Proorocia lui Agatanghel de la 1273 despre Miscarea Legionara si comentariul lui Virgil Maxim: „Fraţilor, noi suntem obiectul acestei minuni!”

Şi în timpul acesta tot poporul acesta de pe Carpaţi şi alte popoare vor intra în mare suferinţă, dar după o vreme, Maica Domnului şi Sfântul Ioan va aduna sângele lor în potire şi se va prezenta cu el în faţa tronului Fiului Său

Agatanghel: proorocie despre România şi Mişcarea Legionară

Agatanghel trăia la 1273 în insula Rhodos. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a făcut nişte descoperiri. Prezintă viziunea avută începând cu Renaşterea, despre care spune că atunci oamenii se vor întoarce la antropocentrism. Trupul omului a devenit beatificat, zeificat: în toată Renaşterea vedem această frumuseţe a trupului uman expusă la stadiile de păgânism, la idealizarea trupului, cu sfinţi, Maica Domnului, Dumnezeu chiar prezentaţi în frumuseţe trupească, spre deosebire de Bizanţ care transfigurează trupul. Trece cu proorocirea şi ajunge la revoluţia de la 1789, “marea revoluţie” franceză, pe care o prezintă ca momentul în care oamenii înlocuiesc Raţiunea Divină cu raţiunea omenească. Aşa s-a şi întâmplat, zeiţa raţiunii a fost pusă ca simbol al acestei revoluţii. Şi arată că vor fi nişte stări de degradare extraordinară a vieţii spirituale, cum s-a şi întâmplat. Ajunge la revoluţia de la 1848, ajunge la 1920, la constituirea statelor naţionale. Iar despre Ţara Românească spune:

În vremea aceea (1920), va apare în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la gurile Dunării, sau ţara Lupului, va apare Fiul Omului încins cu sabia de arhanghel. Acesta va face o organizaţie numita Legheon, iar membrii acestei organizaţii vor fi persecutaţi, vor fi închişi, omorâţi la răspântii de drumuri, mulţi vor fugi peste hotare persecutaţi fiind de capul statului şi de poporul vrăjmaş lui Dumnezeu. Şi în timpul acesta tot poporul acesta de pe Carpaţi şi alte popoare vor intra în mare suferinţă, dar după o vreme, Maica Domnului şi Sfântul Ioan va aduna sângele lor în potire şi se va prezenta cu el în faţa tronului Fiului Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Maicii Sfinte, cei ce vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe”.

Legiunea Arhanghelului Mihail a fost intemeiata de Sfantul Ioan Botezatorul – 24 iunie 1927.

Virgil Maxim comentează acest uimitor text:

„Fraţilor, noi suntem obiectul acestei minuni! Ne cutremurăm gândindu-ne de atenţia care ni s-a dat, nu pentru vrednicia noastră, ci pentru rugăciunile Maicii; e un dar special pe care Maica Domnului îl face neamului nostru, să mijlocească la Fiul ei rugăciuni pentru noi, pentru condiţia noastră. Noi am fost obiectul acestei minuni, pe noi ne-a scos Maica Domnului din închisoare! Şi socotesc eu că nu ne-a scos la întâmplare. Deci până la eliberarea noastră noi am putut să urmărim împlinirea acestei proorocii care este pe 700 de ani, 1273-1973. Rămâne să se împlinească această ultimă parte a proorociei, care continuă: Şi atunci va porni de pe culmile acestei ţări o acţiune de încreştinare a tuturor neamurilor, şi aici noi ne-am cutremurat. Iată deci misiunea neamului nostru, iată harul pentru care Maica Domnului a intervenit. Noi nu suntem decât nişte mărturisitori; din punct de vedere biologic suntem terminaţi, dar din punct de vedere spiritual avem datoria de a lăsa nişte mărturii pentru generaţiile care ne urmează, şi dumneavoastră, care sunteţi tineri, vă revine o misiune extraordinară, şi trebuiesă vă pregătiţi foarte serios pentru acest act de jertfă pe care va trebui să-l prestaţi în faţa lumii întregi. Dacă noi am avut misiunea să mărturisim aici, deşi în toată lumea s-a răspândit despre aceasta, dumneavoastră va trebui să preluaţi această ştafetă pe plan mondial, şi iată, zic eu că bătălia deja a început. Orice minune este contestată, pentru că mărturisitorul nu vorbeşte de la sine, el este un investit haric şi săvârşeşte un act de continuitate. Niciodată apostolii, mai pe urmă ucenicii lor, şi episcopii şi preoţii, nu s-au auto-investit; ei au primit investitura invocându-se asupra lor harul special al preoţiei. Când Dumnezeu alege, rânduieşte mai bine zis, ca cineva să realizeze şi din punct de vedere social o lucrare în planul istoric, îl pregăteşte încă din pruncie, în chip potenţial el posedă nişte daruri pe care le dezvoltă, îşi dă seama de ele, le face să ajungă la formele cele mai înalte, şi putem să ne dăm seama de ce toţi care au fost pe linia aceasta a mărturisirii, de ce n-au cedat în faţa tuturor adversităţilor şi adversarilor, văzuţi şi nevăzuţi: pentru că aveau conştiinţa misiunii pe care trebuiau să o îndeplinească… Noi avem certitudinea că nu suntem înafara harului pentru faptul că ori de câte ori am făcut această mărturisire a adevărului ni s-au opus cei care n-au putut să-şi justifice actele pe care le-au săvârşit”.

