Print Friendly, PDF & Email" /> Şerban Manu, fiul lui George Manu: "Miliţia mi-a dat "patrimoniul" tatei - o geantă de cânepă cu 3-4 lucruri de îmbrăcăminte şi o lingură din alpaca" - MĂRTURISITORII

Şerban Manu, fiul lui George Manu: “Miliţia mi-a dat “patrimoniul” tatei – o geantă de cânepă cu 3-4 lucruri de îmbrăcăminte şi o lingură din alpaca”

George Manu AutoportretPostfaţă la Testis Dacicus:

În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească

 

Nepoţilor mei Sorin–Mihai,

Mircea–Alexandru şi

Maria–Elena Teodorescu–Manu

 

Testis-Dacicus-George-Manu-Romania-sub-ocupatie-ruseasca-Editura-Mica-ValahieCare nu mi-a fost mirarea, cu câţiva ani în urmă, când fiica mea m-a chemat la telefon spre a-mi spune că voi primi un telefon de la domnul Claudiu Secaşiu, tânăr istoric interesat de perioada neagră a anilor instalării Republicii Populare de tristă amintire. Cerându-i explicaţii despre motivele apelului, ea mi-a răspuns: „este vorba de editarea unei cărţi scrise de tata mare”.

Dacă mama mea îmi spusese că tata scrisese un document politico-economic virulent antisovietic înaintea arestării sale în 1948, document care era una din piesele de bază ale acuzării sale în procesul Bujoiu, nici prin minte nu-mi trecea că, pe de o parte, acest document este accesibil şi că, pe de altă parte, el fusese trimis în Marea Britanie prin modalităţi pe care îngrijitorul ediţiei le explică în prefaţă.

Pentru cititorul avertizat nu este nici un fel de secret că în perioada imediat postbelică, practic tot ce reuşea să obţină ca informaţii Intelligence Service-ul britanic era retrimis ramburs M.V.D. (viitorul K.G.B.) prin grija „fabienilor” de la Oxford, ajunşi în posturi importante la Foreign Office, M.I.-5 şi M.I.-6[1].

Desigur că, înainte de a fi cunoscută de serviciile de siguranţă române şi chiar de destinatarul britanic, lucrarea tatălui meu ajunsese în mâna organelor de securitate sovietice prin grija domnilor Kim Philby[2] şi Co. Faptul că în manuscrisul în limba engleză autorul nu era nominalizat a făcut, probabil, ca tatăl meu să fie arestat abia în 1948.

Răul, pe care aceşti băieţi de bani gata, absolvenţi ai marilor universităţi britanice, ademeniţi de ideologia marxist-leninistă, au putut să-l facă mişcărilor de rezistenţă din toate ţările din Europa de Centru şi de Est, este incalculabil şi activitatea lor rămâne încă să fie cercetată de către istorici în toate detaliile ei.

În ceea ce îl priveşte pe tatăl meu, relaţia mea cu el a fost mult mai mult intelectuală decât fizică şi afectivă. De când îmi pot aminti, era veşnic plecat. Mai întâi în război, apoi ascunzându-se de copoii Siguranţei care îl vânau fără cruţare (Securitatea nu exista încă în acea perioadă). Îmi amintesc că l-am văzut de câteva ori la proprietatea bunicii mele materne de la Strejeştii de Sus (fostul judeţ Romanaţi, actualmente Olt) între anii 1944-1947. Într-adevăr, mi-am făcut şcoala primară în acest sat oltenesc de unde nu m-am mişcat de la bombardamentele anglo-americane din aprilie 1944 până la începutul anului şcolar 1947-1948, când m-am înscris la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, rebotezat la reforma învăţământului din 1948 Liceul de băieţi nr.1 şi ulterior Liceul Nicolae Bălcescu.

