Părintele Vasile Serghie – Duhovnicul sfinţilor Aiudului (3 Iunie 1913 – 26 Septembrie 2006)

Duminica, 28 septembrie 2014, se consemnează sfintirea Troitei ridicate in memoria Parintelui Vasile Serghie – duhovnicul sfintilor din Aiud – si a tuturor detinutilor politici barladeni. Troita este amplasata in interiorul Cimitirului Eternitatea din Barlad (cimitirul de pe deal), informează Sentinela.

Părintele Vasile Serghie – duhovnicul sfinţilor Aiudului

Vasile Serghie s-a născut la 3 iunie 1913 în comuna Gohor/Galaţi. Părinţii săi Gheorghe şi Safta erau ţărani înstăriţi posedând până la instaurarea regimului comunist 18 hectare de pamânt. Vasile Serghie a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (unde a fost un student eminent) şi s-a căsătorit cu Georgeta care i-a dăruit 4 băieţi şi 3 fete.

Părintele a fost arestat pentru prima dată în 1942 în timpul regimului Generalului Ion Antonescu fiind condamnat la 3 ani de închisoare pentru activitate legionară. Închis în temniţa Aiudului Părintele Vasile va deveni duhovnicul şi îndrumătorul spiritual al unei întregi generaţii martirice din rândul căreia mulţi s-au înălţat până la pragul sfinţeniei: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Arhim. Arsenie (Anghel) Papacioc, Traian Trifan, Ion Ianolide etc. Părintele Serghie a adus în mijlocul lor practica rugăciunii inimii care a rodit în toţi cei enumeraţi mai sus şi de la care s-a propagat şi în alte temniţe către mii de oameni.

În timpul celor 3 ani de detenţie Părintele s-a aflat numai la Aiud cu exceptia unei singure luni din primavara anului 1943 în care a fost transferat împreună cu Traian Trifan şi cu Traian Marian la închisoarea Braşov.

În cartea dedicata lui Traian TrifanMărturisesc Robul 1036, Părintele Serghie mărturiseşte că în 1942 a refuzat plecarea pe front pentru reabilitare aşa cum stăpânirea a cerut tuturor legionarilor arestaţi. Mai mult, a refuzat să dea şi declaraţia de desolidarizare de Mişcarea Legionară în primăvara lui 1943 drept urmare a fost închis împreună cu alte câteva sute de camarazi în Zarca Aiudului câte 7 sau 8 persoane într-o celulă de 4X2 metri, toţi cei închişi aici beneficiind de un regim de detenţie extrem de sever.

După eliberarea din 17 februarie 1945 Părintele s-a bucurat de libertate timp de 13 ani. În acest timp a slujit la Biserica din comuna Băcani/Vaslui. A doua arestare a avut loc în data de 16 iulie 1958 şi a fost operată de Regionala de Securitate Iaşi. Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat la 12 ani de închisoare pentru delictul de uneltire contra orânduirii sociale şi tot pentru activitate legionară, acest cuvânt fiind scris cu litere de tipar şi subliniat în fişa penală a Părintelui. În timpul celei de-a doua detenţii Părintele a ajuns în penitenciarele Iaşi, Aiud până în 1960, în lagărele de exterminare de la Salcia 1960, Giurgeni 1961, Ostrov 1961 şi iarăşi în temniţa Aiud 1961-1964. Eliberarea din temniţa Aiudului a avut loc la 31 iulie 1964 ca urmare a apariţiei decretului general de graţiere pentru toţi deţinuţii politici.

După detenţie Părintele Serghie s-a stabilit în Bârlad unde a rămas până la sfârşitul vieiţi sale pământeşti. În 26 septembrie 2006 s-a mutat la Domnul să întregească ceata rugătorilor din cer şi unde a fost cu siguranţă întâmpinat cu dragoste de camarazii şi fii săi duhovniceşti din temniţa Aiudului.

Iată câteva fragmente despre marea lucrare duhovnicească a părintelui culese din cartea Imn pentru Crucea Purtata scrisă de Virgil Maxim:

“Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Şchiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului.

Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.

Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al facultăţii de teologie de la Cernăuţi, era şi un trăitor viu al adevărurilor de viaţă creştină. În toate manifestările lui era de o sobrietate rar întâlnită. Viaţa, pentru el, era „Timp Hristic”, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să alegi. Împreună cu Anghel Papacioc, care era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă, şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn de a ne integra în Hristos ca mădulare sfinţite.

Noaptea făceam priveghere cu rugăciune, în schimburi, până dimineaţa. Eram în celulă cu Preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Naidim Marin, Foti Petru, Pascu Constantin, Avram Sebastian. Alături erau Trifan Traian, Marian Traian, Anghel Papacioc, Nicu Mazare, Iulian Bălan…

Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.

Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară.

În perioada de „tranziţie” (1945-1947) în care ne puteam organiza noi înşine viaţa în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeaşi celulă cu părintele Vasile Serghie şi cu Anghel Papacioc.

În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam, adâncind-o şi mai mult şi încercând să găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de încuviinţare, după cum era cazul. După o astfel de „punere sub lupă” a vieţii sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc:

– Fraţilor, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot? Probabil de aceea m-a adus Dumnezeu aici ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea. Ce taină este aceasta, ce obligaţii apasă asupra conştiinţei slujitorului şi ce răspundere are în faţa lumii şi a lui Dumnezeu! Mă cutremur şi nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune, dându-mi seama că starea preoţiei mă depăşeşte! Şi decât s-o fac cu nevrednicie, mai bine n-o mai fac!…

Eu stăteam uimit, cu privirea aplecată, uluit de mărturisirea părintelui. Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i-a zis:

– O, Părinte Vasile, acum cu adevărat eşti un bun Preot! Acum când trăieşti cu conştiinţa nevredniciei tale! „Căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi Dumnezeu le dă harul Său”. Ce bine ar fi, a continuat Anghel, dacă fiecare preot ar trăi cu această conştiinţă a nevredniciei sale. Cu câtă atenţie, cu câtă frică şi cutremur şi-ar împlini slujirea lui de apostol al lui Hristos pe pământ?! Căzând unul în braţele celuilalt plângeau; lacrimi de mângâiere şi bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor.

Anghel Papacioc, iertaţi-mă pentru această destăinuire, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Starea aceasta o avea şi părintele Vasile Serghie. Erau complet absorbiţi în rugăciune.

Iarna (1944/1945) am citit foarte mult cu Valeriu Gafencu, sub ascultarea părintelui Vasile Serghie, am aprofundat teoretic Dogmatica şi Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica… Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditaţii şi cu discuţii exegetice. Ca în timpul acela niciodată nu m-am simţit mai împlinit.

Prin Martie (1948), cum a început să se încălzească, am luat hotărârea să ne mutăm câte unul în celulă, ca să facem o experienţă duhovnicească; să intensificăm exerciţiul rugăciunii isihaste şi să avem timp să studiem cât mai mult literatura patristică ce o aveam la dispoziţie. Sub binecuvântarea părintelui Serghie şi-a organizat fiecare pravila, nelipsind controlul întâlnirii periodice comune.

Părintelui Vasile Serghie i-a expirat pedeapsa şi la sfârşitul lunii Aprilie (1948) a plecat. Am rămas fără un pedagog învestit haric. Ceilalţi preoţi legionari deşi erau modele de viaţă creştină, erau angajaţi în menţinerea vieţii duhovniceşti la stadiul suportării suferinţei şi practicării rugăciunii. Lumea temniţei ardea în dorinţa de depăşire a simplei cunoaşteri, năzuind integrarea în fiinţa hristică a omului nou, creştin legionar, cu conştiinţă de slujitor al lui Hristos în viaţa neamului.“

Cezarina Condurache

www.fgmanu.ro

Sursa: MĂRTURISITORII

Notă: FericitiCeiPrigoniti.net furnizează ca dată a adormirii sale 11 aprilie 2005

Foto: CNSAS / Ziarul Lumina

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON