La Ramnicu Sarat au fost asasinate 13 personalitati de marca ale Miscarii Legionare: Cantacuzino Alexandru, Totu Nicolae, Clime Gheorghe, Tell C. Alexandru, Furdui Gheorghe, Banica Dobre, Polihroniade Mihail, Craja Paul, Simulescu Sima, Apostolescu Gheorghe, Istrate Gheorghe, Banea Ioan, Serafim Aurel, aminteşte Santinela anunţând parastasul care a avut loc astăzi la faţa locului.

În dupã masa zilei de 21 Septembrie 1939 un plutonier de jandarmi, care comanda gãrzile de la închisoarea Râmnicu-Sãrat, le soptise celor închisi despre omorârea lui Armand Cãlinescu. Erau siguri cã deznodãmântul fatal se apropie. Li se spusese de multe ori cã cea mai micã agitatie în afarã îi va costa viata. Vor fi împuscati. Sima Simulescu vede pentru ultima datã coltul din spatele închisorii, unde el de mult prezicea cã vor fi împuscati si în care scop aranjase brazda de flori în formã de mormânt. Noaptea începe extrem de agitatã. Chiar în seara acelei zile se dubleazã gãrzile si mai ales cu soldati necunoscuti. Ba mai mult, toti devin extrem de gravi, chiar si plutonierii care mai înainte schimbau câte o vorbã cu ei. Celulele asezate pe culoarele înguste si igrasioase se pregãtesc de ceva groaznic. N’a dormit nimeni toatã noaptea. Cel mai mic zgomot îi face sã tresarã. Abia înspre ziuã, când atipise câte unul, se aud tropote de bocanci, zornãit de chei si apoi se opresc la celula inginerului Clime. Un sergent descuie zgomotos celula si un sublocotenent nou venit citeste de pe salã: “Inginerul Gheorghe Clime, sã iasã afarã!” În timp ce Ing. Clime, cu privirea lui semeatã si ochii de vultur încadrati de sprâncenele-i stufoase, îsi ducea cu demnitate trupul îmbrãcat în haine vãrgate, sublocotenentul îi aruncã o privire de fiarã nemiloasã. Toti se frãmântau nelinistiti de ce-i vor face. La vreo jumãtate de orã s’au auzit vaiete înfundate. Era glasul lui Clime desfigurat de chinuri cã abia mai puteai sã-l recunosti. Dupã altã jumãtate de orã, care a trecut greu ca un an, în care timp vaietele strãbãteau tot mai stinse, s’a auzit o rafalã de mitralierã si apoi, la câteva minute, douã gloante înãbusite care au încheiat calvarul. Toate aceste împuscãturi fiind trase în spatele închisorii, în chiar coltul prevãzut de Sima, au rãsunat asa de tare în celulele celorlalti si pe culoare, încât unii au cãzut pe paturi.

La vreo sãptãmânã a explicat un plutonier cã pe Clime l-au chinuit groaznic, i-au strãpuns mâinile cu baioneta, au tãiat din el bucãti de carne si i-au sfãrâmat apoi capul cu patul armei ca sã declare cã el a pus la cale omorârea lui Armand Cãlinescu. A suferit ca un mucenic, fãrã sã protesteze. Din când în când, câte un vaiet îi scãpa fãrã voie, dar se reculegea imediat. Vãzând cã nu îi pot smulge nici prin chinuri o infamie, l-au scos afarã. Aici, Clime, în luptã cu moartea, s’a sprijinit de sârmele ghimpate sã nu se prãbuseascã. A ridicat ochii în sus, la Dumnezeu, si a strigat: “Doamne, Doamne, facã-se voia Ta”. În acest timp, sublocotenentul care manevra mitraliera, congestionat la fatã, a început sã tragã. Când Clime s’a prãbusit la pãmânt, a rãsuflat si bestia: “Na, sã-ti arãt eu tie, sã mai strigi “Doamne, Doamne””. Acest martiraj l-a impresionat atât de mult pe plutonier, încât povestea cele de mai sus cu un fel de fior sfânt.

Din nou s’au auzit pasi pe scãri, din nou chei; s’au oprit apoi la Bãnicã Dobre si iar vocea sublocotenentului: “Sã iasã individul Bãnicã Dobre”. Ceea ce s’a si executat. Omul cât bradul, care în hainele vãrgate pãrea si mai lung, eroul din Spania, si-a urmat cãlãul fãrã murmur. De data aceasta mitraliera si cele douã gloante înãbusite cu care se asigurau cãlãii de distrugerea celui proscris au urmat mai repede. Rând pe rând au fost scosi: Ing. Aurel Serafim, Nicolae Totu, Gheorghe Istrate, Alexandru Cantacuzino, Sima Simulescu, Av. Cristian Tell, Gheorghe Furdui, Av. Mihail Polihroniade, Dr. Paul Craja si Gheorghe Apostolescu. La un moment dat nu s’au mai auzit pasii. A trecut un interval destul de lung pentru cei care îsi numãrau si clipele, dar nimica. “Oare nu ne mai împuscã pe toti? Sau ne lasã pentru mâine searã?” Socoteli de acestea îsi fãceau cei ce mai rãmãseserã înãuntru si care, în luptã cu moartea, nu-si mai puteau veni în fire. “Mai trãim sau nu mai trãim?”, se întrebau singuri si se pipãiau cu mâinile spre convingere.

Se luminase de ziuã. Dupã lumea adunatã în pietisoara din fata închisorii, pe care ei o simteau doar dupã zgomot, îsi dãdeau seama cã cei omorâti au fost expusi oprobiului public. Se aud glasuri de femei plângând si câte un tipãt de copil, dar care sunt fulgerate de strigãtele rãgusite ale jandarmilor, de înjurãturile si de insultele aduse “ticãlosilor ce au trãdat tara”. Celor dinãuntru li s’a scãzut ratia alimentarã la 4 lei si li s’a înãsprit la maxim regimul. Adicã li s’a luat dreptul de a face vreo cumpãrãturã, inclusiv tigãri, de a primi corespondentã, de a mai pãrãsi celula si de a mai lua contact unul cu altul. Au trãit sub teroarea mortii zece zile. Abia atunci s’a milostivit un plutonier sã le spuie cã ei nu vor mai fi împuscati.

*

În primãvara anului 1940, d-na Serafim, mergând la mormântul sotului ei, inginerul Serafim, care se afla în cimitirul din Râmnicu-Sãrat, a întâlnit în tren pe un domn învãtãtor din judetul Buzãu care, foarte linistit, povestea celor din compartiment cum el, care este sublocotenent în rezervã, fiind concentrat în Septembrie 1939 la închisoarea de la Râmnicu-Sãrat, a martirizat din ordinul Ministerului de Interne pe cei condamnati si detinuti aici… “Ce nu face omul pentru o bucatã de pâine?”, adãugã el, ca si cum aceste cuvinte îi erau absolut necesare si mai ales suficiente pentru linistirea constiintei lui.

Numele acestui învãtãtor era Popescu. Nu e de mirare cã soldatii români au putut sã se preteze la acte criminale, când însusi un intelectual, un învãtãtor român, poate comite asemenea acte si mai ales se poate justifica într’un mod atât de lamentabil. Între acesti cãlãi si criminalii de la drumul mare nu e decât o singurã deosebire. Cã acestia o fac în numele Statului în schimbul unei recompense, iar ceilalti împinsi de foame. “Ce nu face omul pentru o bucatã de pâine?”, poate fi scuza oricãrui criminal.

Virgil Mihãilescu,

Buletin Informativ – numai pt. legionarii refugiati în Berlin – Nr. 3, 18.VIII.1940

Notã: Inginerul Gheorghe Clime când s-a înscris în Legiune, s-a înscris cu viata si a subscris cu viata; si si-a tinut legãmântul. A murit asa cum au stiut numai legionarii sã moarã. A intrat astfel în Panteonul ethosului legionar. A urmat generalului Zizi Cantacuzino-Grãnicerul (dupã moartea acestuia) la sefia partidului “Totul pentru Tarã”.

Reconstituind istoria, în rãzboiul Român-Român nu au avut de câstigat decât comunistii. Dar Miscarea a supravietuit, nu a murit o datã cu Cãpitanul, desi au cãzut cohorte de legionari la 21-22 septembrie 1939.

Sursa: Foaie Nationala

Preluare: MĂRTURISITORII

Foto mai jos de Florian Cristache