*

Cultul morţilor

Acesta face parte din învăţătura şi practica Bisericii, dar nimeni nu l-a practicat cu atâta ardoare, atâta evlavie şi credinţă ca Mişcarea Legionară. La fiecare şedinţă erau chemaţi cei căzuţi, de dorul lor se cânta „Plânge printre ramuri luna”. Prezenţa celor căzuţi era cântată: „Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane păşesc în rând cu cei ce au rămas”.Legionarii ucişi fără judecată trec de ordinul miilor şi nu mai încap pe filele calendarului. Parastasele şi pomenirile pentru morţi erau foarte frecvente. Grija pentru cei adormiţi se arăta prin îngrijirea cimitirelor, strângerea osemintelor unor eroi care (mai mare ruşinea într-o ţară creştină!) zăceau neîngropate sub cerul liber, mâncare păsărilor. Cu toate acestea, patriarhul Miron Cristea interzice taberele de muncă iar armata şi jandarmeria intervin în forţă asupra celor ce strângeau oasele pentru a le înmormânta, călcându-i în picioare…

Corneliu spune: „Ţelul final nu este viaţa, ci învierea. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor, având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, învierea din morţi, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim, către care se poate înălţa un neam”(„Pentru legionari”).

La 24 ian. 1933 legionarii din Bucureşti au depus o cruce la Monumentul Eroului necunoscut şi au făcut parastas cu preotul Georgescu Edineţ. La 17 aug. 1935 legionarii din Buşteni au ridicat o cruce şi au făcut pomenire eroului martir Virgil Teodorescu. În lunile august-septembrie 1936 legionarii au descoperit osemintele eroilor căzuţi pe Muntele Susai, le-au adunat, le-au îngropat şi au făcut slujbele necesare. Urmarea? – la 5 septembrie autorităţile şi jandarmii au profanat mormintele eroilor.

Cu prilejul înmormântării martirilor Moţa şi Marin din februarie 1937, s-a dat o deosebită amploare cultului morţilor. La 22 sept. 1940 a fost ziua eroilor şi martirilor ucişi în 1939. S-au făcut pomeniri speciale la Predeal, Râmnicu Sărat, Bucureşti, Vaslui şi Râşnov. La 27 sept. 1940 au fost reînhumate osemintele martirilor asasinaţi la Vaslui şi au fost depuse urnele cu cenuşa eroilor legendari Vasile Cristescu, locotenent Dumitrescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, Clement Gheorghe, grupul Nadoleanu şi grupul Miti Dumitrescu, cu toţii arşi la crematorii, unii de vii.

Cinstirea morţilor era atât de evident practicată încât politologii comunişti şi falsificatorii istoriei vorbesc despre „o nesfârşită suită de deshumări şi reînhumări, însoţite de parastase pentru pomenirea morţilor, înălţări de troiţe şi alte monumente, depuneri de coroane, amenajări de cimitire”[1].

Prin acestea, legionarii au arătat că iubirea de fraţi nu se opreşte la mormânt, ea rămâne vie şi lucrătoare în veşnicie. Cultul morţilor este o practică a Bisericii căreia aceştia i-au acordat o mare atenţie de la început şi până în zilele noastre, când se continuă pomenirile, ridicările de troiţe şi rugăciuni în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării.

[1] La V. Moise, Credinţa strămoşească şi Mişcarea Legionară, p.310.

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MARTURISITORII

Parintele-Justin-Parvu-in-1995-cu-o-Icoana-istorica-a-Sf.-Arhanghel-Mihail

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment
  1. Doamne, ajută.

    L-am cunoscut personal pe Virgil Maxim şi de la el am aflat de această
    prorocie. El o citise la Galda, împreună cu Valeriu Gafencu şi cu
    ceilalţi “mistici” şi acolo au interpretat-o cum li s-a părut mai
    înţelept. O simplă căutare în Bibliografia Română Modernă dă la iveală
    cîteva ediţii ale textului, care se găseşte în multe biblioteci din
    ţară. Din păcate este destul de departe ce scrie Virgil Maxim despre
    textul în sine. Am citit şi eu cîndva la Academie textul, tipărit
    prima dată în româneşte în 1818, şi nu m-a impresionat decît precizia
    cu care descria războaiele napoleoniene şi revoluţia de la 1848. Tot
    ce urma după aceste evenimente este foarte criptic şi interpretabil
    din foarte multe direcţii.

    Am rezerve cu privire la valoarea de adevăr a acestui text, şi acestea
    vin în primul rînd din apariţia sa abia în sec. 19 în limba română, la
    scurtă vreme după ediţia în greaca nouă. Revin mai jos cu privire la
    celelalte.

    Aşadar, ca să înţelegeţi cum stau lucrurile, vă dau aici un link care
    vă va lămuri cu privire la manuscrisele care păstrează această
    scriere: http://pinakes.irht.cnrs.fr/rech_oeuvre/resultOeuvre/filter_auteur/2905/filter_oeuvre/161
    Catalogările unor manuscrise care ar fi din secolele 11-14 sînt cît se
    poate de eronate. Dacă nu e vorba de greşeli de dactilografie, atunci
    referinţele lor sînt făcute de nişte oameni care nu s-au priceput la
    ceea ce făceau. Singurele demne de crezare sînt manuscrisele în
    dreptul cărora apare datarea de secol 18 şi 19.

    Lucrul se lămureşte parţial dacă citiţi următorul text, existent în
    manuscrisul românesc 1835 de la Biblioteca Academiei Române din
    Bucureşti:

    fila 4r: “Prorocia fericitului ieromonah Agathanghel, cel cu viiaţă
    călugărească, după aşăzămîntul Marelui Vasilie, cînd era de izbăvirea
    noastră 1279, precum s-au descoperit lui de la Dumnezeu, care s-au dat
    la lumină în urmă la Medeolana [Milano] la anii 1555, de preacuviosul
    iromonah Iacov cel Vechiu, ce era din orînduiala Sfîntului Venedict.
    Iar pă urmă s-au tălmăcit din limba latinească pre limba grecească de
    preacuviosul şi smeritul arhimandrit Theoclit, care să numea şi
    Poleid, care să afla purtător de grijă şi epistat bisericii
    pravoslavnicilor din Lipsca. Iar acum s-au tălmăcit de pre limba cea
    grecească pre limba rumânească la leat 1806, de chir Cozma, dascalul
    de Episcopia Buzăului.”

    Înainte de a da cîteva lămuriri despre textul prologului de mai sus,
    ar fi bine să citiţi aici:
    http://wolaf.wordpress.com/2011/04/17/in-cautarea-agatanghelului/
    Informaţiile sînt, cele mai multe, foarte exacte.

    Aşadar:

    Să spunem că la 1279 erau în Italia nişte călugări greci (în unele
    texte se specifică faptul că Agathanghel era din Messina, Sicilia).
    Dar dacă erau greci, de ce nu i s-a spus lui Agathanghel “grecul”?
    Părerea mea este că specificaţia că aparţinea ordinului basilian este
    o primă trimitere la faptul că era, dacă nu italian, era cel puţin sub
    ascultarea papei, şi de aici încep toate lucrurile să pută.

    Mai departe:

    Aveţi toate cărţile tipărite în Italia în secolul 16 aici:
    http://edit16.iccu.sbn.it/web_iccu/imain.htm

    În 1555 s-au tipărit la Milano 8 cărţi. Nici una din ele nu e cea
    căutată. Să spunem că e o greşeală. Căutăm în tot secolul 16 cuvîntul
    agat* la titlu. 4 rezultate, fără legătură cu ce căutăm, nici una
    tipărită la Milano. Cauţi hieron* (căci în descrieri apare ca Ieronym
    Agathanghel, în loc de Ieromonahul Agathanghel). Nici o carte tipărită
    la Milano. Orice altă carte găsită are referinţe ca existînd în
    bibliotecile italiene. E cu neputinţă ca un text latin tipărit în
    secolul 16 să fi intrat în pămînt. Spre exemplu, ia această ediţie a
    Apocalypsei în latină, tipărită la Milano:
    http://edit16.iccu.sbn.it/scripts/iccu_ext.dll?fn=10&i=6008 editată de
    Giovanni Giacomo (Ioan Iacov, am spune noi). Iată în cîte biblioteci
    se păstrează.

    Apoi mai e un aspect: Ioannis Palaeotus de la 1555 este un benedictin.
    Să spunem că a existat acest personaj. Cu toate acestea, saiturile
    specializate nu ţi-l vor găsi nicăieri pe Giovanni Palaeoti. Eşti
    invitatul meu să-l găseşti pe saitul enciclopediei italiene:
    http://www.treccani.it/ Aşadar încă un argument că personajul nu a
    existat, de vreme ce toţi editorii şi traducătorii ediţiilor tipărite
    pot fi găsiţi pe google, de la Gutenberg pînă azi.

    Apoi avem de a face cu ediţia grecească de la 1751 a lui Theoclit
    Polyidis. Am căutat versiuni tipărite ale ei pe internet, dar nu dau
    de ele (am găsit 2 ediţii de după 1800; căutam ceva mai vechi şi nu am
    aflat). Cu siguranţă au fost. Dar e demn de luat aminte că acest
    Theoclit era un grec din Corsica, pretinzînd că mica comunitate
    grecească de acolo este sub protecţie rusească. Dacă legăm de acest
    fapt amănuntul salvatorilor blonzi ai Constantinopolei, menţionaţi în
    “profeţie”, lucrurile se limpezesc cu privire la autorul ei.

    Cartea a fost folosită, conform unor surse de pe internet, şi de un
    celebru mason grec, Rigas, care a trăit în principatele româneşti pe
    la 1800 şi care i-a fost locotenent celebrului Pazvante Chiorul, iar
    mai apoi a încercat să-l convingă pe Napoleon Bonaparte să elibereze
    Balcanii.

    Oricum ar fi, din ce am citit e limpede un lucru: Ceea ce scrie în
    “prorocie” este adevărat doar pentru războaiele napoleoniene şi pentru
    revoluţia europeană de la 1848. Ambele – plănuite de masoni.

    Mai departe, dacă aveţi curiozităţi, mergi la orice bibliotecă serioasă
    din Bucureşti şi vei găsi prorocia lui Agathanghel în multe ediţii.
    Pe net este ediţia princeps în româneşte la
    http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R/ Caută cuvîntul HRISMOS.

    Mie îmi pute a făcătură grecească menită să înfierbînte imaginaţia
    grecilor din Balcani. Probabil că această scriere, ca şi celelalte
    asemenea ei, care vorbesc de recucerirea Ţarigradului de către greci,
    e dintre cele care l-au făcut pe un grec să-mi spună, acum 14 ani, că
    Grecia are capitala la Constantinopol, momentan sub ocupaţie
    turcească.

    Puteţi crede ce vreţi. Constantinopolul a fost luat grecilor ca pedeapsă
    pentru egocentrismul lor în 1204. Secolele 11 şi 12 au fost veacurile
    epurării etnice a administraţiei imperiului byzantin. Orice tratat de
    istorie vă poate spune asta. Întrucît grecii au vrut să stăpînească
    singuri ceea ce de la început a fost făcut pentru toţi creştinii,
    Dumnezeu i-a smerit cum a ştiut El mai bine. A doua oară
    Constantinopolul a căzut în 1453 ca pedeapsă pentru ecumenism şi
    naţionalism. Deja cu mult înainte mitropoliţii din Ţara Românească şi
    din Moldova intraseră sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Ohrida, pentru
    a nu avea părtăşie cu uniaţii din Ţarigrad, cei care se împărtăşeau cu
    papistaşii.

    Dacă ortodocşii de la 1453 ar fi avut cîtuşi de puţin evlavie către
    cetatea împărătească, Mohamed al 2-lea nu s-ar fi numit niciodată
    “Cuceritorul”. Naţionalismul şi ecumenismul le-au dat ortodocşilor din
    Balcani argumentele cele mai bune pentru a nu se osteni să apere
    cetatea. Atît Vlad Ţepeş, cît şi Mihai Viteazul, au avut posibilităţi
    militare să cucerească Constantinopolea şi să o transforme din nou în
    capitală a creştinilor. Nici unul din ei nu a făcut aceasta, deşi în
    vremea în care ei trecuseră Dunărea cu oaste majoritatea turcilor
    trecuseră Bosforul, de frica lor.

    Sfîntul Apostol Pavel spune foarte clar în Epistola către Evrei 13:14:
    “Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să
    fie.” Dorinţa de a lua înapoi Constantinopolul mi se pare că aparţine
    unor suflete trufaşe, incapabile să realizeze realităţile istorice şi
    contemporane. Da, au fost acolo biserici şi mănăstiri, dar acum nu mai
    sînt decît o mînă de fanarioţi foarte dispuşi la compromisuri,
    campioni ai ecumenismului mondial, şi 16 milioane de musulmani. Mi se pare că alergînd după potcoavele pierdute ale cailor byzantini pierdem exact esenţialul Evangheliei citită ieri: “Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea (adică toate cele necesare traiului, nu titluri şi măriri şi merite necuvenite) se vor adăuga vouă.”

    Să fiţi sănătoşi!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON