l cunosteai mai bine, intelegeai ca daca ar fi trebuit, ar fi putut si el invata treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Il interesa tot. Mai mult: intelegea – si-ti explica – de ce-l intereseaza cutare sau cutare disciplina, un anumit autor sau o anumita opera.

Dar nu era nimic haotic nici dezarticulat in cultura lui. Ce invatase de la teologii si filozofii pe care-i citise se lega de tot ce-l invatasera sociologii, economistii, istoricii, financiarii, oamenii politici. lmensa lui cultura nu era distribuita in “compartimente”; era perfect integrata, desi se desfasura pe nivelurile multiple ale cunoasterii. De aceea era in stare sa profile din lectura unui “reductionist” – un freudian, bunaoara, sau un marxist -, pentru ca stia unde sa-l situeze. Cum marturisea adesea: nu se lasa impresionat de “jargon”, nid de “ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta sa inteleaga mai bine un fenomen cultural; adica, il ajuta sa descopere aspecte sau sa descifreze sensuri care i-ar fi ramas altminteri ascunse sau nelamurite. (…)

Acest crestin care se situa, cum am spus, in universul culturilor traditionale, era deschis fata de orice inovatie creatoare, in arta, in sociologie, in economic politica. Multi dintre cei care l-au cunoscut nu izbuteau si inteleagu cum un crestin ca el putea sa inteleaga si sa vorbeasca cu atita simpatie de oameni si sisteme profund antireligioase, ca Marx sau Freud. De asemenea, nu intelegeau cum ii puteau place anume manifestiri extravagante ale plasticii contemporane, sau cum putea asista atit de senin la descompunerea precipitata – anuntind iminenta lor disparitie – a institutiilor si culturii taranesti.

Explicatia era totusi simpla: ca si Nae lonescu, profesorul si invatatorul lui, Mircea Vulcanescu credea in Viata si privea cu interes si simpatie orice noua create a Vietii, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul romanesc, organizatia statala care poarta numele de Romania, cultura romaneasca, atit populara cit si savanta, cu tot ce prindea si implica ea – toate acestea aveau, inainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii. Ca unele institutii se schimba vertiginos sau chiar dispar sub ochii nostri, ca felul de a fi si a se purta se modifica si se uriteste, ca arta populara se hibrideaza si estetica mahalalei se intinde ca pecinginea, ca peisajul romanesc “traditional” e amenintat de desfigurare prin insusi procesul de transformare economic si social al tarii, pe care Mircea Vulcanescu il cunostea si-l accepta – toate acestea nu-l speriau, desi fara indoiala il mihneau anumite modificari precipitate si reforme fara rost. Toate acestea faceau parte din insusi procesul Vietii. Aici, pe pamint, lucrurile nu puteau fi altfel, nu puteau impietri asemenea arhetipurilor. Dar aceasta Viata, pentru ca se plamadise aici, in acest spatiu geografic, – si se exprimase in concretul istoric al acestui popor romanesc – era o viata romaneasca, oricum s-ar fi manifestat ea, tot romaneasca raminea.

In aceasta credinta se afla izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcanescu: credinta in indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vietii etnice si culturale romanesti. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profetii sau purtatorii de cuvint ai politicii si culturii romanesti. Nu voi uita niciodata ce mi-a marturisit Mircea Vulcanescu de mai multe ori, intre 1936 si 1940: ca el nu crede in disparitia neamului romanesc, oricite catastrofe s-ar abate peste noi; ca nici o eventuala deportare sau exterminare masiva a romanilor din zilele noastre nu ar insemna distrugerea neamului; “pentru ca (si acum ii citez propriile lui cuvinte) eu cred ca daca ar navali alte neamuri si s-ar aseza aici, la noi, dupa cateva secole ar deveni si ei romani!”

(…) Erau citiva care se intrebau cit de adevarata era aceasta incredere in Viata si cit de reala putea fi, la un savant genial ca el, o credinta atit de “taraneasca”. Se intrebau asta, pentru ca, isi spuneau, Mircea Vulcanescu fusese daruit cu toate darurile: era frumos, avea o sanatate de fier, nu fusese niciodata sarac, era inconjurat de prieteni si admiratori, nu fusese incercat de nici o tragedie personala sau familiala; triumfase intotdeauna, si pe toate planurile, chiar daca uneori nu i se daduse locul pe care-l merita (bunaoara, la 35 de ani nu era decit asistentul de etica la Universitatea din Bucuresti). Dar era destui sa-l cunosti mai bine ca sa-ti dai seama ci Mircea Vulcanescu privea toate insusirile si succesele lui ca niste daniri ale Vietii pe care le ingaduise Dumnezeu, si ca daca ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui incredere in viatai, nici marea lui credinta. Toate astea i se pareau de altfel firesti. Caci, spunea, oamenii uita de obicei ca darurile, ca si incercarile, vin tot de la Dumnezeu.

Cind au venit incercarile, Mircea Vulcanescu le-a primit senin si increzator; intr-un anumit fel, misterios, se integrau vietii lui religioase. In citeva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situatie sociala si academica, familie, libertate. Dar a ramas acelasi. Nu s-a indoit si nici n-a tagaduit; a continuat sa marturiseasca cu aceeasi senina fermitate credinta si increderea lui de totdeauna.

Altii, care i-au fost mai aproape, vor povesti in de-amanuntul, aici sau altadata, viata pe care a trait-o Mircea Vulcanescu in temnita. Ce stim cu totii, ne e de-ajuns ca sa intelegem cit de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie impotriva Mortii.

Pentru ca stim cum a murit! lar ultimul lui mesaj in temnita, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: “Sa nu ne razbunati!”…

Chicago, nov. 1961”

Text publicat in revista “Prodromos”, nr. 7, 1967.

MARTURISTORII.RO

Foto: Statuia lui Mircea Vulcanescu de Valentina Bostina din Piata Sfantul Stefan, aflata langa casa filosofului, din strada Popa Soare, la dezvelirea sa, in 31 octombrie 2009, de catre edilul Primariei Sectorului 2 Bucuresti

Vă mulţumim dacă daţi mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someonePrint this page