Pentru mine, copil curios de 7-8 ani, tatăl meu era un fel de semizeu. De o cultură enciclopedică şi de o mare inteligenţă, în puţinul timp pe care l-am putut petrece împreună a încercat şi cred că a reuşit să-mi deschidă mintea spre cultură în sensul universal al cuvântului. Dacă până la 15-16 ani „j`ai lu mes classiques”, în principal literaturile clasice şi moderne (franceză, engleză şi – cu toată situaţia – rusă), aceasta se datorează exclusiv talentului cu care tatăl meu a ştiut    să-mi stimuleze curiozitatea şi deschiderea spre valorile universale. Dacă şi astăzi, după 50 de ani, ştiu în ordine numele celor 21 de stele de prima mărime începând cu Sirius şi de la vârsta de 7 ani am fost legănat în muzica lui Bach, Beethoven, Brahms, Liszt, Chopin, Ceaikovski şi Rahmaninov, aceasta i se datorează tot lui.

După aceste scurte contacte, relaţia mea cu George Manu se mitifică. Pe la 10 ani, mama m-a luat deoparte, mi-a explicat că tata este căutat de Siguranţă, că luptă contra ruşilor şi că i-a cerut să divorţeze ca să mă protejeze. Tot în scop de protecţie nu ne-a ţinut la curent în ce priveşte locurile unde se ascundea. În anii `47-`48, l-am văzut o singură dată, când mi-a oferit o îngheţată în fosta cofetărie Coterbic din str. Romană (azi Mihail Eminescu). Dintre cunoştinţele lor britanice l-am văzut o dată sau de două ori pe Billy Watson, de care mama îmi vorbea cu multă prietenie.

După proces şi condamnare, subiectul tata a devenit tabu. Ştiam că trebuie să scriu în diferitele „autobiografii” că părinţii sunt divorţaţi, că stau cu mama, că habar n-am ce face tatăl meu, care fusese condamnat la „muncă silnică pe viaţă”. Singurul lux pe care mi l-am permis a fost să-mi procur stenograma procesului care a fost publicată de autorităţile comuniste. Broşura m-a urmat toată viaţa şi o am în bibliotecă în Franţa. Era, până la descoperirea manuscrisului lucrării În spatele Cortinei de Fier, singurul document – chiar trunchiat, aşa cum ştiau să facă comuniştii – care mă lega de tatăl meu.

M-am obişnuit, încetul cu încetul, să fiu privit ca un animal ciudat. Deşi minciuna convenţională „n-am văzut, n-am auzit” continua să figureze în toate autobiografiile mele, toată lumea ştia – la facultate sau la întreprindere – despre ce este vorba. Cu această ocazie mi-am dat seama că, atât timp cât n-am o atitudine publică anticomunistă, poziţia mea îşi avea şi părţi bune. Nefiind înregimentat în organizaţiile partidului (U.T.C., Partidul însuşi), am reuşit să mă păstrez intelectual nepoluat şi să nu fiu obligat să mă umilesc, lingând unde scuipase tata.

Prin începutul anilor 1950, a ieşit din închisoare un deţinut politic care împărţise la Aiud celula cu tata şi al cărui nume nu l-am cunoscut niciodată. I-a cerut mamei să mă vadă (cred că eram în clasa 9-a) şi mi-a spus textual:

„Şerbane, tatăl tău m-a rugat să-ţi spun personal că trebuie să te integrezi şi să trăieşti în ţara ta aşa cum este acum. E de ajuns o generaţie sacrificată şi timpul cât vom mai sta sub ruşi nu se poate prevedea. Fă ce poţi pentru ţara ta, aşa cum am făcut toţi de mai multe generaţii”.

Acestea mi-au fost confirmate după 1964 de către Camil Demetrescu, care a discutat îndelung aceste probleme cu tata în detenţie.

Ulterior, am aflat că tatii i s-ar fi propus, la sugestia academicianului Şerban Ţiţeica, libertatea, condiţionat de colaborarea sa cu Institutul de cercetări nucleare din Dubna (U.R.S.S.) şi că ar fi refuzat. Rigoarea morală a educaţiei sale nu-i permitea să accepte!

Cele ce preced îmi amintesc de o anecdotă. În 1982, când mi s-a dat aprobarea de plecare definitivă din ţară, am fost chemat în Rahova de un ofiţer de securitate care mi-a indicat pompos că ţara aşteaptă de la mine ca în străinătate să fiu un bun român şi să nu o denigrez. I-am răspuns atunci servitorului lui Ceauşescu că cel puţin 10 generaţii de străbuni, care au servit cu devotament ţara, mă autorizează să nu primesc lecţii de patriotism de la nimeni.

Să revenim însă la copilul care devine adolescent şi terminându-şi liceul trebuie să se gândească la o carieră.

La acea epocă, aveam predispoziţii mai mult umaniste decât ştiinţifice şi mă îndreptam spre ideea     să-mi fac drum în critică de teatru şi film sau în diplomaţie. Era în 1954 şi după moartea lui Stalin se simţea o oarecare liberalizare la admiterea „foştilor” în învăţământul superior. Mama, care muncea din greu să ne întreţină pe mine şi pe bunica (mama ei) şi mulţumită că n-aveam probleme de învăţătură, mă lăsa în general în pace, interesându-se totuşi de ce intenţii aveam. A doua zi, după ce mi-am trecut bacalaureatul, mi-a dat în mână o adresă (pe Dionisie Lupu) şi mi-a spus că acolo mă aşteaptă Gabriela şi Radu Ţiţeica, unii dintre cei mai buni prieteni ai tatii. M-am mirat că nu era şi Şerban, despre care tata însuşi îmi vorbise şi căruia îi purtam numele. Mama a ocolit răspunsul.

Cei doi fraţi Ţiţeica, ambii profesori universitari şi şefi de catedră, mă aşteptau cu o cafea şi cu toată intimidarea mea vizibilă mi-au vorbit ca unui adult.

Mi-au explicat în esenţă că:

–    facultăţile de artă, literatură, ziaristică, diplomaţie etc. sunt toate facultăţi politice şi ca atare cu originile mele n-am nici o şansă să reuşesc la examenul de admitere, de unde voi fi eliminat pe simplul dosar;

–    au promis amândoi tatei înainte de a fi arestat că se vor ocupa de mine şi mă vor ajuta să-mi fac un drum în viaţă;

–    singura soluţie e să dau examen de admitere la Institutul de Mine, unde erau amândoi şefi de catedră şi unde au vorbit cu rectorul (distinsul prof. dr. ing. N. Petrulian) că dacă reuşesc la examenul de admitere să nu mă elimine pe dosar.

Port o recunoştinţă veşnică atât fraţilor Ţiţeica, cât şi academicianului Petrulian, datorită cărora studiile mele n-au depins decât de notele mele de la examene şi nu şi de originea socială şi convingerile politice ale părinţilor mei. Dumnezeu să-i odihnească.

De altfel, profesorul Petrulian a trebuit să pună în balanţă toată autoritatea sa de rector şi de om de ştiinţă ca să-l calmeze pe un oarecare Cornel Burtică, pe vremea aceea secretarul B.O.B. pe Institut, care nu mă voia cu nici un preţ printre studenţi. Acesta a făcut după aceea cariera politică pe care o cunoaştem cu toţii, fiind printre principalii purtători de servietă ai lui Nicolae Ceauşescu.

A urmat o altă alertă în anul examenului de stat (în 1959) unde era din nou să zbor din Institut şi unde alt rector (prof. dr. ing. Ştefan Kovacs) a impus să se ţină cont întâi de note şi apoi de dosar şi unde alţi profesori m-au prevenit de pericol (unii dintre ei au dispărut, dar prof. ing. Cornel Buzatu, deşi l-am pierdut din vedere, ar trebui să mai fie pe această lume). Recunoştinţa mea li se adresează şi lor în egală măsură.

Dacă cineva e conştient astăzi când trăim într-o ţară săracă, e drept, dar liberă, ce însemna în anii `50 să ajuţi pe băiatul unui criminal de înaltă trădare, îşi va da seama că aceşti distinşi profesori universitari îşi riscau catedra şi cariera pentru a-i oferi copilului unui coleg   de-al lor – acuzat de exces de patriotism – posibilitatea de a-şi urma studiile în condiţii cât de cât normale. În aceste condiţii să nu îndrăznească nimeni să spună că universitarii români n-au avut verticalitate. Sunt martor de înalta lor probitate şi ţinută morală.

Mi-am terminat studiile, obţinând diploma de inginer cu nota 8. O notă superioară era inaccesibilă singurului urmaş al lui George Manu, care avea să moară în 1961 la Penitenciarul Aiud pentru că nu i s-a asigurat un minimum de asistenţă medicală. Aş vrea numai să adaug că am fost chemat la postul de miliţie de cartier pentru a mi se restitui „patrimoniul” răposatului meu tată. O geantă de cânepă, conţinând 3-4 lucruri de îmbrăcăminte, şi o lingură din alpaca. Aveam 23 de ani şi e ultima dată când am plâns ca un copil. Am jurat atunci că nu voi mai plânge niciodată. Intrasem în viaţa adultă.

Voi încerca acum, înainte de a continua să povestesc de ce mi-a adus „dosarul”, să definesc puţin, aşa cum le-am perceput cu sensibilitatea mea de copil de 8-10 ani şi din cele aflate de la rude şi prieteni, punctele de sprijin ale conştiinţei tatălui meu.

1. Contextul

Trebuie să revenim la finele secolului trecut, perioadă în care partidele puternice erau:

–    Partidul Conservator, reprezentând interesele aristocraţiei (boierimii), atât de origine pământeană (Brâncoveanu, Ştirbey, Năsturel, Carp, Balş, Filipescu, Florescu, Sturdza, Racovitza, Donici, Bălăceanu, Văcărescu etc.) cât şi fanariotă (Hurmuzaki, Moruzi, Soutzo, Aristarchi, Filittis, Manu, Callimachi, Mavrocordat etc.) sau de alte origini: Ghika – albanezi, Darvari – macedoneni, Cantacuzino – bizantini etc.

–    Partidul Liberal, reprezentând interesele burgheziei industriale şi financiare în ascensiune, având drept conducători în principal familia Brătianu, dar şi pe M. Kogălniceanu, fraţii Goleşti (care erau boieri), C.A. Rosetti (boier şi el), Costineştii etc., este puternic susţinut de francmasoneria franceză.

–    Socialiştii încep să se manifeste dar nu reprezintă încă o forţă. O parte dintre ei (C. Stere) este recuperată de liberali.

Simplificând la extrem, Partidul Conservator era dominat de personalităţile lui Lascăr Catargiu şi a lui  P.P. Carp[3], iar Partidul Liberal de I.C. Brătianu şi      C.A. Rosetti, ultimul pierzându-şi treptat influenţa, fiind prea republican pentru a se putea adapta sistemului monarhic.

2. Educaţia

Întreaga educaţie de bază (şapte ani de-acasă) a tatălui meu (născut în februarie 1903) purcede de la covârşitoarea personalitate a bunicului său, generalul George Manu, comandant al artileriei frontului de la Plevna în Războiul de Neatârnare din 1877, Prim-ministru şi de mai multe ori ministru al Regelui Carol I, primar al Bucureştilor şi senator de Teleorman. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Lascăr Catargiu, prieten cu P.P. Carp şi N. Filipescu, generalul George Manu era un mare boier de concepţii tradiţionaliste şi de o rectitudine morală vecină cu rigiditatea. Fiu al marelui vornic şi caimacam al Ţării Româneşti Ion Manu, el era un om de convingeri, cu picioarele adânc înfipte în glia strămoşească. Concepţia despre democraţie a generalului se oprea la o viziune elitistă a acesteia, în care nu puteai pune la egalitate votul unui analfabet sau al unui „venetic” cu cel al unui cărturar, al unui ofiţer sau al unui burghez neaoş. Acesta a fost mediul, de extremă rigoare morală, în care a deschis ochii la viaţă tatăl meu.

3. Evoluţia valorilor democratice

Când judecăm anume stări de lucruri cu mentalitatea noastră de astăzi, este bine să ne reamintim de unele repere cum ar fi:

–    în Franţa sufragiul universal datează de la acordarea dreptului de vot femeilor de către de Gaulle în 1945. În 1939 deci nu votau decât jumătate din adulţi;

–    în Elveţia, bastion al democraţiei directe, femeile n-au drept de vot nici astăzi în anumite cantoane şi nici  nu-l solicită;

–    în nici una din marile democraţii străinii n-au drept de vot;

–    În Statele Unite, egalitatea rasială datează de la Kennedy şi problema în fapt este departe de a fi complet rezolvată, inegalităţile fiind încă flagrante;

–    În fostul lagăr socialist, evreii şi minorităţile naţionale (în cazul nostru maghiarii şi ţiganii) au fost când utilizaţi şi manevraţi, când persecutaţi, în funcţie de nevoile politice (valabil sub Stalin, sub Gheorghiu-Dej, sub Ceauşescu). Cel din urmă a dus o politică de eliminare de la responsabilităţi a minorităţilor (în special maghiari şi evrei) în anii  `70-`80 în dorinţa de a le face vinovate de ce nu mergea în ţară. Mai găsim, din păcate, reminiscenţe foarte vivace ale acestor concepţii în România de azi.

4. Cazul României

România Mare, stat structurat târziu, după Conferinţa de Pace de la Trianon, în graniţele sale naturale, a avut în întreaga perioadă interbelică un puternic curent naţionalist. O dovedeşte simplul fapt că principalele partide politice erau ambele „naţionale” (liberal şi ţărănesc). Ele îşi păstrează titulatura şi astăzi.

5. Formarea conştiinţei politice a lui George Manu

Doctor în ştiinţe fizice la Sorbona, coleg de studii şi prieten intim cu fraţii Ţiţeica şi cu neuitatul profesor de chimie Costin D. Neniţescu, tatăl meu a avut drept profesori majoritatea somităţilor fizicii atomice interbelice. Marie Curie, Jean Perrin, de Broglie şi alţii. Irene Curie şi soţul ei Frédéric Joliot nu erau la acea vreme decât asistenţi. Este de remarcat că toată această pleiadă de mari oameni de ştiinţă avea o sensibilitate – dacă nu un angajament – de stânga. Joliot a fost chiar membru al Partidului Comunist Francez.

La terminarea studiilor sale de doctorat, George Manu asistă la catastrofa economică a guvernului de stânga – de Front Popular – al lui Leon Blum în Franţa, catastrofă economică ce a determinat catastrofa militară din 1940. Structura ştiinţifică a inteligenţei sale îl împinge spre constatarea că „democraţiile moi” sunt regimuri politice inadaptate situaţiilor de criză.

6. Guvern „tare”

 Faţă de monarhie, moşierimea română, începând de la „monstruoasa coaliţie” care l-a detronat pe         Al.I. Cuza, a avut o atitudine corectă, dar lipsită de entuziasm. Ca probă, invit cititorii să citească memoriile Regelui Carol I, unde indică clar preferinţele sale faţă de liberali, în pofida sfaturilor contrarii ale tatălui său şi chiar ale lui Bismarck.

Cu Ferdinand şi mai cu seamă cu Carol al II-lea, camarilele iau locul elitelor şi boierimea se izolează din ce în ce mai mult de tron (cu notabila excepţie şi din motive cu totul personale a lui Barbu Ştirbey). Dispariţia Partidului Conservator, odată cu sfârşitul Primului Război Mondial şi al primei Reforme agrare a consfinţit preponderenţa burgheziei industrial-financiare (P.N.L.) şi al proprietăţii agricole medii (P.N.Ţ.), vechea aristocraţie rămânând un aliat al unora sau al altora, dar ne mai reprezentând o forţă politică de sine stătătoare.

La întoarcerea din Franţa, convins de necesitatea unui „guvern tare”, neavând încredere nici în G. Tătărescu – „lipsit de scrupule” şi… „cel mai mare măsluitor de alegeri”[4] – şi nici în Regele Carol al II-lea, inteligent, dar veleitar şi sub influenţa Elenei Lupescu, George Manu aderă la Garda de Fier a lui Corneliu Codreanu, pe care o asimilează cu mişcarea „Le Croix de Feu” a colonelului francez de la Rocque, partid de dreapta de tip franchist, fără conotaţiile violent rasiste ale nazismului. După aderarea sa la Mişcarea Legionară în care militează un timp, asistă din ce în ce mai stupefiat la schimbul de asasinate între Mişcarea Legionară şi dictatura carlistă. La asasinarea Primului ministru Armand Călinescu, el protestează şi cere lui Horia Sima să oprească asasinatul politic ca metodă de cucerire a puterii. La asasinarea profesorului Iorga[5], se îndepărtează provizoriu de Mişcarea Legionară şi se retrage un timp din politică, dedicându-se învăţământului universitar (este asistent şi apoi conferenţiar la Universitatea din Bucureşti). Ambele informaţii mi-au fost date de mama mea. Nu participă politic la Statul Naţional Legionar şi nici la rebeliunea legionară din ianuarie 1941.

După rebeliune şi izgonirea legionarilor de la putere de către Ion Antonescu, principalii conducători legionari se exilează în Germania, unde Hitler avea nevoie de o forţă de şantaj împotriva Mareşalului. Din acel moment, deşi la un moment dat conduce interimar Mişcarea Legionară, tatăl meu alege un drum care este al său. Fără excluderi, dar şi fără adeziuni. Îşi păstrează o distanţă atât faţă de cei din afară (Horia Sima), care se demonetizaseră în cele 5 luni de guvernare, cât şi, ulterior, faţă de poziţiile lui Petraşcu sau Comăniciu. Acestea rezultă clar din conţinutul „interogatoriului” său.

După armistiţiu, o mare parte din intelectualitatea universitară din România îşi redefineşte poziţiile. Profesorii Sanielevici şi Stoilov fac ce trebuie pentru ca George Manu să fie împins afară din învăţământul universitar sub privirile impasibile ale viitorului academician Horia Hulubei, care până atunci îl considera ca cel mai capabil element al catedrei sale.

 7. Politica antisovietică

 George Manu îşi dă seama şi este şi informat mult înaintea celorlalţi oameni politici că nu se poate conta pe o intervenţie armată imediată a anglo-americanilor împotriva Armatei Roşii şi că trebuie organizată o rezistenţă internă care să poată fi declanşată oricând, la nevoie. Îşi scoate peste graniţă mai mulţi colaboratori, îi explică soţiei sale că nu poate pleca şi el imediat pentru că mai are să termine cartea, pe care o postfaţează azi, subsemnatul, şi este arestat în Bucureşti după ce de două ori nu reuşise să treacă graniţa. Acţiunea tatălui meu avea deci un dublu scop:

–    informarea aliaţilor asupra realităţilor din ţară şi în principal asupra distrugerii Statului Român de către Uniunea Sovietică prin studiul socio-politico-economic În spatele Cortinei de Fier;

–    crearea de structuri de rezistenţă împotriva ocupantului care să poată fi activate atunci când Puterile occidentale ar fi hotărât să elibereze România.

Acţiunea lui era în principal antisovietică şi în subsidiar anticomunistă. Această atitudine decurgea direct din legătura profundă cu glia românească şi rostul elitelor naţionale explicată la punctul 2) de mai sus.

 8. De ce naţionalist?

Cititorul îmi va permite, înainte să încerc să explic reflexul naţionalist al românilor în perioada invaziei sovietice, să citez dintr-un text scris de un ziarist american, care nu poate fi acuzat nici de rasism, nici de fascism, nici de legionarism:

„La 6 martie 1945, patru comunişti au primit din partea ruşilor puteri depline asupra României: Gheorghe Gheorghiu-Dej – un român, Vasile Luca – un ungur, Ana Pauker – o evreică şi Emil Bodnăraş – un germano-ucrainean”[6];

„Din aceste motive (pentru că Stalin îi salvase de Hitler – n.a.), evreii români cooperau din plin cu Rusia şi cu regimul prorusesc din România. (…) În consecinţă, în afaceri, în poliţie, în Frontul Naţional Democrat, în presă, practic în întreaga administraţie, în organizaţiile studenţeşti, în sindicate, în activitatea de propagandă, în administrarea nou înfiinţatelor «economate» care erau destinate să aprovizioneze populaţia cu mărfuri ieftine, în achitarea despăgubirilor de război către ruşi şi în reorganizarea industriei, evreii au jucat şi joacă un rol mult prea însemnat în raport cu numărul lor”[7];

„Kolozsvár părea să justifice credinţa maghiarului că aparţinea unei rase de stăpâni. Pentru aceste motive, ungurii de aici, ca şi cei din Ungaria, se cramponează de Cluj cu o afecţiune disperată care sfârşeşte adesea în furie crudă şi ucigaşă”[8].

Şi astfel de citate putem găsi cu zecile în cartea lui Reuben H. Markham, trimis al ziarului american „Christian Science Monitor” în Europa de Est. Textul datează din 1949.

Trebuiesc deci înţelese, în optica vremii şi în mentalitatea în care tatăl meu s-a format, menţiunile referitoare la evrei şi la ceilalţi „străini” conţinute în lucrarea În spatele Cortinei de Fier. El pleacă de la principiul că puterea sovietică a căutat să se folosească de străini pentru a jefui România, în ideea că un bun român nu-şi vinde cu bună ştiinţă ţara bucată cu bucată. Tatăl meu credea că orice român gândeşte şi simte ca el. S-a înşelat, dar numai parţial.

Efectiv, în anii `58-`65 au apărut încercări de a ne dezbăra de cercul de oţel cu care ne sugrumau sovieticii, conduse de Al. Bârlădeanu şi I. Gh. Maurer sub autoritatea lui Gheorghiu-Dej. Aceste încercări, care au dat o imensă speranţă poporului, au culminat dar s-au terminat şi cu discursul lui Nicolae Ceauşescu, din august 1968, după invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia.

După aceea un linţoliu negru s-a aşezat progresiv şi de neoprit asupra poporului român. Până la revoluţia confiscată. A durat 20 de ani, timp în care poporul român, căruia nu i se putea aduce nici măcar vina ce s-a adus tatălui meu, a suferit un calvar pe care nici una din „democraţiile populare” n-a avut nici pe departe a-l suporta. Ceauşescu n-avea nici măcar scuza că-l obligau sovieticii să facă ce-a făcut. Cancerul a fost extirpat, sechelele rămân şi nu vor dispărea curând.

Înainte de a merge mai departe, vreau să spun că am ferma convingere că afirmaţia lui Alexandru Ioan Grama din volumul Mărturii despre Legiune, Rio de Janeiro, Ed. Dacia, 1967, este o pledoarie pro domo pentru a dovedi unitatea mişcării. Structura intelectuală şi formaţia ştiinţifică a tatii nu puteau să-l conducă la o autocritică în ceea ce priveşte compromisul lui N. Petraşcu cu puterea comunistă, pe care el l-a combătut. Aceasta din două cauze:

–    inutilitatea dovedită ulterior a acestui compromis esenţialmente contra naturii, de conjunctură şi bizantin, în care nici una dintre părţi nu credea;

–    convingerii tatălui meu că orice negociere cu puterea comunistă, pe lângă că este amorală, nu serveşte la nimic, aceştia neavând nici convingeri, nici conştiinţă şi nici cuvânt, singurul argument în faţa căruia cedează fiind forţa.

Verticalitatea sa structurală îi interzicea o astfel de „întoarcere în cămaşă”, mai cu seamă că evenimentele n-au dat în nici un fel dreptate lui Petraşcu. Aş zice chiar dimpotrivă.

De altfel Alexandru Ioan Grama, deşi fixează locul acestei autocritici la Gherla, unde tata a stat foarte puţin, nu citează nici măcar o sursă care să-i fi comunicat acest fapt, citând un discurs întreg fără a-i indica originea.

 *

Despre cariera mea adultă ce pot spune? Că mi-am făcut cu prisosinţă datoria de inginer. Că ruda mea, ambasadorul Greciei la Bucureşti, la începutul anilor `60, Argyropoulos, mi-a propus să mă ajute să părăsesc ţara şi că n-am dat curs, gândindu-mă că la un moment dat România se va putea redresa şi că va avea nevoie de alţi oameni. Că biata mea mamă – Dumnezeu s-o odihnească – îmi spunea de cel puţin două ori pe an: „Şerbane, pleacă, aici n-ai nici un viitor”. Că până în 1980 am refuzat cu îndărătnicie să plec din ţară, deşi puteam s-o fac.

În 1962, m-am însurat şi am avut o fată. Începând cu 1965 – la şase ani după terminarea Institutului de Mine – am început o carieră de funcţii cu delegaţie: şef de serviciu, inginer şef adjunct, inginer şef. Funcţii de conducere pe care în mod normal nu le puteam ocupa, nefiind membru de partid. Le-am ocupat totuşi pentru că era nevoie de competenţe şi începând cu ministrul Energiei Electrice şi pe toată linia ierarhică nişte oameni au gândit că e bine aşa, cu riscul să aibă, din când în când, discuţii cu organele de partid sau cu Securitatea. Nu nominalizez toţi prietenii care m-au sprijinit activ sau pasiv; sunt prea mulţi şi poate unii nu doresc să fie citaţi.

Pe unul singur nu mă pot împiedica să-l citez. Este vorba de prietenul meu inginerul Ion Mihai, băiat de ţăran oltean de lângă Balş, ieşit recent la pensie ca director comercial al Direcţiei Generale de Distribuţia Energiei Electrice din RENEL şi care e obligat să muncească la cei 70 de ani ai săi, căci pensia nu-i ajunge. Nu-l citez pentru că e oltean ca mine – prin bunica mea maternă descind din Stroe Buzescu – ci pentru coloana vertebrală dreaptă pe care a avut-o întotdeauna, contrazicând singurul proverb românesc care nu-mi place: „Capul plecat sabia nu-l taie”.

În rest, după ce, direct sau indirect, am contribuit la tot ce este electrificare în Câmpia Dunării de la Turnu Măgurele la Ţăndărei şi simţind din ce în ce mai tare că mă înăbuş, că nu mai pot respira în propria mea ţară, am cerut plecarea definitivă în Franţa, la sfârşitul anului 1980.

N-am suferit de foame, aveam un salariu bun, mă cunoştea toată lumea. Pe faţă sau pe ascuns eram apreciat. Ajunsesem totuşi la concluzia că nu mai era nimic de făcut, ţara mea se afunda încetul cu încetul în negură, regresam către barbarie.

În străinătate am trăit când rău, când bine. Nu    m-am simţit niciodată acasă, dar m-am adaptat. Am împlinit 65 de ani şi într-o ţară cu 12% şomaj am lucrat până la pensionare.

Fica mea s-a reîntors în România, s-a măritat şi are doi băieţi şi o fată care pe lângă numele tatălui lor îl poartă şi pe cel de Manu. Sper că vor relua steagul pe care nu l-a lăsat să cadă George Manu şi că vor contribui  să-l împingă înainte către integrarea României în rândul naţiunilor civilizate şi creatoare din Europa.

Nu va fi prima dată, să sperăm că va fi ultima, când după un pârjol aprins de tătari, de turci, de austrieci sau de ruşi, ţara a renăscut, bine aşezată pe bogăţia ei în lucruri şi în oameni. Desigur, peste câţiva ani nu vom mai fi în răscruce de imperii, ci bine integraţi într-o Europă către care străbunii noştri au încercat să ne îndrepte cu 150 de ani în urmă. În NATO am fost practic admişi.

Desigur, mai avem de aşteptat mulţi ani până când creierele spălate de regimul comunist să iasă la pensie şi pentru ca şeful statului să nu mai fie obligat să învinovăţească istoria pentru toate hoţiile şi fărădelegile pe care puterile succesive, de stânga sau de dreapta, le tolerează cu seninătate. Doamne ajută!

Bucureşti, 10 decembrie 2002

 Şerban Manu

Testis Dacicus: În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie ruseascăEditura Mica Valahie, Bucuresti, 2011 

 

Sursa: MARTURISITORII


[1] Foreign Office – Ministerul Afacerilor Externe britanic. M.I.-6 şi M.I.-5 – serviciile de spionaj şi contraspionaj britanice.

[2] Kim Philby, celebru spion sovietic, aflat în miezul administraţiei britanice, a transmis K.G.B. informaţii de mare importanţă. Demascat, a emigrat în U.R.S.S. la începutul anilor `60. A murit, alcoolic, cu gradul de general K.G.B.

[3] P.P. Carp refuza să fie remunerat ca Prim ministru, considerând exercitarea acestei funcţii ca o datorie patriotică.

[4] Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, trad. George Achim, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, pp.134-135.

[5] Vezi şi cuvântul acad. prof. Radu Grigorovici, în George Manu. Monografie, Editura Elisavaros, 2002, p.454.

[6] Reuben H. Markham, op. cit., p.142.

[7] Ibidem,, p.192.

[8] Ibidem, p.409.

George-Manu-In-Memoriam-Testis-Dacicus

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON