“La moartea lui Valeriu a nins cu fulgi mari”. Viaţa, suferinţele şi biruinţa lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor (24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952)

“Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu” – Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa
(24 ianuarie 1921, Sângerei, județul Bălți, Basarabia – 18 februarie 1952, închisoarea Târgu Ocna)

Printre ultimele cuvinte ale Mucenicului Valeriu au fost: „Nu uitaţi să vă rugaţi la Dumnezeu să ne întâlnim acolo cu toţii. Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea ce-mi robeşte sufletul”. Valeriu încheia această viată purificat prin rugăciune, trăire spirituală înaltă, depăşind toate suferinţele fizice fără nici o revoltă.

Valeriu Gafencu s-a născut în Basarabia la 24 ianuarie 1921 în comuna Sângerei, jud. Bălti. Tatăl său, Vasile Gafencu, a făcut parte din Sfatul Ţării din Chişinău care la 27 martie 1918 a votat pentru unirea cu patria mamă. În 1940, când a fost cedată Basarabia, conducerea URSS a dispus deportarea lui Vasile Gafencu şi a tuturor celor ce au militat pentru Unire, în Siberia – unde a şi decedat. Lui Valeriu îi revine sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama şi cele trei surori. Urmează Liceul Ion Creangă din Bălţi şi în 1940 devine student al Facultăţii de Drept din Iaşi, unde se refugiase cu familia.

A frecventat Dreptul şi Filosofia până în 1941, când este arestat şi condamnat la 25 ani muncă silnică pentru activitate în Frăţiile de Cruce, de către regimul antonescian, şi trimis la închisoarea Aiud. Valeriu intrase ca frate de cruce în Mişcarea Legionară în anul 1937. În 1940/1941 era şeful Frăţiilor de Cruce Iaşi.

În toamna lui 1941, când a fost arestat, avea 20 de ani şi era student în anul II. „Am fost, sunt şi voi fi legionar” au fost cuvintele rostite de el la proces. Reputatul profesor de drept civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoaria a fost inutilă.

A trecut prin închisoarea Galata în anul 1941, apoi la Aiud între anii 1941-1946 (întâi sub Antonescu, apoi preluat de comunişti), colonia de muncă forţată Galda de Jos, 1946-1948, reîntors la Aiud şi trecut prin Piteşti. După trierea celor bolnavi de TBC şi escala de la Văcăreşti (spital-penitenciar), Valeriu a ajuns la spitalul penitenciar din Târgu Ocna în 1950. Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă, încât supravieţuirea timp de doi ani (până la 18 februarie 1952) este o minune. Preţul rezistenţei sale moral-spirituale în faţa lui Ţurcanu la Piteşti a fost ruinarea definitivă a sănătăţii: TBC pulmonar, osos şi ganglionar, reumatism, lipsa hranei.

Chipul său era scăldat într-o lumină cerească, fapt mărturisit de toţi care au fost în preajma sa. Se ruga mereu. În ultimul an, scuipa mereu sânge (hemoptizie). Lumina sfinţeniei trecea dincolo de el şi îi atingea şi pe ceilalţi deţinuţi.

În toamna lui 1943 comandantul închisorii Aiud, maiorul Alexandru Munteanu, a cerut deţinuţilor legionari să dea declaraţii de desolidarizare faţă de Mişcarea Legionară şi aderare la politica lui Antonescu – cu perspectiva plecării pe front pentru reabilitare. Cei care au refuzat să dea declaraţiile au fost izolaţi în celulele din Zarca veche, cu regim sever, fără legătură cu exteriorul şi cu raţie de mâncare redusă. În perioada 1941-1944, Gafencu alături de alţi trăitori legionari – Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, pr. Vasile Serghie, Virgil Maxim, Constantin Pascu şi alţii – au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, linie rămasă valabilă şi în timpul comunismului: neacceptarea concilierii între asupriţi şi asupritori.

Perioada după 1944 sporeşte puterile spirituale ale lui Valeriu printr-o trăire în duh, luptând clipă de clipă cu cerinţele trupeşti şi revărsând în jur din prea plinul acumulat: dragoste pentru aproapele şi model de modestie. Se comportă demn, dar cu multă smerenie. Când unul din camarazii lui de temniţă, punând la îndoială sinceritatea manifestărilor duhovniceşti, iar apoi s-a convins de trăirea autentică a lui Valeriu, acesta s-a scuzat: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o şi îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient. Nu numai prin păcat poţi sminti pe cineva, adică nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc”.

Despre perioada de la Galda, Petru Baciu dă o mărturie frumoasă:

„Vorbele lui curgeau lin şi era fericit de întâlnirea noastră. Ne-am împrietenit îndată de parcă ne cunoşteam de un veac. Eram amândoi fraţi de cruce şi, desigur, vorbeam o singură limbă: aceea a tinerilor plini de avânt şi de încredere în viitor. Mi-a dăruit un îndreptar la spovedanie construit de el pentru a-l multiplica şi a-l împărţi tinerilor fedecişti din Bacău. Mi-a arătat apoi fotografia mărime carte poştală în color cu chipul Părintelui Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta de Jos, din Făgăraş. Mi-a vorbit mult de trăirea ascetică a Părintelui pe care o asemuia cu cea a Sfântului Ioan Botezătorul. Mi-a spus că părintele iubeşte lupta şi sacrificiile noastre şi se roagă pentru noi”. (Răstigniri ascunse, 2004, p.122)

După repartizările făcute, o parte din studenţi au ajuns la Piteşti, printre care şi Valeriu. Vechii deţinuţi, condamnaţi de pe timpul lui Antonescu, impuseseră aici o atmosferă de ordine, pace şi disciplină.

„În istoria torturilor, Piteştiul deţine o macabră întâietate. Aici s-au aflat faţă în faţă demonizatul Eugen Ţurcanu cu cel numit de pe atunci „sfântul închisorilor”. Avertizat de un gardian mai uman, Valeriu Gafencu se aştepta la proba marii lepădări de trecut care i se pregătea. Într-adevăr, şeful reeducării a năvălit curând în celula lui, întovărăşit de doi bătăuşi solizi, cerându-i să nu mai facă lui „pe Apostolul Hristos aici, unde toţi au devenit atei prin voinţa mea”. I s-a răspuns că toate sunt trecătoare în această lume în care cel ce-i vorbeşte este doar o unealtă a diavolului. I s-a mai adăugat următoarea precizare: „…Eu sunt pregătit pentru moarte de când am descoperit cel mai mare adevăr al lumii, dragostea în Iisus Hristos care a răbdat toate loviturile, toate jignirile pentru a ne aduce noua credinţa adevărată, a ne aduce dragostea neţărmurită faţă de noi, oamenii, de-a răsplăti jignirile, loviturile, schingiuirile şi moartea, spunând: «Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce face!»”. După ce şeful l-a izbit cu pumnul pe neaşteptate, ceilalţi torţionari l-au bătut cu palmele, cu pumnii şi cu picioarele, întrebându-se la sfârşit dacă mai trăieşte. Alţii l-au ridicat de jos, iar Ţurcanu a răcnit: „Vrei să trăieşti? Înjură-L pe Hristos!”. Fermitatea credinţei nu s-a lăsat aşteptată: „Nici pentru o mie de vieţi nu fac ce-mi ceri tu, Iisus este Dumnezeul cel veşnic. Iartă-i, Doamne, că sunt doar unelte!”. După pumnul primit de la Ţurcanu, sângele a ţâşnit din gura lui Valeriu, care s-a prăbuşit pe duşumele. Când s-a ridicat în genunchi cu ultimele forţe, el s-a închinat şi a rostit o rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, primeşte pe păcătosul Valeriu în împărăţia Ta şi tuturor răilor dă-le lumina din marea Ta bunătate”. A fost transportat imediat la infirmerie, dar nu a murit atunci.” (pr. prof. dr. Gh. Drăgulin, în rev. Porunca iubirii, nr. 1-2/2003).

Faţa îi era slăbită, trupul puţin încovoiat. Dar ochii şi toată înfăţişarea lui degaja un aer de înaltă trăire spirituală.

La Văcăreşti, după vizita medicală, la 14 dintre cei veniţi de la Piteşti li s-a pus diagnosticul de TBC şi trimişi la sanatoriul-penitenciar Târgu-Ocna (feb. 1950). Erau într-o stare de slăbiciune avansată, patru neputând fi transportaţi decât cu targa.  Erau plini de speranţă că aici vor avea parte de un tratament mai uman, după regimul de exterminare din Piteşti.

În acest timp, la Tg. Ocna sunt aduşi circa 50 de deţinuţi, jumătate trecuţi prin demascările de la Piteşti. Regimul era mult mai bun, alimentar şi medical, dar tratament specific TBC-ului – cu streptomicină şi alte medicamente – nu a existat. Lipseau zarzavaturile crude şi fructele.

Atmosfera în camera lui Valeriu a început să fie dominată de un spirit profund creştin. Deşi în stare gravă, cu temperaturi ridicate şi dureri aproape continue, Valeriu a reuşit să-i angajeze pe toţi care aveau contact cu camera sa la o trăire tot mai mare. Boala avansa încet, încet, cuprinzându-i tot trupul. Practicant al Rugăciunii inimii, a împărtăşit şi altora din binefacerile acesteia, unii atingând un înalt grad de sfinţenie. În închisoare el nu era singur pe linia trăirii creştine intense, ci făcea parte dintr-un grup mult mai mare, de unde el însuşi a învăţat acestea: Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc (viitorul ieromonah Arsenie Papacioc), Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Ţoţea şi alţii. Adăugăm pe Gheorghe Jimboiu, caracterizat astfel de un coleg: ,,Şi el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei faţă de celălalt. Era de o bunătate şi o seninătate extraordinară. Nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare şi ură. Un înger în trup”. Amintim şi pe: Constantin Dumitrescu, călugărit după ieşirea din închisoare (m. Marcu Dumitrescu de la Sihăstria!); Tică (Constantin) Voicescu din Bucureşti (viitorul preot) sau inginerul Aurelian Guţă, aflat azi în Craiova.

Pe mulţi i-a convins să se întoarcă la credinţa cea adevărată, unii fiind creştini doar cu botezul: ing. Traian Andreescu, fost membru marcant al pcr, gen. Tobescu, fost comandant al Jandarmeriei, Gh. Filipescu, membru fondator al PSD, ing. Mondoc şi alţii. Cu toţii s-au spovedit şi împărtăşit prin preoţii deţinuţi.

Prin rudele unor deţinuţi s-a adus administraţiei streptomicină, dar deţinuţilor li s-a condiţionat tratamentul de semnarea unui angajament de a deveni informatori. Victor (Remus) Stratan primise medicamentul fără condiţionare, dar lui Gheorghe Niţescu i s-a cerut să devină informator. Refuzând, ofiţerul politic l-a avertizat că va muri dacă el, „banditul”, nu vrea să slujească partidul. Niţescu a murit în scurt timp nepătat de compromisuri, salvându-şi sufletul iar nu viaţa aceasta trecătoare. Stratan, neavând o afecţiune gravă, a oferit streptomicina sa lui Valeriu. Valeriu însă a socotit că e mai de folos s-o ofere unui frate de suferinţă din aceeaşi cameră cu el, evreul încreştinat Richard Wurmbrand – grav bolnav de TBC pulmonar, osos şi ganglionar. Acesta fusese membru de frunte al pcr, apoi s-a făcut creştin şi pastor protestant al unei organizaţii din Suedia care milita pentru creştinarea tuturor evreilor. În urma tratamentului, Wurmbrand s-a însănătoşit, mai târziu eliberat, iar Valeriu a murit.

Atitudinea lui Valeriu a avut influenţă asupra celorlalţi deţinuţi: s-au opus reeducării refuzând să facă vreo concesie, apelând numai la ajutorul lui Dumnezeu. Tentativa de reeducare la Tg. Ocna nu a reuşit, iar administraţia a abandonat iniţiativa la sfârşitul anului 1951. Toţi care l-au cunoscut pe Valeriu au mărturisit că a fost un sfânt.

Cu numeroase plăgi pe trup care supurau permanent Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse lăcaş al Duhului Sfânt. S-a învrednicit de la Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să le pregătească pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă (se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune, cu faţa transfigurată, Valeriu a rostit ultimele cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.

La targa mortuară au venit şi s-au închinat pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare în acea zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. (amănunte în Permanenţe, feb. 2002)

„Valeriu s-a regăsit în suferinţele Mântuitorului, a urcat piatră cu piatră muntele suferinţei, s-a înălţat din suplicii mai luminos, mai Biruitor până ce transfigurat de iubire a trecut “dincolo” încununat cu coroniţă de martir.” (Aspazia Oţel Petrescu, Permanenţe, aprilie 2002)

Valeriu, „unul din sfinţii închisorilor” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediţia 2005, p. 142)

Traian Popescu despre Valeriu: „Înalt, puţin adus de spate, căci povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta, purta pe cap o căciuliţă croşetată, care semăna cu o armură medievală, teşită, ce-i acoperea fruntea. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă, surâzătoare, care uşor trecea din zâmbet într-un râs tonic, neostentativ, dar puternic, reconfortant. Părea coborât dintr-o pictură medievală, pentru a răspândi în jur tihna… Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice. Se eteriza pur şi simplu, sleindu-se în acelaşi timp fizic”. (la N. Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu, 2003, p.150)

Marin Naidim, condamnat în acelaşi lot cu Virgil Maxim, ajunge la Aiud în 1942. Cu o structură sufletească apropiată de a lui Valeriu, se apropie mult de acesta şi spune: „Valeriu era o fire entuziastă. Făcea parte dintre aceia despre care frecvent se spune că umblă cu capul în nori… Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mântuire: iubirea creştină. Iubirea era un cuvânt de ordine, îl spunea în toate împrejurările, şi-n scris şi verbal, era în loc de salut, de la revedere şi de orice”. (ibid., p. 82).

ÎPS Bartolomeu Anania: „Între cei mai cunoscuţi martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul Valeriu Gafencu”. (www.hotnews.ro)

Virgil Maxim, Ploieşti: „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele: Fizic, părea un Arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii” (Imn pentru crucea purtată).

Aurelian Guţă, Craiova: „Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, şi din cauza slăbiciunii şi insuficienţei circulaţiei sângelui, i-au apărut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare suprafaţă a spatelui, coapselor şi gambelor. Alţi bolnavi, în situaţie asemănătoare, se văitau, blestemau şi se revoltau, căci usturimile şi durerile rănilor erau îngrozitoare. Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, deşi pe chipul său se putea citi suferinţa accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migală şi dragoste frăţească de deţinuţii doctoranzi în medicină Ion Ghiţulescu, Nae Floricel şi Aristide Lefa, timp de ore în şir. Din fâşii de cămăşi rupte, confecţionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substanţelor medicamentoase necesare, fâşiile se lipeau de răni şi produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau şi-l lăsau puţin să-şi revină”.

Aristide Lefa, medic-deţinut la Tg. Ocna: „un om cu totul deosebit care atinsese, în cel mai înalt grad, trăirea creştină…Valeriu era un bărbat frumos, cu ochi albaştri şi păr negru ondulat. O frunte cerebrală îi întregea figura deosebit de plăcută. Fără voia lui, avea foarte multe admiratoare în rândul tinerelor. Prin prezenţa şi cuvintele lui îi încuraja pe toţi, dacă aceştia mai aveau nevoie de încurajare.

Tot în anul 1951, unuia din camarazii noştri, Stratan Leonida (Relu), basarabean, fiu de preot, familia i-a trimis într-un pachet cu efecte mai multe flacoane cu streptomicină. Spre marea lui mirare acestea i-au fost date fără să mai fie şantajat de ofiţerul politic Şleam Augustin pentru a deveni informatorul lui, aşa cum făcuse cu Eduard Masichievici şi cu Gh. Niţescu. Aceştia refuzând indignaţi mârşava propunere, au plătit cu viaţa atitudinea lor. Deoarece Stratan nu era prea grav bolnav a hotărât să-i dea streptomicina lui Valeriu Gafencu, în speranţa că-i va salva viaţa. Valeriu i-a mulţumit dar a hotărât, la rândul lui, să cedeze medicamentul salvator pastorului Richard Wurmbrand. Toate argumentele noastre, că are şansa de a se salva pe sine, n-au reuşit să-l convingă. A rămas ferm pe poziţia sa. Ce l-a determinat să opteze pentru Richard Wurmbrand, când erau mai mulţi bolnavi grav care îi erau mai apropiaţi din toate punctele de vedere? Probabil ca să-şi înfrângă pornirea firească de a ajuta camarazii de credinţă şi luptă în favoarea colegului de suferinţă care era evreu botezat şi de care era mai puţin legat sufleteşte. Argumentul pe care l-a invocat, că pastorul fiind o personalitate cunoscută peste hotare, eventualele lui mărturii ar fi mai eficiente, nu ne-a convins. Spre deziluzia noastră, acesta n-a menţionat, în nici o carte pe care a scris-o, despre sublimul gest al lui Valeriu Gafencu.

…Se ruga, zi şi noapte, Celui de sus, pentru toţi, inclusiv pentru duşmani. Sunt convins că a căpătat această divină favoare datorită credinţei şi vieţii de o înaltă ţinută morală, pe care a dus-o în timpul scurtei lui trăiri pe pământ. În ziua de 18 februarie 1952, şi-a dat obştescul sfârşit, liniştit, fără nici un fel de spaimă în faţa morţii, cu o seninătate angelică. A fost conştient şi a vorbit până în ultima clipă. Şi-a luat rămas bun de la o bună parte dintre noi, după care a adormit pentru vecie. (Fericiţi cei ce plâng, Buc. 1998, p.79,83,84)

„În comparaţie cu Valeriu Gafencu, simbol al trăirii legionare din închisori, toţi cei care au format galeria renegaţilor, nu sunt decât nişte pigmei”. (Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, cap. 9)

Valeriu alături de Ion Ianolide au elaborat nişte principii de trăire creştină, urmând a fi dezvoltate în libertate. Planul este acesta:

  1. Trăirea în lume, fără a fi din lume.
  2. Respectarea primelor două voturi monahale: ascultarea şi sărăcia de bunăvoie.
  3. Înlocuirea celui de al treilea vot, al fecioriei, cu votul „servirii” sau „slujirii” lui Hristos. Trăirea în lume face deosebit de dificilă, uneori imposibilă, păstrarea purităţii trupeşti şi sufleteşti.

Scopurile principale ale acestui ordin:

  1. Activitatea de apostolat, de răspândire intensă a învăţăturii creştine.
  2. Ridicarea membrilor ordinului şi a celor ce se află în sfera sa de influenţă, la o trăire creştină adevărată, în conţinut, nu în formă.
  3. Conferirea unei expresii creştine tuturor activităţilor publice, obşteşti, sociale, culturale, juridice, medicale, economice etc, prin membrii ordinului care fac parte din aceste corpuri profesionale.
  4. Exercitarea unei acţiuni binefăcătoare, pentru mărirea independenţei Bisericii Ortodoxe faţă de Stat şi restituirea tuturor bunurilor bisericeşti confiscate de comunism.
  5. Reconsiderarea imaginii obişnuite a „tipului de creştin”, în care el e socotit numai un om blând, milostiv, iertător, tolerant, supus, naiv, uşor de păcălit de oricine. Această imagine trebuie completată cu calităţile de îndrăzneală întru Hristos, înţelepciune, dârzenie în apărarea credinţei şi participarea la evenimentele istorice actuale.

(la Flor Strejnicu, Creştinismul Mişcării Legionare, p.50-51)

Tot Valeriu a scris un Îndreptar de spovedanie foarte cuprinzător şi deosebit de pătrunzător, folosit de unii creştini şi astăzi. În anul 2009 a fost declarat „cetăţean de onoare” post mortem al oraşului Târgu Ocna, prin hotărârea Consiliului local şi din iniţiativa Asociaţiei PREZENT!, cu sprijinul surorilor lui în viaţă: Valentina Elefterescu şi Eleonora Colgiu şi Federaţiei Asociaţiilor Foştilor Deţinuţi Politici Luptători anticomunişti (14 februarie). Tot atunci s-a săvârşit un Parastas pentru cei morţi în sanatoriul-penitenciar şi în toate locurile de martiraj. S-au rostit cuvântări de către dr. Iosif Niculescu (95 ani), fost deţinut, şi monahul Teodot de la Petru Vodă. Adunarea festivă s-a ţinut la Casa de Cultură a oraşului unde au vorbit dl. viceprimar Nuţu Costache din partea Primăriei sau Jenică (Ion) Popescu, fost deţinut şi coleg cu Valeriu la Tg. Ocna (http://valeriugafencu.wordpress.com/)

La troiţa de aici, Octav Bjoza, preşedintele AFDPR a mărturisit la Parastasul din feb. 2010: „Locurile asemănătoare închisorii de la Târgu Ocna au fost multe în România. Dacă le punem la socoteală şi pe cele mai mici, aceste locuri trec de 200. Nu există loc în această ţară ca undeva la 2 m sub pământ să nu se găsească osemintele eroilor acestui neam. De aceea vă invit pe cei tineri să călcaţi cu sfială pe covorul verde de iarbă, să mângâiaţi coaja copacilor acestor codri şi stâncile munţilor pentru că doar ele au fost aproape. Nu există loc în această ţară unde să nu fi existat o mică rezistenţă anticomunistă. Iată că pe aceste meleaguri în urmă cu 50, 60, 70 de ani s-au născut şi au crescut nişte bărbaţi adevăraţi care s-au sacrificat luptând pentru libertate, pentru adevăr, pentru apărarea credinţei strămoşeşti. Ei n-au reuşit să împiedice instaurarea comunismului în România, nici măcar colectivizarea agriculturii, dar prin gestul lor au demonstrat unei lumi întregi că atunci când este cazul să te jertfeşti, nici chiar jertfa supremă nu a fost prea mult, când a fost vorba de salvarea demnităţii acestui neam. Iată de ce venim aici. Fie ca această troiţă, ca această comemorare anuală să dăinuie peste veacuri spre a vă vorbi vouă celor tineri de azi şi celor ce vor veni după noi despre lupta şi jertfa lor. Vă mulţumesc”.

Imnul biruinţei

Chinuiţi şi-nfometaţi

Înfruntăm urgii,

Stăm crucificaţi,

Transformaţi în torţe vii.

Se smulge neamul din suferinţă,

Nădejdea şi-o ridică la Cruce,

Mihai Arhanghelul azi îl duce

Năvalnic spre marea biruinţă.

Din zbuciumul şi suferinţa noastră

Se-nalţă-n zarea albastră

Ca o catapeteasmă-n sărbătoare

Imnul biruinţei legionare!

(V. Gafencu)

Nicolae Itul (+dec. 2009), camarad de suferinţă, descrie atmosfera de la Tg. Ocna şi sfârşitul lui Valeriu Gafencu astfel:

„Ştiu că Valeriu a fost la Râmeţ şi de acolo avea o cruciuliţă de aluminiu pe care o purta la gât şi la percheziţii o băga în gură, iar în gură nu-l căutau că era bolnav de TBC. Lăsa puţină spută pe gură şi fugeau toţi de frica lui…

Ei doi (Valeriu şi Ianolide) au discutat cu Wurmbrand şi l-au convins oarecum că Biserica creştină este totuşi altfel decât Protestantismul. Că Wurmbrand mi-a spus la un moment dat: „ştii că eu am fost comunist”. Mi-a povestit când era foarte bolnav, pe îndelete toată viaţa lui. Avea multe găuri, fistule tbc pe spinare, trebuia să i le schimb din oră în oră, îl durea.

– Voi, legionarii?…

– Da, noi legionarii, te îngrijim pe tine, jidovul. Spune-mi ce să-ţi fac? Dacă vrei te pup şi-n fund, că nu mi-i ruşine. Da-ţi fac tot ce vrei pentru că te iubesc, eşti semenul meu. Tu n-ai face pentru mine?

– Asta-i lucru greu.

– Păi e lucru greu, dar uite că îl facem cum putem. Uite vezi ăştia cum ne toarnă că noi v-ajutăm pe voi.

– Da, văd.

Atunci am discutat cu el despre a crede sau despre ateism. Am făcut sinteză cum văd eu, cu ultima formă a necredinţei – ateismul suprem – care e masoneria, grad 33. Wurmbrand mi-a spus:

– Tu ştii că am un frate în America şi care este grad 33?

– De unde să ştiu?…

Ei, în 1957 a venit o delegaţie americană la Bucureşti. Şi în acea delegaţie a fost unul din membrii masoneriei şi a cerut lui Gheorghiu Dej libertatea masonilor. Şi n-a aprobat-o!

Wurmbrand ştia toate lucrurile astea. Aici în închisoare, scrie el undeva, că a dat el streptomicină lui Valeriu Gafencu. Nu-i adevărat! Remus Stratan a primit vreo 4-5 borcănele de streptomicină şi le-a cedat lui Valeriu. El a zis: dă-le lui Wurmbrand că poate într-o zi va fi de folos. Ce-am aflat pe urmă? Wurmbrand când a ajuns în Statele Unite, primul lucru ce a făcut: a cerut să-l vadă senatul american în congres. L-au primit. Acolo s-a dezbrăcat, şi-a ridicat mâinile şi a zis: „Domnilor congresmeni, priviţi corpul meu, vin din România”. El s-a răsucit şi au văzut rănile acelea, au văzut şi articole scrise de baptişti de-ai lor. Găuri, că i-au smuls cu cleştele din el… Nu-i adevărat nimic! El a avut fistule TBC, la astea li se zice gropi! Congresmenii au rămas foarte impresionaţi, că după aceasta a urmat dispoziţia: dezlegaţi robia din România. Aşa spun toţi, că numai de asta ne-au dat drumul…

În ziua de 2 februarie 1952, Valeriu mă cheamă la el, dimineaţa: „măi Nicule, am o rugăminte la tine. Uite, vreau să te rog ceva”. Spune orice vrei, fac orice. „Eu am avut o viziune: mi s-a arătat că voi pleca în 18 februarie”. Notez că atunci când am ajuns în Târgu Ocna şi a vorbit cu Ionel Cazacu, mi-a zis: „ne luăm la întrecere, facem prognosticuri, cine moare primul”. Toţi mureau, puneau pe Valeriu primul dar el nu murea…

Valeriu m-a chemat şi mi-a spus: „eu voi pleca în 18 februarie, vă voi părăsi. Te rog pe tine să ai grijă de ce-ţi spun acum: promiţi că vei face?”. Depinde ce-mi ceri, ceva imposibil nu mă pot lega că fac. Dar ce-mi ceri îţi fac. „Ai grijă să mă îngropi cu hainele cutare, cutare, cutare”. Eu le ştiam: albe, să le spăl, să le curăţ, să le împachetez. Ciorapi albi, chiloţi, izmene, cămaşă, maiou. „Ai grijă, am cruciuliţa asta, să mi-o pui în gură, ca atunci, dacă vă va învrednici Dumnezeu să scăpaţi, să puteţi să identificaţi eventual oasele noastre, să le înmormântaţi creştineşte. Te mai rog ceva. Dacă poţi, să faci o lumânare, să ai un chibrit şi o lumânare să o pot aprinde, măcar o bucăţică mică”. Ei, asta e o problemă foarte grea. Măi, dar nu ţi-a spus nimeni că mori atunci. „Ba da, eu ştiu”. Păi Dumnezeu nu ne-a arătat. „Poate,… dar la unii le arată”. Sincer vă spun, m-am îndoit totuşi. Zic: săracul, poate o fi avut o noapte mai deosebită. Dumnezeu ne dă câte ceva dar nu credem. Zic, bine.

Când ai făcut, apucă-te întâi de haine, pe urmă de lumânare, dar să nu greşeşti, până atunci să le ai gata. Când ai terminat să mi le arăţi”. Eu m-am apucat de treabă. Aveam un prieten, Gheorghe Gavrizi, macedonean. Îi zic: cum facem noi rost de ceară? Tu ştii cizmărie. Uite, la miliţianul ăla am văzut că-i desfăcută cizma. Du-te cu el în vorbă şi zi-i: domnu’ sergent, îţi cos eu cizma, da adu-mi o sulă, puţină aţă şi puţină ceară, şi ţi-o fac eu. Erau momente mai libere, puteam cere ceva şi aveam ascunzişurile noastre prin camere, nu le mai turnătorii. Gavrizi face cizma. Eu când am văzut ceara, am furat din ea o bucată.

Acum, hai să fac lumânarea. Am luat aţă de la cămăşi din bumbac, am scos fir, am încălzit ceara cu palma, am frecat-o, am pus gamela pe ea când duceam mâncarea şi era caldă, am pus firul, am îndoit-o şi am răsucit-o în palmă. Era doar de vreo două capete, am tăiat firul cu coada lingurii, că le rădeam pe ciment. Faţă de închisoare, aveam aici o gamelă şi o lingură. Lingura o ascuţeam la coadă să putem tăia pâinea sau un zgârci dacă se nimerea.

Am făcut lumânarea dar n-aveam chibrit. Măi, zic lui Gavrizi, cere-i sergentului să-ţi dea să aprinzi că-ţi trebuie puţină flacără la cizmă. I-au lăsat nişte chibrituri lui, eu am furat un chibrit, am rupt un pic de catran, le-am băgat într-o cârpă şi le-am ascuns. M-am dus cu ele la Valeriu. Uite, le-am făcut. De-acum le-am pus să nu vină percheziţia.

În 17 februarie 1952, merg la patul lui Ianolide, dimineaţa înainte de deschidere. Măi Ioane, am o rugăminte: uite, Valeriu mi-a spus în ziua de 2 februarie lucrul acesta… Nu ştiu dacă o fi sau nu aşa. Eu nu mă duc la el acum. Că a zis azi să fiu acolo. Du-te tu înainte, că oricum mergi jos, vezi, are urgenţă ori poate a uitat. S-a dus şi în clipa următoare a venit la mine: hai, Valeriu a spus că de ce n-ai venit! M-am dus la el: dragă, te rog să mă ierţi, n-am putut să vin, am uitat. A pus capul şi a zâmbit parcă puţin. Cred că ştia că am minţit.

– Ai pregătit tot?

– Da.

– De-acum încolo nu mai pleci de lângă mine.

A vorbit cu Ion Ianolide, pe el l-a chemat primul. Ianolide s-a dus apoi să ia mâncare, să facă celelalte treburi, oficii. Eu am rămas cu el. Atunci mi-a spus: „du-te cheamă pe cutare, pe cutare… să-mi iau rămas bun, că timpul trece”.

(18 feb.) Pe la ora 10 a venit vizita medicală. A venit doctoriţa Danielescu însoţită de doctorul Ghiţulescu, fost ofiţer, medic militar, şi doctorul Floricel, fost student medicinist, ftiziolog, şi un miliţian, sergent major, ce-i însoţea totdeauna la vizite, că n-aveau voie civilii să stea cu noi singuri. Ne vizitează doctoriţa pe fiecare. Vine şi la patul lui Valeriu; eu eram prezent.

– Domnu’ Gafencu, cum te mai simţi?

– Bine, doamna doctor. Dar ştiţi,…azi am o zi însemnată. Aş vrea să vă spun că… ţin să vă mulţumesc din toată inima mea pentru tot ce aţi făcut… Aţi fost cu noi de o bunătate extraordinară, ca o adevărată mamă, aţi făcut un efort colosal să ne îndulciţi viaţa… Eu astăzi plec de aici.

– Ce pleci mă, unde pleci? zice sergentul major.

– Da. Şi dumneata o să pleci într-o zi. Doamna doctor, uitaţi, vă cer iertare pentru toate greşelile pe care le-am făcut şi pentru suferinţele pe care le-aţi avut din cauza noastră. Vă mulţumesc că ne-aţi ajutat pe noi cu sufletul dumneavoastră şi pe toţi camarazii de aici, pe toţi prietenii noştri… Mai am o rugăminte: să-mi daţi un felinar pentru noapte. Că s-ar putea la noapte să plec.

– Bine, asta o pot face, să încerc.

Am văzut ochii ei jucându-i în lacrimi, că Valeriu era foarte frumos, avea fraze mai elogioase şi mai sentimentale ce mergeau la inima omului. Eu sunt mai sec, aşa a fost firea mea. Plâng şi eu: când îmi vine să plâng, plâng.

– Mă, zice sergentul, tu crezi că faci ce vrei tu! Nu faci tu ce vrei, nu pleci niciunde…

Valeriu şi-a luat rămas bun de la doctori, i-am chemat prietenii şi în jurul orei 12-12,30 tocmai venise mâncarea. Începu să ningă frumos afară cu fulgi mari. Eu am stat lângă el, Ianolide la capul lui şi am simţit cum corpul a început să transpire rece; ştiam: ăsta-i fenomenul când începe să moară. I s-au răcit extremităţile, s-au înnegrit unghiile la mâini, la picioare, am început să-l frec puţin, să-i dau linişte. Ianolide îl ţinea la cap, eu lucram la picioare şi la piept şi căutam să-l şterg de transpiraţie. Aşa a durat cam un sfert de oră, că doctoriţa a ieşit şi pe o fereastră exterioară s-a uitat să vadă. Am văzut-o punând mâna la ochi şi a plecat mai departe la cabinetul medical.

Pe parcurs am mai chemat câţiva prieteni care au venit înainte de a muri, şi-a mai luat rămas bun de la care a mai putut. După care a intrat în starea de neputinţă de a exprima şi când am simţit la un moment dat că a făcut numai aşa: un oftat simplu, m-am uitat la el în ochi, că se măresc pupilele… Erau ochii albaştri. E un cer la noi aici, albastru totdeauna, vara, un cer care nu-i în altă parte. Aşa erau ochii lui… M-am uitat la el şi am zis: e gata. Am pus o sticlă să văd dacă dă umbră (se abureşte), l-am ascultat cu urechea, inima nu mai bătea.

Ei, înainte de asta, îi spusesem:

– Vezi, după ce credem noi că ai decedat, eu am să te întreb dacă auzi. Dacă poţi să mai dai un gest, fă-l.

El rămăsese cu ochii deschişi când am constatat cele ce v-am spus.

– Valea…, mă auzi?

… A clipit ochii (a închis şi i-a deschis).

Deci înseamnă că moartea efectivă, cerebrală e mai târziu puţin.

I-am spălat corpul, i-am pregătit cruciuliţa, am desfăcut-o că era cu aţă şi am băgat-o cu degetul în gură pe măsele. I-am închis gura, i-am legat capul, i-am legat faţa, i-am închis pleoapele şi l-am pregătit aşa cum se fac morţii, că aşa făceam la toţi.

L-am îmbrăcat cu hainele dispuse de el. Ţinea foarte mult la fecioria lui. E un caz extraordinar. E greu să le spun toate. După astea, a trebuit să-l scoatem afară. Toată lumea a trecut să-l vadă, pe o năsălie. Au venit patru băieţi, l-au luat şi l-au dus la poartă. Acolo au venit deţinuţi de drept comun, l-au luat, l-au dus şi l-au băgat după un perete, lângă zidul închisorii, sub prepeleacul miliţianului. Acolo îi ţinea trei zile. Noi, de sus, permanent ne uitam şi ne rugam pentru ei, făceam veghe”.

(Interviu, 5 iulie 2009)

„În 1942 l-am găsit la Aiud. Frumos, înalt, cu ochi albaştri plini de viaţă mi-a atras atenţia când l-am cunoscut. Smerit, cu preocupări spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia să rămână pe o linie de onoare şi a rămas tot timpul. Oriunde era ceva deosebit şi frumos de făcut era prezent. Era tânărul care pe zi ce trecea stârnea admiraţia tuturor. Erau în temniţă şi atitudini rele, criticabile. Le ştia. Era cu ochiul deschis, dar nu osândea pe nimeni. Citea numai Biblia şi cărţi religioase. Era foarte inteligent şi prindea repede sensul just al textelor sfinte. Convorbirile cu el erau o plăcere… La distrugerea canalului din interiorul temniţei a lucrat în echipă cu mine. În pauze, când ne odihneam, eram încântat privind pe acest tânăr atât de frumos, bine făcut, ca un brad, cu fruntea lată, ochii senini şi preocupări atât de frumoase. După 1948 a fost luat de la Aiud… Şi acum parfumul minunat al întâlnirilor cu acest tânăr mai stăruie în inima mea. (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, Ed. Scara, 2000, p.188)

Extras din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON