Părintele prof. dr. Ilarion Virgil Felea (1903-1961)

Profesor la Academia Teologică din Cluj de Dogmatică şi Apologetică (1937-1938) şi la cea din Arad (1938-1948) şi rector (1947-1948). Arestat de trei ori: 1945, 1949, 1958, deţinut între 6 ianuarie 1949-5 ianuarie 1950 şi septembrie 1958-18 septembrie 1961. A fost închis la Caracal, Arad, Bucureşti, Gherla şi la Aiud, unde moare în acelaşi an şi loc cu preoţii profesori dr. Fl. Mureşan şi L. G. Munteanu, fiind înmormântat fără a i se cunoaşte locul.

A scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, pe care părintele Iustin Pârvu o consideră „cea mai bună operă a Ortodoxiei româneşti de până acum. Părintele Ilarion Felea este un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, al Bisericii Ortodoxe… Opera Spre Tabor este a doua, după acest tezaur al Ortodoxiei care se cheamă Filocalia, fiind o desăvârşită tâlcuire a Filocaliei” (din vol. Spre Tabor, vol. I, Piatra Neamţ, 2007).

Părintele Ilarion s-a născut la 21 martie 1903 în comuna Valea Bradului, jud. Hunedoara, unde tatăl său era preot. A urmat şcoala primară în comuna natală (1910-1914), liceul „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) şi liceul „Moise Nicoară” din Arad (1920-1922).

Între anii 1922-1926 a studiat teologia la Academia „Andreiană” din Sibiu. În anul şcolar 1926-1927 a fost profesor suplinitor la liceul „Avram Iancu” din Brad. La 29 iulie 1927 a fost hirotonit preot, din 6 august slujind ca paroh la Valea Bradului până la 30 august 1930, când a trecut în eparhia Aradului pentru parohia Arad-Şega. Între 1927-1929, a urmat Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj.

În parohia Arad-Şega, tânărul preot a moştenit o biserică nouă, o modestă casă parohială, o „Casă culturală”, fostă şcoală confesională, ce se cereau renovate şi extinse, şi o populaţie formată în majoritate din români ortodocşi. Cu dârzenia sa de luptător şi jertfitor pentru Biserică şi Neam, cu zelul misionar, evlavios la altar şi păstor de vocaţie, a izbutit să câştige în scurt timp inimile credincioşilor. N-a renunţat la strădaniile sale de cunoaştere teologică, nici la harul scrisului, în care a debutat în 1924 la Revista Teologică din Sibiu.

La 20 decembrie 1932 îşi ia licenţa în Teologie la Bucureşti, cu subiectul „Mântuirea după concepţia ortodoxă, catolică, protestantă şi sectantă”, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu teza „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică”, publicată în volum apoi. Colaborează la reviste şi ziare: Revista Teologică şi Telegraful Român din Sibiu, Biserica şi Şcoala, Apărarea Naţională, Aradul, Graniţa, din Arad, Renaşterea din Cluj, Viaţa ilustrată din Sibiu-Cluj, Zărandul din Brad, Lumina satelor, Oastea Domnului, din Sibiu. Studii teologice şi de popularizare: „Convertirea creştină”, Sibiu, 1935; „Critica ereziei baptiste”, Sibiu, 1937; „Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană”, Cluj, 1937; „Beţia din punct de vedere religios, ştiinţific şi social”, Arad, 1931; „Icoane alese din viaţa Ortodoxiei”, Arad, 1935; „Drumul crucii”, Arad, 1937.

În anul universitar 1937-1938 a fost profesor suplinitor la Academia teologică din Cluj, iar între 1 ianuarie 1939 – 30 septembrie 1942 preot în Arad-Centru, fiind reintegrat aici între 1 iulie 1952 – 25 septembrie 1958, când a fost arestat.

La 1 octombrie 1938 a fost numit profesor titular de Dogmatică şi Apologetică la Arad, până în 1948. A predat studenţilor cu competenţă şi aleasă dăruire: Dogmatică, Morală, Ascetica şi Mistica şi Omiletica practică. A continuat colaborarea la „Revista Teologică” până în anul 1943, a mai colaborat la revista „Duh şi Adevăr”, la reviste oficiale ale Mitropoliei Banatului şi la alte reviste şi ziare din Arad, a rostit şi publicat conferinţe religioase şi de cultură.

Au văzut lumina tiparului studiile: „Teologie şi preoţie”, în Anuarul Academiei Teologice din Arad, 1938/1939; „Paisie şi paisianismul”, Cluj, 1940; „Catehism creştin ortodox”, Arad, 1945; „Sfintele Taine”, Sibiu, 1946; „Mântuirea”, Arad, 1947. A redactat Calendarul eparhial (Îndrumătorul tipiconal) pe anii 1948, 1952, 1956 şi a tipărit un „Antologhion” pentru preoţi, cântăreţi. De asemenea, ciclul de cărţi de predici, conferinţe şi meditaţii religioase „Ce este creştinismul?”, din care s-au tipărit: „Duhul Adevărului”, Arad, 1942, premiată de Academia Română; „Religia Iubirii”, Arad, 1946.

La 3 martie 1945 a fost arestat împreună cu mai mulţi oameni de cultură şi de trăire religioasă şi deţinut în lagărul de la Caracal până în iulie 1945. A două oară, la 6 ianuarie 1949, după ce a terminat sfinţirea caselor, a fost ridicat şi dus într-o pivniţă insalubră şi înghesuită, unde a fost anchetat. A fost transferat la penitenciarul Timişoara, iar la 28 octombrie 1949, judecat şi condamnat la 1 an închisoare corecţională pentru „omisiunea denunţării”, trecând pe la Aiud şi eliberat la 5 ianuarie 1950.

După eliberare a lucrat la Biblioteca Episcopiei, apoi, la 1 iulie 1952, reintegrat preot la parohia Arad-Centru (Catedrală) din Arad. Dar, la 25 septembrie 1958 a fost arestat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti, supus unei feroce anchete, transportat la Cluj, judecat în secret şi, împreună cu alţi şase preoţi din Arad, condamnat la 14 martie 1959 de Tribunalul Militar Cluj, la 20 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică, pentru „uneltire contra ordinei sociale” şi la 20 de ani temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.

Detenţia a făcut-o Gherla, apoi la Aiud, unde moare la 18 septembrie 1961. Înmormântat fără cruce, fără a i se cunoaşte locul, preotul prof. Ilarion Felea s-a încununat prin moartea sa cu aureola de martir. A lăsat în urma sa o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, de o înaltă spiritualitate creştină. Menţionăm (re)tipărirea după 1990 a cărţilor: „Religia şi cultura”, (Arad, 1994), „Pocăinţa” (Ed. Scara, 2000), „Duhul Adevărului” (predici), ciclul de cărţi „Spre Tabor” (Ed. Crigarux, Piatra Neamţ) ş.a.

 *

„Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea. Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului! Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor…

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!”. (Pr. Ioan Bărdaş, Telegraful Român, nr. 31-34/1994)

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MĂRTURISITORII

Citiţi şi: Din Râpa Robilor în sinaxare şi galeria cetăţenilor de onoare. Părintele Justin şi martirii Ilarion Felea şi Mircea Vulcanescu, cetăţeni de onoare la Aiud. VIDEO/FOTO/AUDIO INTEGRAL