Deţinutul profet şi Sfântul închisorilor: Principiile lui Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide (27 Ianuarie 1919 – 05 Februarie 1986)

“Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.

Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.
De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.”
Ioan Ianolide, 1985

Fragment din volumul lui Ioan Ianolide – “Detinutul profet”, ingrijit la Manastirea Diaconesti, Editura Bonifaciu, 2009

Postez în rândurile de mai jos o istorioară scrisă de Virgil Maxim, precum şi un îndemn al lui Ioan Ianolide adresat drept măritorilor creştini. Textele sunt preluate din excepţionalul album “Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti”, un răspuns creştin al rezistenţei anticomuniste, care restaurează o dimensiune neglijată Purtavinovat de către Comisia Tismăneanu. (F.P.)

Purtaţi-vă Crucea!

După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciuliţe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormântarea lui.
Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane şi cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au rămas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: “Purtaţi-vă crucea!”. (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

“Vorbim din plinul vieţii în Hristos, din adâncul celei mai cumplite prigoniri, din experienţa dăruirii până la jertfă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia, dar printr-o cernere cruntă… Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. Strigăm deci din adâncuri: Hristos este Mântuitorul! Hristos lipseşte lumii! Deci toţi, oricare aţi fi, întoarceţi-vă la Hristos!”

Suferinţele din închisori

Ioan Ianolide CNSAS

Unul dintre apropiaţii lui Valeriu Gafencu în temniţa de la Aiud, mai apoi în penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, a fost Ioan Ianolide, cunoscut astăzi prin cartea sa „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă“. Totuşi, lucrarea sa oferă puţine repere biografice, care pot fi găsite în dosarele întocmite împotriva sa de Securitate. Ioan Ianolide s-a născut la 27 ianuarie 1919, în familia unui aromân înstărit din Dobroteşti, jud. Teleorman. Având o situaţie materială bună, părinţii l-au trimis să studieze Dreptul la Bucureşti. În 1937 intră în Frăţiile de Cruce, însă, după interzicerea partidelor politice de către regimul carlist, Ianolide nu mai activează. Îşi reia activitatea politică pentru puţin timp, până la rebeliunea legionară. La 19 octombrie 1941 este arestat de Siguranţă în pădurea de la Băneasa, alături de alţi 28 de tineri. La proces, el acuză autorităţile poliţieneşti că este victima unei înscenări, susţinând că la anchetă a fost torturat fizic, fiind nevoit astfel să scrie declaraţiile cu mâna stângă. Cu toate acestea, este condamnat de justiţia militară la 25 de ani muncă silnică pentru participare la organizaţie interzisă de lege. A cunoscut temniţele de la Jilava, Văcăreşti, Aiud şi Alba Iulia. La Aiud a fost pedepsit de nenumărate ori din ordinul comandantului închisorii, Aurel Munteanu. De pildă, la 2 decembrie 1943, Ianolide a primit „6 lovituri cu cureaua la spate pentru că a refuzat să salute pe primul gardian“, apoi, „a fost izolat 10 zile în celulă pentru că a activat în educaţia legionară în penitenciar etc. etc. etc“. În mai multe rânduri cere rejudecarea procesului, în 1946 obţinând o reducere a pedepsei cu 6 ani şi trei luni. Munceşte în lagărul de la Galda, alături de prietenul său, Valeriu Gafencu. Cunoaşte reeducarea de la Piteşti, apoi, grav bolnav, în 1950, este internat în spitalul-penitenciar de la Tg. Ocna. Aici cunoaşte transformarea spirituală. Ajutat de prietenul său Gafencu, care lansase principiile de viaţă creştină, Ianolide propovăduieşte în mijlocul colegilor de suferinţă adevărata credinţă creştină ortodoxă, dezbrăcată de orice nuanţă ideologică legionară, adresându-se legionarilor şi nelegionarilor deopotrivă. Prin credinţa şi faptele săvârşite în penitenciar devine un model de vieţuire creştină. Ulterior, este transferat la Caransebeş, apoi la Văcăreşti (1953), Gherla (1957) şi Aiud. De aici, în martie 1959 este mutat la Ministerul de Interne, unde alături de alţi 28 de foşti colegi de suferinţă este acuzat de înfiinţarea unei adevărate conspiraţii legionare în închisori, pentru ca, după eliberare, să submineze regimul „democrat-popular“. Refuză categoric „să recunoască“ acest scenariu diabolic al anchetatorilor la confruntările cu alţi deţinuţi, mărturisind adevărul de credinţă, mai presus de orice atitudine politică. La 28 august 1959 este condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 25 de ani de muncă silnică, pedeapsă comutată din 19 octombrie 1941. Încă din timpul anchetei este internat în Penitenciarul-spital Văcăreşti, apoi din noiembrie 1959 mutat la Gherla. Ulterior, este retrimis la Aiud, unde refuză categoric să accepte reeducarea. Este eliberat la 31 iulie 1964, fiind urmărit de Securitate până la trecerea la cele veşnice. (Memoria BisericiiAdrian Nicolae Petcu)

Principiile lui Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide

După 1990 s-a scris tot mai mult despre cel supranumit „Sfântul închisorilor“, adică Valeriu Gafencu. Fusese arestat şi condamnat la ani grei de închisoare în vremea regimului antonescian pentru că ar fi participat la rebeliunea legionară din Iaşi. În aceeaşi temniţă i-a urmat un alt condamnat, care ar fi activat într-o organizaţie interzisă, precum tineretul legionar, acesta fiind Ioan Ianolide. Gafencu a fost cel care, printr-o aleasă trăire creştină, a imprimat colegilor de suferinţă câteva principii de vieţuire în spiritul Evangheliei, mai apoi propovăduite de Ianolide. Pentru aceasta, Ianolide a fost condamnat în 1959 la ani 25 de ani de muncă silnică. Aceste principii erau în număr de 12, numărul apostolilor lui Hristos, şi ofereau suferinzilor din detenţie adevărate coordonate în trăirea creştină. (Memoria BisericiiAdrian Nicolae Petcu)

Conform documentelor de arhivă, acestea sunt:

1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;

2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;

3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;

4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;

5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;

6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;

7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;

8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;

9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;

10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;

11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;

12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

Sursa: MĂRTURISTORII

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON