Amintiri despre Nicolae Steinhardt cu Arşavir Acterian, Virgil Cândea, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Alexandru Paleologu, Justin Sigheteanul, Arhimandrit Serafim Man

In fondul de manuscrise al Arhivei Culturale Romane se pastreaza doua dosare (nr. 75, 76) ce contin crestomatia “Amintiri despre Nicolae Steinhardt” alcatuita de regretatul scriitor Arsavir Acterian.

Cele doua dosare sint aproape identice, deosebindu-se doar prin cele 5 scrisori dintre N. Steinhardt – Theodor Enescu ce alcatuiesc addenda primului volum si care, potrivit dorintei lui Arsavir Acterian, nu se potrivesc structurii actuale a volumului.

Incredintind astazi tiparului textul “Amintirilor” Arhiva Culturala Romana reda cititorilor poate cele mai importante texte ce prezinta personalitatea scriitorului si monahului Nicolae Steinhardt Delarohia.

Fabian Anton – Cuvint inainte

Acasa la Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia - MARTURISITORII RO 5465d

Citeva idei si patanii ale unui calugar: Nicolae Steinhardt[1][1]

Din scrisul abundent si plina de seva al lui Nicolae Steinhardt des­prind citeva rinduri pe care, cu admiratie pentru curajul autorului, le-am citit in revista “Familia” din decembrie 1987 (ar merita citat articolul in in­tregime). Transcriu din acest articol intitulat sfidator si fara pic de teama, “Taina libertatii”: “Comentindu-i pe Hegel si Platon, filozoful englez Karl R. Popper observa ca pentru amindoi «oamenii care se supun unei forte su­perioare sau nu mor mai degraba decit sa se supuna unui bandit inarmat sint din fire, robi innascuti care n-au parte decit de ceea ce merita.»

Asertiunea i se pare lui Popper exagerata si reactionara. Sa-mi fie in­gaduit a crede ca nu-i citusi de putin asa. Oare progresul se confunda cu lasitatea? Sint razboiul defensiv si legitima aparare, nascociri ale mintii retrograde? Nu voi inceta sa tot repet – luind asupra-mi riscul de a fi so­cotit maniac si obsedat – ca taina libertatii nu-i alta decit curajul de a in­frunta moartea. Cel atacat are intotdeauna dreptul (si datoria) sa se apere. A ceda agresiunii ori santajului nu inseamna altceva decit a te invoi cu sclavia. Faimoasele “imprejurari” (subinteles atenuante, justificative) nu-s decit pretexte, scuze ori siretlicuri ale miseliei (in intelesul vechi al cuvintului, ba si in cel nou), frazeologie cu iz si pretentii sociologice, vor­be frumoase menite a incurca lucruri simple. Santajul, dintre toate, e faradelegea cea mai odioasa si mai respingatoare ( – alaturi de turnatorie –), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l raspindi, a i te face partas. Hegel si Platon au deplina dreptate. Formularea lor este aspra, insa diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezista cind e atacat ori individului care pen­tru a scapa cu viata (ori neranit, ori nebatut) da ascultare pretentiilor unui bandit li se potriveste de minune calificativul care lui Popper i se pare exa­gerat. Nu si lui Brice Parain, filologul francez pe care nu ma satur a-l cita: “Trebuie sa stii sa platesti: daca vrei sa fii liber se impune sa nu-ti fie frica de moarte.”

Am ramas uluit citind aceste indemnuri belicoase ale lui Steinhardt, nu pentru ca nu-l credeam pe acesta capabil sa spuna adevarul pe fata, ci de teama ca va fi imediat arestat. Mai ales ca scriitorul articolului la care ma refer si facuse citiva ani de puscarie alaturi de C. Noica, Dinu Pillat, Alecu Paleologu, Al. O. Teodoreanu, Theodor Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova si altii pentru completarea unui grup limitat la 24 de persoane. Dupa iesirea din temnita Steinhard a fost odata chemat la secu­ritate deoarece scria un jurnal (bineinteles considerat primejdios si confis­cat). De la cine s-o fi aflat? Dumnezeu stie. Spre a trai viata in rugaciune Steinhard s-a calugarit fiind numit bibliotecar la minastirea Rohia (Mara­mures). Acolo a adus omul citeva carti capatate de la Mircea Eliade, Emil Cioran, Alexandru Cioranescu etc. etc. ce i s-au trimis din strainatate de catre prietenii lui din Paris sau Madrid. Intr-o buna zi, un grup de literati, printre care citiva buni prieteni, in excursie prin Maramures s-au abatut pe la Rohia ca sa-l vada pe amicul si colegul lor scriitor, devenit calugar, dar membru mai departe al Uniunii Scriitorilor. Steinhardt a continuat dupa ce s-a calugarit sa scrie pe la diferite reviste si sa publice carti despre care unii critici au scris nespus de elogios. Revenind la grupul de scriitori in vizita la Rohia, Steinhardt le-a dat o gustare, dupa care i-a invitat in bi­blioteca, unde au stat la taifas. La un moment dat calugarul a deschis ser­tarul lui secret cu tot felul de giuvaere bibliofile spre a suscita interesul prietenilor. Peste citeva zile Steinhardt se pomeneste cu doi securisti “cul­tivati’ care ii cer sa vada si ei cartile straine ascunse in sertarul secret. Ca­lugarul a ramas perplex, dindu-si seama ca unul din excursionistii “prieteni’ ce-l vizitasera l-a pirit. A fost invitat la securitate, unde a fost supus unui lung interogatoriu, dupa care totul s-a limitat la confiscarea cartilor cu pricina. Unde or fi oare? Drept urmare, N. Steinhardt si-a vazut ultima lui carte aparuta cu barbare taieturi de o cenzura necrutatoare.

Nu mult dupa aceste intimplari, calugarul de la Rohia a murit, facind un infarct in drum spre Bucuresti, unde colegi de scoala si citiva prieteni il asteptau in vederea unei aniversari.

Pentru multi credinciosi refugiul in lumea cealalta e o izbavitoare, suprema bucurie.

Arsavir Acterian

“Jurnalul Fericirii”[2][2]

Am citit cu nesat “Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Il cu­noscusem pe acesta din liceu – de la Spiru Haret –, el fiind cu citiva ani mai mic decit mine, printre elevii eminenti si eu printre chiulangii. Ne-am imprietenit mult mai tirziu. Il priveam uneori cu anumite rezerve cind, de pilda, mi se parea ca face parada de eruditie. Ma inselam. Omul era toba de carte. Dupa o scurta durata de mondenitati si manifestari sprintare in timpul studiilor universitare, Steinhardt incerca si reusi sa se lepede de preocuparile usuratice si trufia de atotstiutor, spre a deveni sobru, ba chiar smerit in comportare, cautind sa se ancoreze intr-o credinciosie spiritual salvatoare. In faza acestei schimbari la fata, naucit de lecturi de tot felul, omul a cautat un punct de sprijin absolut si l-a descoperit in crestinism. Momentul convertirii a coincis cu implicarea lui intr-un proces al unor oa­meni de cultura anticomunizanti ca Noica, Alexandru Paleologu, Mariana si Titus Vasile-Lemeny, Mihai Radulescu, Th. Enescu, Dinu Pillat.

Virgil Ierunca a fost omul de incredere, caruia Steinhardt i-a incredin­tat una din cele doua versiuni ale “Jurnalului” sau. Dupa moartea autorului acestui “Jurnal al Fericirii”, Virgil Ierunca a prezentat si comentat multe din gindurile si patimirile de puscarias ale lui Nicolae Steinhardt ca si ale altor victime ale comunismului, nu indeajuns de cunoscute in Occident.

Cea de-a doua versiune pe care am citit-o a aparut la Editura Dacia din Cluj sub ingrijirea lui Virgil Ciomos care a adaugat si o “Postfata sau despre curajul de a crede”, precum si “Note”, plus o lista a prescurtarilor onomastice. Aceasta versiune fusese la un moment dat confiscata de se­curisti la o perchezitie, dar – dupa lungi tratative si interventii ale Uniunii Scriitorilor – a fost restituita nu inainte ca autorul sa fi reconstituit manus­crisul respectiv cu multe adaugari. Ar fi desigur interesant de confruntat cele doua editii in cazul aparitiei celei de-a doua versiuni a “Jurnalului Fericirii”.

S-a reprosat de catre unii critici autorului acestui jurnal abundenta ci­tatelor, ceea ce nu mi se pare decit partial justificat. Invocarea nenumaratilor autori citati explica din plin faptele intimplate la care se refera cu lux de amanunte autorul jurnalului.

E experienta infernala a unui om care a trecut prin Malmaison, Jilava, Gherla, prin puscariile in care si-a ispasit pedeapsa. Nicolae Steinhardt isi rememoreaza pataniile si patimirile, fara sa uite de a se raporta la operele unor Platon, Pascal, Scheler, Peguy, Proust, Eminescu, Caragiale (Ion Luca si Matei), dar si la texte teologice cu deschidere escatologica, pe care numai ignorantii, monstrii si ucigasii le dispretuiesc din amvonul putinatatii lor.

Arsavir Acterian

Cartea unui om toba de carte[3][3]

“Intre viata si carti” (Editura Cartea Romaneasca, 1976) de N. Steinhardt e o lucrare unica prin continut si stil in eseistica romaneasca. Este, de fapt, un jurnal de lector, lucid si impatimat. Cartile devin adeseori pretexte pentru ca N. Steinhardt sa spuna ce crede, ce-l doare, ce-l exalta, sa dea glas indoielilor, indigna­rilor sau bucuriilor, entuziasmelor, sentimentelor de omenie, de dreptate, de dragoste fata de prieteni, ca si fata de dusmani. Pentru cei carora le plac cartile cu eseuri ce pot fi stenice autorul a citit fabulos. Cultura lui literara, filozofica copleseste. Te trezesti prins si, uneori, ametit de jocul nelipsit de o anume virtuozitate al asociatiilor, analogiilor, referintelor la text. Mihai Gafita, care prefateaza aceasta carte si semneaza o “Pledoarie pentru cititorul ideal”, noteaza in chip definitoriu: “N. Steinhardt combate cititul redus la dimensiunea viciului. El integreaza explorarea unei carti de catre cititor – iar , foarte adesea, chiar si a unui singur crimpei din ea – in opera de cunoastere si insusire a lumii, nu numai pe cale estetica, ci mai ales pe calea revelarii unei ideologii aparte, a unei filosofii, istorii, antropologii – si in genere a unui domeniu al vietii. Punctul sau de vedere e ca arta (in cazul de fata literatura) e o «forma concentrata si intensa de viata»”.

Cartea lui N. Steinhardt reveleaza un om pentru care spiritul, sufletul si natura se infratesc intru autenticitatea inteleasa ca un fel anumit de a fi, nu numai de a exista, intru libertate si ome­nie, intre curaj creator si desavirsire.

Un singur cusur in unele pagini ale acestei inaripate carti: o anume cascada a eruditiei literare, parca autorul s-ar teme ca n-o sa ajunga sa spuna tot ce stie si tot ce are pe suflet.

Nicolae Steinhardt a fost fara indoiala un om toba de carte, dar mai presus de asta un crestin, un exemplar calugar care a avut si de patimit in inchisorile comuniste in care, de altfel, pe ascuns, in taina s-a crestinat.

Arsavir Acterian

Amintiri despre Nicolae Steinhardt[4][4]

Am fost citeva zile la Cumpatul­ – Sinaia, la una din vilele Uniunii Scri­itorilor. Am stat la vila 5, intr-o camera mica, mansardata, cu o fereastra mare prin care soarele, in zilele senine, se napustea copios si sedativ. La inceput, a fost o vreme frumoasa. Cind atmosfera era clara, se vedeau muntii Bucegi intr-o limpezime de cristal; conturele pure ale piscurilor pe clestarul cerului albastru, ozonificat, si padurile de brazi pudrati cu nea pareau o povestire feerica de Andersen. Intr-o odaita invecinata a stat Nicu Steinhardt. Am as­cultat muzica clasica la tranzistorul meu si am palavragit cu el indelung despre carti si oameni. Ce figura uluitoare!

L-am cunoscut prima oara pe N. Steinhardt – schimbind doar citeva fraze cu el­ pe culoarele redactiei “Revista Fundatiilor Regale”, cind cumplitul marasm al razboiului isi traia agonia. Ii apreciasem profunzimea si eruditia articolelor sale din cea mai prestigioasa publicatie a vremii, unde isi dadeau intilnire penele maiestre ale epocii si ne era carte de capatii, noua celor care parasisem de curind bancile Universitatii din Bucuresti. Apoi nu l-am mai vazut si nu am stiut nimic despre el, aproape un patrar de veac.

Labuntur anni! Fiecare in acea perioada de bezna si-a urmat drumul sinuos al destinului cu nebanuite stavile. Al lui N. Steinhardt mai innamolit in suferinte ca al altora. Dar, in acele zile ploioase ale anului 1970, in lungile ore de zabava cind am tradus impreuna o selectie din operele lui Alain, pentru editura Minerva, am avut prilejul sa-l “descifrez” mai indeaproape, sa-l cunosc cu ai sai perimetrii multipli de autenticitate. Reintilnirea spirituala cu N. Steinhardt a fost o revelatie, cu atit mai mult intrucit nu stiam nimic din trecutul lui recent, nici de activitatea sa literara de peste bolta anilor de cind nu-l mai vazusem. M-a stapinit atunci un simtamint oarecum asemanator aceluia ce-l avusesem cind asistasem la cursurile lui Nicolae Iorga, in primele luni de studentie la Facultatea de Litere din Bucuresti, in toamna lui 1933. Bogatia cunostintelor marelui Dascal era uriasa, deconcertanta pentru un neofit. La fel si cu N. Steinhardt. Avea o cultura cu o paleta de asimilare incredibila. Cele mai varii discipline umaniste – pe toata gama artelor frumoase – litera­tura, plastica, muzica, dramaturgia, baletul – le-a strabatut cu nesat, stiindu­-le potecile cele mai intortocheate. Si-a insusit temeinic operele de seama ale culturii clasice si contemporane. Nu mai pomenesc de marile lucrari filozofice si Biblia ce i-a devenit familiara, stiind-o aproape pe de rost. Te uluieste cit de informat este si cu ultimele date ale stiintei, fie ca-ti pomeneste de astro­nomie sau genetica, de biologie sau fizica. A citit operele lui Gaus si Einstein, precum si ale lui Heinsenberg si Frederic Hoyle, precum si ale multor savanti recenti. Le-a prins miezul gindirii. Are o memorie prodigioasa. In scris, ca si in vorbirea obisnuita, cuvintul este intotdeauna pentru el calculat pe idee cu o acurateta inconfundabila. Un veritabil renascentist contemporan.

Omul insusi era fermecator. Nu implinise pe atunci 60 de ani si mi se parea in plina vigoare spirituala si chiar biologica, desi nu fusese scutit deloc de furcile caudine ale regimului comunist si iesise din grele incercari cu bogate rodiri sufletesti ducindu-l la limanul crestinismului. Mai degraba marunt de statura, dar cu miscari vioaie, chiar repezite, cu gesturi brusc intrerupte, parca dialogheaza permanent nu cu cel sau cu cei din preajma lui, ci cu un interlo­cutor invizibil si drag care-l insoteste pretutindeni. Fascinanta ii este si privirea. Patrunzatoare, sagalnica, ironica, vag banuitoare. Ea graieste la fel ca verbul scinteietor.

Inzestrat cu daruri spirituale rar intilnite, N. Steinhardt a trecut prin in­chisorile regimului comunist cu un curaj si o seninatate ce nu le-ai fi banuit niciodata la o fiinta in realitate nevolnica si firava ca a lui. Dar harul l-a calauzit sa-si pastreze adevarata demnitate umana intr-o epoca de bezna.

Si acum timpul se dilata pina la exacerbatie ascultindu-l! Este mereu consecvent cu el insusi. Neinfricat si dupa anii grei din inchisoare. Chiar la inceputul prinzului si al cinei – in sala de mese plina desigur si cu destui securisti – isi facea citeva cruci binecuvintind mincarea, spre stupoarea tuturor comesenilor. O desfatare sa fii in preajma lui

Alexandru Baciu

Cum l-am cunoscut pe Steinhardt[5][5]

Pe Nicu Steinhardt eu l-am cunoscut la Jilava. El scrie in “Jurnalul fericirii”, are acolo un capitol intitulat “Celula 13. Jilava”. Acolo, in bunatatea lui, spune cum m-a cunoscut el pe mine.

In sfintenia lui Steinhardt pomeneste numai de ceea ce i-am daruit eu, cum l-am invatat liturghia Sfintului Ioan Gura de Aur – liturghie pe care am invatat-o si eu tot in inchisoare, impreuna cu Missa[6][6] latina, catolica. Aceste liturghii le-am invatat tot la Jilava, cu 3-4 ani inainte de intilnirea cu Steinhardt. Era acolo o camera de infirmerie unde se aflau episcopul catolic Chertes si amicul meu Matei Boila. Episcopul Chertes imi transmitea prin zid, prin morse, aceste liturghii. Va imaginati incetineala cu care se desfasurau aceste lectii

Nicu Steinhardt nu pomeneste insa nimic de cele, foarte multe, pe care mi le-a daruit el. El a intrat in inchisoare cu mult dupa intrarea mea si avea o serie intreaga de noutati de afara. Avea vesti despre o multime de prieteni comuni, prieteni care, in unele cazuri, erau si ei alaturi de mine si de el, in inchisoare. Dar imi aducea vesti si in legatura cu unele carti pe care izbutise sa le citeasca in cei 5 ani in care eu fusesem inchis. Citise, printre altele, pe Eugene Ionesco. Cind eu am fost arestat, la sfirsitul anului 1955, inca nu auzisem foarte multe lucruri despre marile succese ionesciene pe scenele pariziene si mondiale. Dar nu apucasem sa citesc aceste piese iar de vazut nici macar nu se putea imagina in acea perioada. Ei bine, Steinhardt apucase sa citeasca primele doua volume din opere lui Ionesco aparute la Gallimard. Caci incepusera sa patrunda si in Romania unele carti din strainatate.

Steinhardt citise deci aceste volume si le avea foarte proaspete in minte. Astfel m-am delectat in sordida celula de la Jilava, ascultindu-l cum povestea, cum interpreta, in cele mai mici amanunte, piesele ionesciene din aceste prime doua volume. Era ceva sa asisti la “Cintareata cheala” interpretata magistral de Nicolae Steinhardt in celula de la Jilava, pot spune – vazind si revazind apoi, in libertate, aceasta piesa interpretata de mari actori ai lumii, pot spune ca nimeni nu a interpretat mai frumos ca Steinhardt aceste piese. L-am vazut si pe J.L. Barrault cind a venit la Bucuresti montind “Rinocerii”, l-am cunoscut apoi si pe Ionesco si i-am spus aceste lucruri, l-am vazut lacrimind cind ii povesteam de jocul lui Steinhardt, dar nu voi putea uita vreodata acest minunat om, jocul lui, umorul evreiesc cu care interpreta toate aceste piese, sarea si piperul specifice lui, toate acestea facind savuroase aceste piese intr-o inchisoare.

Nicolae Balota

O nota pentru “Jurnalul Fericirii”[7][7]

Prietenia cu Nicu Steinhardt am legat-o pe la inceputul anilor ‘50, cei mai rodnici ai tineretii mele, cind dascali providentiali imi dezvaluisera adevarul crestin, din care imi facusem preocuparea de capetenie. Il cunoscusem prin Paul Simionescu, care ma introdusese intr-un cerc de oameni alesi, cu orientari intelectuale diferite, dar apropiati prin deschiderea spre spiritualitate, educatia inalta si dorinta comunicarii libere, sever supravegheata in regimul totalitar de la noi. Erau intre ei prieteni mai vechi, ca Alexandru Dutu si Paul, sau unii pe care i-am cunoscut acolo, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Paul Dumitriu. Pe Nicu il revedeam apoi la slujbele de la Manastirea Antim, la profesorul Stefan Todirascu sau la parintele Mihai Avramescu, sau ca cititor asiduu in Biblioteca Academiei unde lucram pe atunci.

Timp de citiva ani Nicu Steinhardt m-a vizitat in locuinta mea din strada Popa Tatu, unde petreceam ceasuri de discutii pe teme de spiritualitate si cultura. Despre cartile pe care le-a descoperit acolo aminteste el insusi in “Jurnalul fericirii”. Rostul lor in apropierea sa de crestinism (era cu sapte-opt ani inainte de Botez) apare din fidelitatea cu care mentioneaza autori si titluri, drept lecturi memorabile. Ar fi putut deopotriva cita carti de Chesterton si Salom As, Luigi Valli, Guenon, Ananda Coomaraswami, de spiritualitate ebraica, hindusa, islamica si chineza, sau operele erudite ale lui Marcel Granet, Gustave Schlumberger si Etienne Gilson. Nimic nu scapa setei lui neistovite de cunoastere. Dar in “Jurnal” s-a marginit la descrierea unui anume itinerariu intelectual, care l-a dus la fericirea Revelatiei.

Acest itinerariu a fost presarat, fireste, nu numai cu lecturi fundamentale, dar si cu intilniri providentiale, experiente pilduitoare, suferinte si spaime, descoperiri cutremuratoare, fulguiri ale luminii celei adevarate. Asadar, datorez amintirii Parintelui Nicolae de la Rohia observatia ca episodului cartilor imprumutate si intilnirilor lui cu un tinar – pe atunci – prieten nu trebuie sa li se atribuie un rost excesiv in Botezul de la Jilava din 15 martie 1960. Metanoia lui Nicu Steinhardt, schimbarea lui in monahul Nicolae este o taina a intilnirii cu Dumnezeu si rasplata sinceritatii, consecventei cu care a cautat-o.

De altfel, cine l-a cunoscut personal sau prin scrisul lui pe Nicu Steinhardt isi da seama ca nu putea fi altminteri. Acest cautator al adevarului si luptator al Duhului nu era din rindurile celor ce pot fi “convertiti”, masura lui intelectuala ar fi deznadajduit orice incercare naiva de acest soi. Iar prozelitismul – cu rare exceptii – nu este practica ortodoxa, ci tine de obsesiile altor confesiuni.

Respectul fata de libertatea si personalitatea celuilalt cere sa-i lasi in intregime hotaririle capitale, indeosebi celui capabil sa le ia. Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu care l-a botezat in celula de la Jilava spune limpede: “O data a venit la mine cu dorinta de a-l crestina” (“Telegraful roman” nr.17–18, 1991).

In corabia care duce catre limanul ceresc – cum numea dumnezeiescul Hrisostom Biserica (vezi in Pidalion) – Nicu Steinhardt s-a suit doar cu ajutorul Cirmaciului ei, Iisus Hristos, nu impins de altii.

Virgil Candea

Pe plan spiritual Steinhardt ne este superior tuturor[8][8]

[Paris,] 28 iulie 1978

Draga Arsavir,

Ti-am trimis ieri niste carti, nu prea grozave. Vanitate sau nu ce conteaza, incearca sa publici ceva. E surprinzator felul in care cunosti limba noastra. Tinerii trebuie sa profite de pe urma ta. M-am bucurat mult sa-l cunosc pe Nicu Steinhardt. Pe plan spiritual, ne e superior tuturor. E intr-adevar un miracol cum in preajma lui te simti dintr-o data mai bine. – E de necrezut ca nu reusesti sa publici “Jurnalul” lui Jenny[9][9]. Cauta-l pe Sorescu[10][10]: cred ca te-ar putea ajuta. – Mircea[11][11] e plin de elanuri si mai tinar ca niciodata. Nu acelasi lucru se poate spune despre Eugen[12][12] si despre mine, amindoi obositi, excedati, disperati. De la o virsta incolo omul ar trebui sa se ascunda si sa taca. Incerc si eu, dar fara succes, desi, ce-i drept, tot mai putin dar si atunci constrins.

Cu drag,

E[mil] C[ioran]

Paris, 23 ianuarie 1981

Draga Arsavir,

Am citit cu interes textul lui Nicu despre Mircea[13][13], trimis de Barbu[14][14]. Sihastrul de la Rohia e un spirit profund si, ceea ce este mai important, un suflet bun. S-ar putea sa se insele insa. Mircea are imense calitati si multe inzestrari, dar nu cred ca ar fi fost bun calugar. E prea scriitor, adica tine prea mult la aparente, cele care sint insasi substanta romanului. Ma poti contrazice cu Dostoievski. Atentie! Si el ar fi fost un sihastru fara vocatie!

Am sa-ti trimit citeva carti, mai precis romane. Am auzit ca Marieta Sadova n-o duce prea bine cu sanatatea. Batrinetea e o infringere greu de suportat.

Cu drag,

Emil [CIORAN]

Fericita fire a lui Nicolae Steinhardt[15][15]

Cred ca prima oara mi-a vorbit despre Nicolae Steinhardt, prin anii ’60, Sanda Sora (fiica lui Mi­hai si a Marianei), care-l admira si-l vizita la Spitalul Pantelimon unde se afla internat, iar dupa aceea, cu la fel de inalta pretuire, Floriana Avramescu. De tatal ei, preotul Mihai Avramescu, om cu totul neo­bisnuit, am fost in ultimii sai ani destul de apropiat si imi povestea multe, dar nu mi-a pomenit nicioda­ta de Steinhardt, cu toate ca se cunosteau bine, asa cum se poate vedea in citeva pasaje din “Jurnalul Fericirii”, i-adevarat, tradind unele neamicale rezer­ve, lucru oarecum mai ciudat daca tinem seama ca cei doi aveau in comun o situatie intr-adevar extra­ordinara, aceea de “alogeni” cu ferventa angajare crestin-ortodoxa. Propriu-zis l-am cunoscut ceva mai tirziu, in subsolul ticsit cu carti de negasit alt­undeva, al lui Virgil Cindea, amintit de Steinhardt cu gratitudine (ca si Paul Simionescu), intrucit car­tile imprumutate de la ei l-au marcat considerabil. De altfel si eu, inca din tinerete si mereu pina as­tazi, m-am tot infruptat din bogata biblioteca “sapi­entiala “ a acestui vechi prieten. Pe Steinhardt il mai intilneam dupa aceea – si schimbam citeva cuvinte, prea putine, caci era totdeauna grabit, desi perfect amabil, la inceput “in civil” – fie pe salile spi­talului unde lucram (Colentina, azi N. Gh. Lupu), al­tadata din intimplare pe strada, in fine ultima oara in sutana neagra, dar tot asa de aferat, la biserica Silvestru, cu prilejul slujbei la moartea lui Mircea Eliade.

Alexandru Paleologu, care l-a cunoscut bine, i-a creionat, in recent reeditatul volum “Alchimia exis­tentei”, un succint dar exact portret, sub titlul “Sep­tuagenarul neastimparat”. Intr-adevar, neastimpa­rul ii era principala caracteristica, febrilitatea, pe linga (spicuiesc tot din textul pomenit) vitalitatea neinchipuita in pofida sanatatii subrede si a repeta­telor popasuri prin spitale, tenacitatea, apetenta in­telectuala nepotolita, capacitatea uriasa de infor­mare in cele mai diverse domenii, sociabilitatea (care-l facea sa cunoasca imens de multa lume), generozitatea, increderea, optimismul, buna dispo­zitie, politetea obsecvioasa. In fine, ca aspect fizic, cu chelia si barba lui deasa, ii aparea amicului sau ca avind – imagine memorabila – “ceva intre duhov­nic si general tarist’. Cind am citit micul studiu al lui Steinhardt despre Geo Bogza si poezia sa de tine­rete, pagini in care isi revarsa incontinent dragos­tea nostalgica pentru epoca adolescentei lui, cea imediat urmatoare primului razboi mondial, ramasa cunoscuta cu numele de “les annees folles” la fran­cezi, “the roaring twenties” la englezi si americani ­el le spunea anii nebunatici sau flusturatici – m-am gindit fara sa vreau ca, la data aparitiei, autorul im­bracase deja austera haina monahala si de aceea ii ticluisem in sinea mea, cu ireverenta afectuoasa, porecla de uz personal: calugarasul nebunatic Steinhardt scria ca indragea aceasta epoca pentru ca fusese aceea a unei mari bucurii de a fi, a trai (re­actie fireasca dupa cumplitul macel), o frenetica do­rinta de fericire, ceva ce el insusi a simtit mereu, singur marturisind ca “iubea viata cu nesat, cu pasi­une, fierbinte, nebuneste’. Lucrul poate intr-adevar parea nepotrivit din partea unui batrin calugar, tinut sa se desprinda de cele lumesti, trecatoare si desarte – cum tot asa si intr-o viziune budista, in care stim ca “trsna”, setea de a trai, e socotita cauza adinca si originea suferintei omenesti. Numai ca aici se im­pune un distinguo care schimba registrul cu totul: ceea ce de fapt iubea Steinhardt nu erau atita pla­cerile si bucuriile pamintesti (nefiind totusi deloc in­sensibil nici la acestea, asa cum reiese de pilda din “slabiciunea” ce avea pentru lumea lui Mateiu Ca­ragiale), ci el era indragostit de viata in sine si pen­tru ea insasi, indiferent de conditiile in care-i e dat insului sa si-o traiasca, intarit in aceasta stare si de credinta lui (crestinismul e religia lui “a fi” , iar “via­ta e un dar minunat facut de Dumnezeu”), ceea ce da seama, macar in parte, de imprejurarea, altfel de necrezut, ca in mijlocul suferintelor, mizeriilor, injo­sirilor si ororilor traite in inchisorile comuniste intre anii 1959 si 1964, el a putut vorbi despre aceasta perioada cumplita a vietii lui ca despre una fericita (de unde si titlul “Jurnalului”), cind i se intimpla “sa se destepte in plina noapte de cit de fericit era”. Mi-am adus aminte de pianistul Arthur Rubinstein, care si el spunea: “iubesc viata fara conditii, e ceva din launtrul tau, nu depinde de ce dobindesti, ori de ce te inconjoara, as fi fericit, in felul meu, chiar si in temnita (s.m.) sau in spital, caci eu am un ca­racter fericit, nimeni nu-mi poate lua asta, nimeni nu ne poate lua ce avem inlauntru”.

Mai rar potrivire atit de vizibila intre alcatuirea interioara a omului si felul sau de a scrie. Caci neas­timparul, voiosia, istetimea, mobilitatea, libertatea (“a-si ingadui sa hoinareasca absolut slobod printre idei, imagini, carti, amintiri si vise”) care-l caracteri­zau, se regasesc in stilul lui: vioi, sprintar, zglobiu, nastrusnic, zbenguitor. Pe de alta parte cald, apro­piat, familiar, prietenos, comunicativ, darnic, fericit ca stie atitea lucruri si are prilejul sa le spuna si al­tora, bucuros de comunicare si infratire, de comu­niune, caci era cu adevarat un om bun, bun la suflet (tinea la expresia asta), insetat sa iubeasca si sa fie iubit. Poate ca intra aici si ceva din dorul lui de asi­milare, precum si o restanta copilaroasa, caci era in acelasi timp un intelept carturar si un fel de copil mare (numea asta “pornirea copilaroasa a inimii”, ceva tinind de incredere). E lucru de tot hazul, in treacat fie zis, daca nu vreun efect de molipsire, ca cine incearca, asa cum fac eu acum, sa-i defineasca scrisul, cade el insusi in abuzul impenitent de adjec­tive, ajunge, ca si el, vai, “awfully adjectival” Dar sa revin: facea ceea ce s-a numit critica de intim­pinare si gasea in aproape orice text citit, orice pla­cheta de versuri, ceva demn de atentie, substantial, valabil, meritoriu, pe care se ostenea sa-l scoata in relief si sa-l amplifice prin analize, comentarii, re­flectii, meditatii si interpretari savante si subtile, chit ca nu rareori textul de plecare, apartinind vre­unui tinar care nu avea sa-si tina promisiunile, sau vreunui autor mediocru, era minor, insignifiant, in­cit mi se parea uneori ca situatia avea asemanare cu ce se credea despre hanurile spaniole de pe vre­muri, cum ca: “on y trouve ce qu ‘on y apporte” Asemenea dispozitie mult binevoitoare (il pome­nea pe Jules Romains cu al sau “Les hommes de bonne volonte”) si nevoia de a admira (trasatura ne­cesara criticului, sublinia Alex. Paleologu), chiar proslavi, lamuresc asupra fericitei lui alcatuiri sufletesti si de aceea pretextul literar al exaltarii lui aproape ca nu mai conteaza. Vorba tot a Conului Alecu, a propos de Sainte-Beuve: “cei mai multi dintre autorii despre care a scris nu se mai citesc, dar ce a scris el despre ei se citeste”. In aceste dez­voltari personale punea o mare acribie si migala analitica, dar mai cu seama vadea o cultura generala (cum se spunea pe timpuri) infricosatoare, ameti­toare: citise tot, stia tot! Avea si o excelenta memo­rie, dovada ca “Jurnalul fericirii” l-a putut rescrie dupa ce-i fusese confiscat. Orizontul lui cultural cu­prindea, pe linga piesele de rezistenta, in citeva limbi, familiare oricarui frecventator serios al “uma­nioarelor’, si romane moderne de toata mina, in­clusiv cele politiste, felurite piese de teatru si filme (caci a fost si un pasionat cinefil), avea temeinice cu­nostinte in artele plastice (am impresia ca mai putin in muzica), precum si altele din domeniul stiintific, fizica recenta indeosebi, incit vorbea cu dezinvoltu­ra de cuante, quarci, neutrino si determinanti nere­zolvati. Dar aproape nelipsite, strecurate cu subtire pricepere pe sub ochii ostili ai cenzurii timpului (sintem in anii ’80), erau aluzii si indemnuri morali­zatoare, ba chiar citate din Evanghelii, Psaltire, Pa­teric, caci, cum observa si Ov. S. Crohmalniceanu, Steinhardt “desfasura un sclipitor arsenal de arme moderne spre a apara valorile traditionale, credin­tele cuminti”. Bineinteles ca, laudind in dreapta si in stinga, exagera uneori, exagera chiar enorm, ca de pilda vorbind despre Guica (din “Morometii” lui Preda), care i se parea a fi “un personaj de factura shakespeariana, balzaciana, dickensiana”, sau cind se deda la un veritabil desfriu encomiastic prilejuit de o expozitie de tapiterii. Uneori scrisul lui dens, supraincarcat, insistent, adaugitor, proliferativ (ba­roc, s-a spus) ajungea un fel de joaca voioasa si sprin­tara, de experiment ghidus, cum e de pilda fraza lunga (fara nici un punct, vreau sa zic, de doua pa­gini si jumatate!) despre Salvador Dali (pe care-l ad­mira). Tot o particularitate intr-un fel induiosatoare a scrisului sau e si folosirea unor expresii fie neaose (ogoire, de istov, napristan, glie), fie argotice si go­lanesti (garagata, ne uschim, manglit, mistocara, festelit iacaua, le vede, duci cu muia, scurt pe doi), din nou restanta adolescentina, dar si, iarasi, expre­sie a aspiratiei lui spre o cit mai totala asimilare. (“Sint jidan dupa singe, dar de gindit si de simtit, gindesc si simt romaneste”, i-a replicat odata, la Gherla, unui caraliu tigan care-l insultase).

Si totusi o adiere de indoiala si neincredere ma incearca uneori: aceasta modalitate de a face litera­tura, aceea de a comenta mereu pe marginea tex­telor altora, nu cumva e o antrepriza reprobabila si oarecum facila ? George Steiner, in a sa “Real Presences, is there anything in what we say?” din 1989 , deplinge imprejurarea – caracteristica, dupa el, epocilor alexandrine sau bizantine, cum e si a noas­tra de acum – cind textul literar propriu-zis – actul de creatie, de inventie, de sursa in sensul originar de poiesis – e strivit sub greutatea comentariilor si gloselor, asfixiat de piramide de interpretari. Cartile nasc alte carti, eseurile alte eseuri, articolele alte ar­ticole. Textul de plecare devine pretext pentru me­tatexte tinzind sa devina autonome. Arborele viu moare inabusit de o iedera lacoma, geloasa si para­zitara. Traim o epoca a epilogului, a postfetei, post-­literaturii, post-culturii. Sintem victimele unui im­perialism al comentariului si comentariului la alt comentariu, si asta din cauza unor comentatori care nu sint in stare sa fie decit asa ceva (Steiner insusi se recunoaste a fi printre ei!). Si culmea: toa­te aceste recenzii si eseuri critice sint in cel mai inalt grad efemere, uitate de pe o zi pe alta si acoperite de praful bibliotecilor (stiu ca si la noi Ion Frunzetti, intrebat odata de cineva: ce mai scrie? raspunsese, cu amaraciune calamburlesca si facind aluzie la asa-zisa literatura “alimentara”: efemerinde!).

Cam la fel crede si Jean-Marie Domenach in a sa “Le crepuscule de la culture francaise?” din 1995, caci vorbeste despre “primatul interpretarii asupra creatiei, al comentariului si aluziei asupra inventiei”, ajungind sa se teama ca asistam la o “sin­copa a culturii franceze, incepind cu expresia sa cea mai populara, cea mai legata de starea unei so­cietati: romanul’. Si Gaetan Picon se intrebase, in­augurind un congres literar: “aceasta luxurianta a criticii compenseaza ea oare raritatea vegetatiei creatoare?” Inca mai de mult Tolstoi ii scria, amu­zat, lui Strazov, despre criticii sai: “Ils en savent plus que moi!”

Asemenea dezabuzate constatari si exagerate acuzatii au, cu siguranta, darul sa-l irite pe Alexan­dru George sau pe Alexandru Paleologu, care si marturiseste undeva: “Eu scriu despre carti cum al­tul scrie despre amor sau despre ambitie’. De alt­fel, Steiner insusi admite ca exista studii critice pu­tind pretinde in mod legitim la demnitatea creatiei. Sint si eu incredintat ca au existat nu putine exege­ze care au deschis ochii cititorilor asupra unor inte­lesuri si valori care altfel s-ar fi putut sa le scape, de exemplu, ale eseistilor spanioli despre semnificatia simbolica si mitica a lui Don Quijote, sau studiile despre Shakespeare, despre Dante, etc. Incit nu-mi trece prin gind sa pretind ca spusele lui Steiner s-ar aplica intru totul volumelor de critica literara (sapte, daca nu gresesc) publicate de Steinhardt in ultimii sai treisprezece ani de viata. Si totusi ceva e adeva­rat si in cazul lui, motiv pentru care unele pagini (mai ales cele prea entuziaste, adevarate “catedrale de elogii”), se citesc mai greu acum. Altceva e insa “Jurnalul fericirii”, pe buna dreptate celebru, desi nu e deloc o lectura usoara, din pricina cronologiei voit dezordonate, dar si pentru ca e suprasaturat cu citate. Excelente sint si predicile din culegerea inti­tulata “Daruind vei dobindi”, pe care nu-i placea sa le numeasca asa, ci cuvinte de credinta, sau eseuri teologice, o mostra a ceea ce ar putea fi o buna re­latie intre Biserica si intelectuali. Pentru interesul documentar, de marturii directe cu ocazia unor convorbiri sau raspunsuri la chestionare, sint inte­resante si alte doua volume mai subtiratice, tot pos­tume si acestea.

Ii mai este particular lui Steinhardt si faptul ca anumite ginduri, pareri si judecati, repetate in dife­rite ocazii (“nu ma repet destul”, spunea) pot servi ca repere si elemente pentru reconstituirea univer­sului sau moral de convingeri si credinte. Spusa lui Brice Parain, cum ca, daca vrei sa fii liber, trebuie sa nu-ti fie frica de moarte, sa ai curaj, curaj fizic. La indemnul batrinului sau tata, deseori pomenit, “amestec de Regulus si de Cambronne”, care-l salu­tase militareste si-i spusese: “sa nu fii jidan fricos, sa nu te c pe tine” (el scrie vorba en toutes iettres), s-a dus la inchisoare hotarit sa fie, in orice situatie, demn, sa aiba tinuta, to keep the face (fata fiind chipul divin in om). Ii pretuia pe englezi (ca si pe japonezi), calatorise in tinerete in Anglia, tradusese din Kipling, il admira pe Churchill care preconiza ca, in caz de infringere, sa arati mindrie, dispret si bravura, sa-ti sfidezi dusmanul.

Se entuziasma de magnifica jertfa de sine a preo­tului polonez Maximilian Kolbe, pare-mi-se canoni­zat. Detesta lasitatea, frica o socotea pacat teribil si grav, pacat de moarte (il cita pe Dostoievski: “frica e blestemul omului”), cerea crestinului, si mai cu sea­ma monahului, sa aiba barbatie, vitejie, dirzenie, vointa de fier, virtuti ostasesti, sa fie strunit, calit. Si invers: detesta minciuna (crezuta de el a fi o boala mai fatala decit cancerul), compromisul, fatarnicia, cruzimea, tradarea si cu precadere turnatoria (aici incadra si vinzarea apostolului Iuda). Pe de alta parte smecheria autohtona si descurcareala (impli­cind “mita, spert, minciuna, lingusire, fatarnicie, furt”) ii erau odioase, vorbea cu mare intristare de “limbajul tiganesc, smecheresc, bisnitar, videocase­tar, gestionar”, de “gradul de nemernicie la care am ajuns”, ura, ca si Noica, netrebnicia romaneas­ca, deplingea nenorocul lui “n-a fost sa fie”. Admi­tea (ca si Eminescu) ca au contribuit la aceasta situa­tie influentele (Mircea Vulcanescu le numea ispitiri) corupatoare ale strainilor (greci, turci, evrei, ma­ghiari, tigani, rusi, levantini), de care au fost insa mai putin atinse citeva “vetre” precum Bucovina, Maramuresul, Vrancea, zona Bran–Rucar–Dragosla­vele. Desi atit de aspru si intransigent, spunea cu ingaduinta ca “opera artistului trebuie voit deosebita de evenimentele vietii sale, de preferintele lui politi­ce, ori de cusururile sale personale’. Dar cu alt pri­lej era de parere ca “talentul nu face doi bani in lipsa unei viziuni morale” si il cita aprobator pe Wittgen­stein cu asa-numita lui ecuatie conform careia “eti­cul si esteticul sint identice’.

Romania tineretilor lui ii aparea insa ca o “for­ma paradisiaca a conditiei omenesti” si o regasea cel mai bine in literatura azi uitatului Bratescu-Voi­nesti. Isi amintea de mahalaua “din vremuri bune” unde se nascuse, Pantelimonul (“comuna purtind nume de sfint ori de tilhar”), cu biserica Capra si dangatul clopotului ei, care-i va fi dat si primul gust al crestinarii. Mai pe urma a fost strada Armeneas­ca cu vechi case boieresti. Evoca amenitatea de odinioara a poporului roman, bunavoirea lui, si re­gasesc si aici dorinta lui de integrare deja amintita, de care nu vor fi fost straine nici arestarea (in parte provocata, voita, din solidaritate), botezarea si chiar calugarirea finala. Tot asa imi explic si simpatia (in cazul lui paradoxala) pentru legionarii cunoscuti in inchisoare (vorbea chiar, dupa infringerea si moar­tea lui, de maretia lui Codreanu), cu reversul meda­liei, criticile aduse coreligionarilor sai de origine (acuzati chiar si de rasism) pentru contributia lor ne­fasta la instaurarea comunismului in Romania, ur­mata de oportunista plecare masiva ulterioara. Ii pastra o buna amintire lui Ion Antonescu pentru ca a refuzat sa aplice la noi in tara programul lui Hitler de exterminare a evreilor si aminteste gesturile “de omenie” ale bucurestenilor fata de evreii obligati sa curete zapada pe strazi. Se bucura a fi facut parte dintr-o generatie de exceptie, careia ii spunea une­ori, cu umor, “trairista” (dupa vorba lui Serban Cio­culescu), aceea a lui Eliade, Cioran, Noica (caruia ii era recunoscator pentru ca ii datora detentia lui!), Mircea Vulcanescu (cu precadere pretuit dintre toti, socotit un spiritus rector al ei), Anton Dumitriu, Alex. Cioranescu. In inchisoare legase strinse prie­tenii de suflet, mentinute si dupa aceea, cu Alex. Paleologu, doctorul Sergiu Al-George (cel mai ad­mirat), Dinu Pillat, Th. Enescu. Calatorind in strai­natate se regasea, dupa ani, cu Cioran, Eugen Io­nescu si Eliade, care ii stiau bine valoarea. Ultimii doi il si misionasera “sa se roage pentru ei ca Dum­nezeu sa le dea si lor harul credintei”.

Asupra crestinismului avea o viziune noua, vie, proaspata, repeta ideea ca Iisus a venit printre noi, oamenii, nu ca sa intemeieze o noua religie, ci ca sa introduca un nou way of life, ca sa ne scandalizeze, in sensul de trezeasca, scuture, tulbure, zgiltiie, socheze, violenteze, scoata din certitudini facile, prejudecati si apucaturi inradacinate. Asocia imagi­nea lui Iisus Hristos cu ideea de noblete, boierie, aristocratie, de gentilom si cavaler. Respingea “fa­natismul fundamentalist’, personificat in calugarul Ferapont din Fratii Karamazov, “habotnicia strim­ta si zavorita in sine”, in excelentele lui predici de la Manastirea Rohia (singur le socotea neconformis­te) condamna “vorbirea standardizata, tipizarea ver­bala, platitudinea stilistica, stereotipia ecleziastica’ la fel ca, astazi, H.-R. Patapievici si Andrei Plesu. Se declara “neplictisit, nedezamagit, nescirbit, ne­suparat’, intrucit avem, dimpotriva, datoria si obli­gatia sa fim fericiti, bucurosi si toata vremea bine dispusi. Dar intr-un lung interviu din anul 1988 (“Despre agonia Europei”) dam peste opinii politi­ce virulent antioccidentale, provenite din unele idei mai vechi ale lui Spengler si Toynbee, expuse cu patima si intr-un limbaj accentuat polemic. Cu pri­vire la unii politicieni si conducatori americani din trecut foloseste epitete ca: imbecil, nating, netot, nerod, etc, in cel mai bun caz ii acuza de copilarie si naivitate de bebelusi, de sugari! Citite acum, dupa ‘89, frapeaza nepotrivirea, cel putin pentru mo­ment, dintre previziunile sumbre ale lui Steinhardt si evolutia evenimentelor istoriei contemporane.

Parerile lui despre destinul lumii occidentale, – cre­zuta de el pierduta, condamnata (doomed), urmare a “lasitatii, gudurelii si lingusirii fata de Rusia Sovi­etica si a “angelismului” (intelegea prin asta abando­narea, cedarea continua in fata ei), – nu s-au confir­mat, slava Domnului! macar deocamdata. Intr-alta parte, diagnosticul lui e si mai cumplit, chiar sinis­tru: Occidentul ar suferi de “un cancer cu metastaze generalizate neexteriorizate”, formulare criticabila si strict medical vorbind, dar mai ales de tot prapas­tioasa si parca de negindit, totusi. In aceeasi apo­caliptica vina, anul 2000 si-l imagina “groaznic, un triumf al haimanalelor, haidamacilor, teroristilor, fa­natismului fundamentalist un cosmar de pe acum in curs de infaptuire”. Asemenea pesimism extrem, explicabil in trecutul relativ apropiat, astazi poate nedumeri prin inactualitate, dar va fi intervenit si o anumita desfrinare verbala imputabila oralitatii (ca si la Tutea), sau il va fi influentat intr-asta – pe lin­ga mizeriile de tot soiul exacerbate in faza finala a domniei monstruosului dictator autohton – si boala de inima (cardiopatia ischemica) de care suferea la urma si din care i s-a tras si moartea, la inceputul anului 1989.

Dr. Mihail Constantineanu

Marturisiri ale monahului Nicolae Delarohia[16][16]

In noiembrie 1973, Nicolae Steinhardt venea pentru prima data la Rohia. Venirea i-a fost pregatita de Constantin Noica, dupa ce si el vizitase pentru prima data Rohia, in acelasi an, raminind impresionat de frumusetile si calitatile duhovnicesti ale acestui loc, si tot atunci cunoscind la Cluj pe fostul staret si proaspatul episcop Justinian. Constantin Noica i-a scris o scrisoare prin care-i facea cunoscut prietenului sau ca i-a gasit locul pe care-l cauta. Se vede ca-i cunostea bine dorinta lui N. Steinhardt de a se retrage intr-un astfel de loc unde sa-si puna in lucrare noua lui calitate de crestin si apoi sa-si indeplineasca dorinta lui suprema de a deveni monah.

Iata ce scria in cartea de aur a manastirii la prima lui intilnire cu Rohia:

“Iordan Chimet spune ca aici la Rohia e Tara Craciunului. Pentru mine, e si raspunsul Domnului. “La response du Seigneur” a lui Alphonse de Chateaubriant, romanul posibilitatii devenirii, care e metanoia. Asa cum mi-am dorit, si-am visat si nu am indraznit, (pacatuind, asadar pentru ca a nu indrazni e un pacat), a crede ca-mi va fi dat a vedea aevea. Rohia: un loc, fara doar si poate, un vrednic si adevarat loc de inchinare Celui care raspunde atunci cind il chemi, Celui care te asteapta, care sta la usa inimii tale si bate, care da fara masura. Celui ce a spus mai intii: «Eu sint cel ce este», iar in vremea din urma «Eu sint Calea, Adevarul si Viata». Domnul raspunde oricui, Domnul poate face din oricine faptura noua. Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, care m-ai invrednicit a-Ti auzi raspunsul la nedeslusita mea chemare, a Te cunoaste si a ma inchina Tie si-n acest minunat loc al Craciunului, care se talmaceste Bucurie.” (Cartea de Aur a Manastirii Rohia, pag.98).

An de an, dupa intilnirea si logodna in duh cu acest loc isihast, Steinhardt vizita manastirea, stind aici cite o luna sau doua si facindu-si de lucru in biblioteca inca neorganizata si care numara atunci cca. 25.000 volume. Se contura tot mai mult portretul noului monah, care avea sa-si depuna la pragul manastirii cu smerenie rar intilnita la oameni de talia lui, viata intreaga si voturile monahale care erau o pura formalitate.

El devenise monah de fapt cind primise Botezul crestin in inchisoare. Ceremonialul tunderii in monahism va avea doar menirea de a incununa aceasta arzatoare dorinta, deocamdata nemarturisita.

In iulie 1977 , la plecare spre Bucuresti, scrie din nou in Cartea de Aur:

“Dupa trecerea a patru ani, in cursul carora am vizitat in repetate rinduri Rohia in toate anotimpurile si sub toate vremile: iarna sub omat, toamna, cind drumurile fosnesc sub covoare groase de frunze, vara, cind se intimpla ca cerul sa fie de-un albastru desavirsit si sa nu stie de ploaie – iata-ma din nou in locul acesta privilegiat: s-au schimbat multe, s-a inaltat o cladire impunatoare, numarul cartilor a tot crescut, insa duhul e acelasi: duhul curatiei, evlaviei, simplicitatii si smereniei voioase. Puterea de farmec a Rohiei e aceeasi; si se mentine la nivelul cel mai de sus’ (pag.136).

Era in vremea cercetarii: el se cerceta pe sine si nu indraznea a cere, staretul il lasa la deplina alegere, ne-ispitindu-l deloc. In 1980 s-a hotarit definitiv spre a se stabili la Rohia si, venind la staretul Serafim[17][17], i-a spus acest lucru, facind tot atunci si-o sfinta intelegere care suna cam asa:

“Eu ma angajez sa rinduiesc biblioteca si fagaduiesc sa traiesc pina ce o termin, iar Prea Cuviosia Voastra sa ma calugariti.”

Staretul n-a stat pe ginduri, avind de altfel in spatele sau pe episcopul Justinian, care-i daduse acordul (sa nu uitam ca era in 1980, iar N. Steinhardt fusese detinut politic), au pecetluit primirea definitiva la Rohia. In vara aceluiasi an, i s-a indeplinit dorinta si a fost tuns in monahism, imbracind haina smereniei si-a pocaintei, fara a avea nevoie de pocainta. Trecuse prin penitenciarele necrutatoare de la Jilava, Aiud, Gherla, timp in care se nascuse omul duhovnicesc, omul lepadat de lume si de toate ale ei si-n care doar credinta si chemarea Domnului l-au salvat daruindu-i invierea cea dintii, inainte de Inviere. Hristos luase chip in el.

Din moment ce-a devenit monah, n-a incetat sa dea marturie cu cuvintul si vietuirea cum ca a inteles cu adevarat viata monahala si ca nu doreste sa aiba nici un privilegiu. O chilie modesta, un altar de rugaciune si-un altar de munca intelectuala care a fost biblioteca, masa de obste cu bucate mult mai modeste decit de obicei, din cauza regimului alimentar impus doar de starea sanatatii si nu din motive de zel ascetic. Nelipsit de la Sfinta Liturghie si Miezonoptica, pe care le considera vitale pentru viata adevaratului monah.

Voios si degraba saritor spre a fi de folos chiar si-n probleme gospodaresti, unde nu se prea pricepea, insa avea multa bunavointa; gata sa spuna un cuvint bun, cind i se cerea, de cite un parinte sau frate mai tinar, dar mai ales gata sa asculte orice i s-ar fi incredintat sa faca, chiar si de cei foarte tineri. Un chip paterical, un suflet care si-a gasit implinirea prin logodna cu Rohia, aceasta mireasa care nu se ofera, ci care asteapta sa fie descoperita, daruindu-se apoi si rasplatind cu darurile ei pe cel ce a gasit-o. Monahul Nicolae, de acum se putea considera, si-a si marturisit-o dealtfel, un fericit. Un favorizat al Domnului care i-a daruit asa o mireasa. Vrednica si e feciorelnica si ea, mireasa, iar el dupa multa cautare, vrednic de rasplata si pe masura locului, cu har si credinta daruit.

Convertirea lui la crestinism, alegerea Ortodoxiei pentru bogatia traditiilor, dar si pentru paradoxul posibilitatilor de a te mintui, ‘potrivit cu diversitatea firii umane (unul se mintuieste postind si rugindu-se neincetat, altul se mintuieste mincind si bind cu masura, ­dar iubind si smerindu-se rara masura, unul retragindu-se in pustie prin instrainare de lume, altul in mijlocul lumii, ajutindu-si semenii), te intrarea lui in monahism au avut la baza o deplina cunoastere a credintei crestine.

El insusi spunea, de altfel, ca Hristos rastigneste pe cei ce-L iubesc: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” si iubeste pe cei ce-L rastignesc: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac”.

Dar mai stia si avea experienta unei vieti care nu-l implica pe Hristos. De multe ori ne spunea: “Voi care v-ati nascut in familii crestine, care sinteti crestini de mici, fii ai Imparatiei, voi nu va dati seama ce insemneaza sa nu-L ai pe Hristos. N-ai nimic! Totul este in zadar; viata este un cosmar; nu exista bucurie, nu exista nadejdea Invierii. Eu am trait aceasta drama, iar acum ii sint recunoscator Domnului ca m-a chemat si m-a primit dindu-mi lumina.”

Toate acestea le marturisea in fata credinciosilor de la amvonul manastirii, de unde predica adesea, cu toata incarcatura credintei de care era patruns. Ii facea o placere deosebita sa stea de vorba la biroul manastirii cu credinciosii, care veneau cu problemele lor, cu necazurile lor, dar cu credinta ferma ca numai Dumnezeu le poate rezolva toate acestea.

Intr-una din duminicile cind eram de rind la predica, venind la birou spre a ma inlocui ca eu sa pot merge la biserica, mi-a spus: “Parinte Justine! Ma preocupa din ce in ce mai mult dorinta de a ajunge la credinta simpla a credinciosilor de rind. Ei sint foarte fericiti. Cred cu toata taria in Dumnezeu, in Dumnezeul acela vechi de zile care sta pe tronul inconjurat de heruvimi si serafimi, vede tot, stie tot, asculta si implineste dorintele tuturor si din cind in cind pedepseste pe cei ce gresesc. Isi fac datoria de crestini, vin cu regularitate la biserica in duminici si sarbatori, respecta posturile si rinduielile bisericii si lasa restul in grija lui Dumnezeu. Cind vine ceasul de pe urma, mor cu credinta fierbinte in dreptatea lui Dumnezeu si asteapta intilnirea cu Hristos. Este o credinta odihnitoare si mingiietoare si plina de nadejde, iar fata lor in acest moment are un nimb, o aureola. As dori sa o pot avea si ma straduiesc sa ma eliberez de tot ce am acumulat si nu-mi este de folos pentru acest pas ultim pe care trebuie sa-l facem fiecare dintre noi”.

Avea dreptate, asa este, crestinii nostri au acea credinta nestramutata a parintilor filocalici care si ei ajungeau la starea aceasta a credintei inimii curate, care vede pe Dumnezeu. A primit parintele Nicolae si acest ultim dar pe care-l mai dorea de la Dumnezeu. Dupa o scurta, dar grea suferinta, impartasit cu Trupul si Singele Domnului, deci cu merindea-n traista, cu luminarea in mina si-n timpul citirii rugaciunii de pe patul de moarte a trecut din moarte la viata.

Cinstitele lui oseminte au cazut in vesnica odihna, iar fata lui, cu un tainic zimbet si aureolata de o lumina tot atit de tainica, era ca o carte in care se putea citi “ca L-a gasit pe Cel Care l-a cautat” si ca a fost intimpinat de El cu cuvintele: “Iata israelit in care nu este viclesug”.

Justin Hodea Sigheteanu

Scriitorul in haine monahale[20][20]

In anul 1976, terminindu-se de edificat casa cu paraclis din incinta manastirii, in interiorul careia se afla o incapere mare pentru biblioteca, la una dintre vizitele sale, l-am rugat pe N. Steinhardt sa caute un bi­bliotecar la Bucuresti pentru a inregistra si aranja cartile manastirii, care insumau circa 23.000 de exemplare, in localul bibliotecii. La scurt timp a revenit de la Bucu­resti, spunind ca a aflat bibliotecarul. Am inteles ca era chiar el, eseistul si filosoful crestin, plin de daruire si competenta, caruia ii puteam incredinta aceasta misiune. A refuzat orice compensatie baneasca, solicitindu-mi doar sa-i dau in ajutor doi studenti teologi, cu care sa in­ventarieze si sa puna la punct inregistrarea pe fise a fon­dului de carte al manastirii.

Plin de modestie si cuviincioasa purtare m-a rugat sa-i ingadui a ramine ca vietuitor al manastirii, spunind ca trei lucruri il determina sa ia aceasta hotarire. Mai intii, dorinta si dragostea pentru viata monahala pe care vrea sa o urmeze. Apoi, spunea, pentru linistea si pacea duhovniceasca pe care a aflat-o, ca nicaieri in alta parte, la Rohia. Iar un al treilea motiv il constituie ascultarea pe care o va avea de a se afla in lumea cartilor atit de dragi. Intre timp si-a manifestat dorinta de a primi haina monahala, luind ingerescul chip. In calitate de staret si duhovnic, mi-am luat ingaduinta, dupa ce am reflectat mult la aceasta, sa-l calugaresc.

In anul 1980 m-am imbolnavit grav fiind internat la Cluj in tot cursul verii. Am venit la Rohia numai pentru festivitatile ocazionate de hramul manastirii din 15 au­gust. A doua zi, in 16 august, inainte de a ma reintoarce la spital, mi-am facut datoria de constiinta, calugarindu-l. Inalt Prea Sfintitul Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Clu­jului, a binevoit a consfinti oficial actul savirsit.

Credincios fagaduintelor sale, monahul Nicolae im­pleteste munca si rugaciunea intr-o desavirsita austeri­tate si smerenie, fiind atent ascultator la toate problemele si intrebarile celor mai tineri, facindu-se frate bun al tu­turor, sprijinind pe cei dornici sa urmeze studiile teolo­gice, initiindu-i in cunoasterea limbilor straine, scriind si publicind, dind sfaturi intelepte intregii obsti a manas­tirii, tilcuind pericopele evanghelice duhovnicale in bise­rica. Darul oratoric si profunzimea ideilor crestine de care era insuflat faceau ca multi credinciosi sa se adune la manastire spre a se invrednici de bogatele sale cunostinte si invataturi, ingemanate cu o inalta traire spirituala. Era nelipsit de la slujbele religioase si mai ales de la sfinta liturghie si miezonoptica, pe care le definea ca “e­senta slujbelor divine” sau “centrul cultului crestin”. A­deseori spunea: “Nu stiti voi, crestinii, ce comoara aveti in biserica, bucurindu-va de prezenta lui Hristos, care ne-a izbavit de moarte si de iad, si este atit de bun cu noi”.

Ca filosof si om de cultura a publicat mai multe carti, altele a tradus, a imbogatit prin capacitatea sa debor­danta de intuitie si fin analist al fenomenului literar, cul­tura romaneasca. Se afla sub tipar o carte de predici pe care le-a tinut la manastire in decursul anilor. Tot in curs de editare se afla si “Jurnalul fericiri” cuprinzind eseuri, reflectii si memorii din inchisoare. In timpul dictaturii manuscrisul a fost confiscat, apoi restituit, din nou confiscat in anul 1984 si depus la Sectia secreta a Arhivelor Statului. Un exemplar a ajuns in lumea libera, de unde abia dupa Revolutia din Decembrie 1989, a inceput sa fie difuzat pentru ascultatorii din tara.

In ziua de 30 martie 1989 sufletul Parintelui Nicolae s-a eliberat din trupul chinuit de asceza., suferinte si boli. La data de 2 aprilie, dupa rinduiala calugareasca, in pre­zenta a numerosi credinciosi, cunoscuti si admiratori ai sai, purtat pe umeri de preoti si monahi, fiind de fata din partea Arhiepiscopiei Clujului P.S. Iustinian, Parintele Nicolae Steinhardt a fost condus spre locul de vesnica odihna, in cimitirul Manastirii Rohia, pe care a iubit-o atit de mult.

Arhimandrit Serafim Man

Septuagenarul neastimparat[21][21]

Orice disciplina, orice doctrina, orice profesie (profero) are un secret, un principiu nedat in vileag nu pentru ca ar fi inavuabil, ci pentru ca nu se cade sa fie luat in desert; el ii constituie piatra de temelie si morala profunda, ne­proclamata, dar ineluctabila.

  1. Steinhardt declara ca in invataturile de care s-a apropiat a “dorit si cutezat intotdeauna” sa afle secretul acesta hotaritor, care, cum spune el, “detine formula, indeobste scurta si raspicata, a deplinei sinceritati, care se confunda cu o marturisire fara prudente si echivocuri: gindul intim al doctrinei, singurul care conteaza” (“Struc­tura ori sens”, in “Viata Romaneasca”, nr. 12, 1980).

Dupa aceste rinduri introductive, N. Steinhardt scrie fraza urmatoare, asupra careia propun sa ne oprim citeva clipe: “Pentru materia mea, dreptul constitutional (cu alte cuvinte: stiinta organizarii si apararii libertatii), cred ca l-am intuit: e curajul, curajul fizic in fata mortii”. Primul lucru ce se retine de aici e sublinierea pronumelui pose­siv, exprimind foarte hotarita revendicare a propriei specia­litati, apoi lapidara definitie a acesteia. O stiinta necerce­tata decit de specialisti, o disciplina juridica de catedra, cu rarisime aplicatii la vreun interes imediat, lipsita apa­rent de conotatii existentiale se dezvaluie dintr-o data, cu evidenta uluitoare a adevarurilor elementare, ca angajind fiinta in chip dramatic si radical. Daca, asa cum spune Kierkegaard, contrariul pacatului nu e virtutea, ci liber­tatea, daca, asa cum multi intelepti si eroi au afirmat de-a lungul vremilor, bunul cel mai de pret nu e viata, ci liber­tatea, rezulta ca, fara doar si poate, dreptul constitutional e stiinta cea mai importanta, cel putin in domeniul a ceea ce numim “stiinte umane”. Organizarea binelui e o uto­pie cu efectele cele mai funeste; ea nesocoteste tocmai li­bertatea (care trebuie, virtualmente, sa poata alege raul ca optiune individuala, in vreme ce nesocotirea ei duce inevitabil la generalizarea raului prin mutilarea in esenta a umanului ca atare). Organizarea libertatii e insa altceva; in lipsa ei, societatea oscileaza intre anarhie si despotism. Aceasta organizare trebuie sa fie durabila; ea duce la for­mularea unor principii statornice, dar nu poate fi rigida si imuabila, ea e necesarmente dinamica, fiind totuna cu apararea libertatii, actiune variabila, dar perpetua. Pretul libertatii, spuneam alta data, e mereu exigibil si niciodata definitiv platit; de regula, pretul acesta e insasi viata, iata de ce “secretul” dreptului constitutional, girul sau cel mai adinc nu poate fi decit curajul fizic in fata mortii, cum exact si decis afirma N. Steinhardt, simtind nevoia reduplicarii[22][22]; “curajul, curajul fizic” Aceasta redupli­care e in primul rind un efect retoric de accentuare, dar si in ordinea succesiva suita e fireasca: curajul fizic exista si fara curaj moral, dar acesta, cind se arata, il naste si pe cel fizic, oricit de fragila, dezarmata si vulnerabila ar fi in speta fiinta.

Nu vreau deloc sa-mi pun prietenul in postura jenan­ta prin comparatii strivitoare, dar pot zice cu toata sigu­ranta ca fraza lui N. Steinhardt s-ar fi putut inscrie prin­tre frazele-cheie din “Cours de politique constitutionnelle” de Benjamin Constant, carte clasica si neinvechita, deloc mai prejos ca proza, as zice chiar mai presus, de romanul “Adolphe” sau de jurnalele intime ale aceluiasi. Nu merg mai departe, imi marginesc comparatia (si echivalarea) la fraza in chestiune. Dar se mai gasesc in scrisul lui N. Steinhardt nu putine fraze de aceeasi tarie; antologate, ar da un volum de aforisme pe a carui rezistenta in pos­teritate ma incumet sa mizez. Nu numai de aforisme; o multime de portrete, caracterizari, formulari izbitoare si memorabile. Imi dau seama acum ca, din prudenta, elo­giul meu apare cam restrictiv, limitat la o eventuala cu­legere de “pagini alese”, dar nu e putin lucru pentru un scriitor sa merite editarea unui atare florilegiu. Nu-mi propun sa scriu aici un “studiu critic” despre opera lui N. Steinhardt. Am incercat doar o desfoliere analitica a frazei despre esenta dreptului constitutional, pentru a releva profunzimea si forta de care e capabil scrisul sau. Cunoscind bine omul, admiratia mea ii cuprinde si scri­sul, si felul de a fi (nu lipsite de “originalitati”).

De existenta sa am luat intiia oara cunostinta din colectia revistei “Vlastarul” a Liceului “Spiru Haret”, pe care il absolvise cind eu intram in prima clasa. (Tot din “Vlastarul” am aflat de Mircea Eliade, Constantin Noica, Alexandru Cioranescu.) Apoi, un coleg al meu de clasa, var cu el, mi-a dat volumul “In genul tinerilor”, semnat Antisthius, in care Steinhardt ii parodia pe corifeii “tine­rei generatii’ (persiflata atunci de G. Calinescu sub eti­cheta “De generatione mucosorum”), cele mai amuzante fiind textele atribuite amicilor sai mai virstnici, Noica, Eliade si Comarnescu. Mai tirziu, in 1936, am citit in “Re­vista Fundatiilor Regale” un studiu al sau despre Proust, care m-a umplut de admiratie si invidie. Dupa 1944, i-am urmarit regulat eseurile publicate aproape numar de numar in noua serie a “Revistei Fundatiilor Regale” si arti­colele din ziarul “Victoria” al lui N. D. Cocea. Toate ma in­citau grozav, fie ca eram sau nu de acord cu autorul. Il preocupau aceleasi teme si aceiasi autori care ma preocu­pau si pe mine. Dar nu ne-am cunoscut decit mult mai tirziu, in 1953, la Cimpulung, unde ma aflam mai de mult, in compania lui Noica, pe care venise sa-l vada. Din pri­mele vorbe ne-am dat numaidecit seama ca avusesem aceleasi lecturi hotaritoare in adolescenta, aceeasi for­matie intelectuala (a mea insa mult mai modesta); ne-am descoperit pe loc (le banuiam dinainte) predilectiile co­mune in arta, in literatura, in anecdotica istorica, in for­mele vietii private, in amintirile pariziene, in gastrono­mie; iubeam la fel de mult Bucurestiul si ii cunosteam la fel de bine trecutul. Buna noastra memorie ne ajuta sa pomenim pe de rost pasagii din “Craii de Curtea­ Veche’, din “In cautarea timpului pierdut”, din “La rotisserie de la reine pedauque”, din “Candide”, din Stendhal, din Ion Ghica, din Caragiale – tatal. Mai cu seama ne-a apropiat faptul ca eram printre foarte putinii, de nu cumva poate chiar singurii romani din generatia noastra, pentru care Alphonse Daudet era un autor familiar, tot asa si Courte­line. Ne-am declarat cu de la noi putere prieteni din copilarie, abolind dintr-un condei diferenta de virsta si umplind retrospectiv cu posibilele noastre amintiri co­mune deceniile in care doar din capriciul intimplarii nu ne intilnisem de fapt.

Aceste amintiri comune nefiind incercuite de margi­nirea faptelor aievea puteau merge mult inapoi, facin­du-ne, spre pilda, contemporani cu “Afacerea” Dreyfus, care ne-a pasionat si din care mai pomenim si acum cite un episod sau altul, ca vechi “dreyfusarzi” ce sintem: “borderoul”, plastografia colonelului Henry, depozitia generalului de Boisdeffre la procesul Zola, pledoaria avo­catului Labori etc. Nu numai efectul “Afacerii” in opera sau actiunea unor Zola, Peguy, Clemenceau, Anatole France, Proust, Roger Martin du Gard ne-au impus-o ca un eveniment crucial in care nu puteam sa nu ne impli­cam; ca juristi, consideram ca miezul ‘Afacerii” sta in ire­gularitatea procedurii si ca e vorba de o chestiune de prin­cipiu: incorectitudinea formala ascunde totdeauna o in­justitie materiala. (Steinhardt facuse, ca student, o lucrare de seminar despre tehnica proceselor montate, luind ca model procesul Ioanei d’ Arc.) “Afacerea” Dreyfus (si altele ca ea, mult prea numeroase in vremea noastra ca sa mai poata stirni atita vilva) a fost posibila pentru ca instanta era de fapt subordonata executivului (Ministerul de Razboi) prin derogare de la principiul separatiei pu­terilor, formulat de Montesquieu.

  1. Steinhardt ma da literalmente gata cu nemaipo­menita lui capacitate de informatie. Stie tot, e la curent cu tot: microfizica, cibernetica, biologie, psihanaliza, muzica dodecafonica, arta abstracta, arta concreta, noul roman, mai stiu eu ce. Nu pot pricepe cind are timp si de unde face rost. Curiozitatea lui intelectuala, febrilitatea lui, neastimparul lui sint ametitoare. Citeste cu o rapiditate electronica si retine totul temeinic. Eu, complexat de cite stie si cite afla mereu, ii spun din cind in cind (mai mult dintr-un fel de pizma) ca, de la o virsta incolo, nu mai are rost sa citim prea multe noutati, ca e timpul sa recitim citeva dintre marile carti si sa mai meditam, sa mai si cas­cam gura la spectacolul vietii ca nu mai avem mult. Dar de fiecare data aflu ca tocmai reciteste “Odiseea”, “Divina Comedie”, pe Tacit, pe Suetoniu, pe Tucidide, pe Emines­cu, pe Balzac, pe Shakespeare, pe Goethe, pe Platon; Bi­blia o stie aproape pe de rost, Filocalia, Patericul, Sfintii Parinti de asemenea; aflu mici fapte de viata pe care le-a observat in troleibuz, pe strada, intr-o administratie pu­blica; imi vorbeste de cite o cladire veche, de un colt de strada sau de gradina, de un incident amuzant sau revol­tator. Cancanuri, daca vine vorba, constat ca stie destule, dar e discret.

E de o vitalitate neinchipuita. Cu toate astea, sana­tatea lui e subreda, tine o dieta nemaipomenit de severa, o tine cu habotnicie; sufera de atitea, incit ce-i e permis la una ii e contraindicat la alta (din gastronomia noastra de odinioara nu ne-au mai ramas decit evocarile). E mereu internat ba pentru operatie, ba pentru analize, ba pentru tratament; multumita lui, vizitindu-l, am ajuns sa cunosc aproape toate spitalele din Bucuresti. Dar eu zic ca aceste migratiuni spitalicesti sint inca o proba a vitalitatii lui fara pereche. Presupun o tenacitate, un optimism, o in­credere ce nu dezarmeaza; o incredere condescendenta si in propriul ticalos trup omenesc. Sint si o dovada de con­stiinciozitate. Si, poate, si una dintre formele sociabilitatii. Si mai cred ca nu ar fi suportabile fara o solida rezerva de buna dispozitie (si, in definitiv, de rabdare, in ciuda agitatiei lui).

Este in vocatia de bolnav si de pacient a lui N. Stein­hardt acelasi neastimpar si tot atita scrupul ca si in ape­tenta lui intelectuala nepotolita. La fel si in viata de socie­tate. Cunoaste imens de multa lume (faceam adineauri aluzie la sociabilitatea lui), trimite carti postale ilustrate, felicitari, intretine legaturi epistolare, nu uita aniver­sarile, nu omite parastasele. E de o politete obsecvioasa, intr-o cadenta potopitoare. Face servicii, intervine, soli­cita pentru altii, rareori rateaza o expozitie, o conferinta, un concert. Nu sta locului; ca si Aliosa Karamazov, face intr-o singura zi atitea vizite, cite nu face altul intr-o sap­tamina. Sta putin; abia puse intrebarile de sanatate si ros­tite complimentele de rigoare, plus, bineinteles, lucrurile totdeauna interesante pe care le are de spus, se ridica, isi ia grabit ramas-bun si porneste ca din pusca.

De zece ani, de cind si-a lasat barba, la inceput sura, vechea lui chelie a cistigat in demnitate, iar el are un fason impunator, ceva intre duhovnic si general tarist. Nu-mi mai vine usor sa-i vorbesc de la egal la egal, ca “prieten din copilarie”, si trebuie sa fac un efort (nu prea mare) ca sa-mi moderez deferenta pe care mi-o inspira.

Efortul acesta insa imi reuseste si ii pot spune de la obraz, fara prea vizibile semne exterioare de respect, ad­miratia si iubirea mea. Tot in felul acesta ii mai spun si al­tele, nu totdeauna la fel de magulitoare, dintre care unele le voi scrie poate in alt articol: nu se potrivesc in acesta, omagial.

P.S. Nu puteam pomeni in acest articol de capodopera lui postuma “Jurnalul Fericirii”, al carei manuscris ii fusese confiscat de Securitate in urma unei turnatorii. I-a fost restituit mai tirziu, prin interventia lui Eugen Jebeleanu si depus in “custodie” la Uniunea Scriitorilor. Dar mai exista o copie in Franta, la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, si o alta versiune, aproape identica, pe care o rescrisese din memorie intre timp.

Alexandru Paleologu

Amintiri despre Steinhardt[23][23]

Stelian Tanase: Cum l-ati cunoscut pe N. Steinhardt?

Alexandru Paleologu: In 1954, cind a venit la Cimpulung sa-l vada pe Dinu Noica, cu care fusese coleg si oarecum amic in tinerete. Era mai tinar decit Noica, la scoala a fost in urma lui. Atunci ne-am vazut noi prima data, ne-am inteles de la inceput. Eu il cunosteam din “Revista Fundatiilor” si din co­lectia revistei “Vlastarul” a Liceului Spiru Haret (unde am in­vatat si eu) si cartea “In genul tinerilor”, volumul de parodii aparut in ‘34 sau ‘35, pe care mi-l imprumutase un var de-al lui Nicu, coleg de clasa cu mine. Partea cea mai buna din carte era o parodie despre Eliade, Comarnescu si Noica. Capitolul despre Noica era cel mai amuzant, in el Nicu ridea de o pre­supusa teorie a lui Noica, asa-numita “nonmincarea”, foarte amuzant, nu pot acum sa reproduc. Cine gaseste volumul “In genul tinerilor” poate gasi chestiile astea care sint foarte nos­time. Unica oara cind a fost Nicu la Cimpulung, a fost atunci cind ne-am cunoscut noi si cind Noica era inca in domiciliu obligatoriu acolo, in unul din ultimele lui domicilii din Cim­pulung, adica intr-o vila, numita Vila Luca. Era pe strada pa­ralela cu Riul Tirgului, soseaua care merge spre Namaiesti. Despre aceasta sedere la Cimpulung, despre mine si despre el, vorbeste Nicu Steinhardt intr-un articol aparut in revista “Stea­ua’ si apoi cules in volumul “Prin altii spre sine”, ultimul lui volum, care este o culegere selectiva antologica. Articolul nu­mit “Ce stiu” a fost citit de Andrei Plesu si Liiceanu si, mi se pare, de Vieru, cu glas tare si cu multa reculegere, in camera lui Noica de la Paltinis, la un an de la moartea lui. Articolul era foarte frumos, adevarat. Descrie casa in care statea Noica, o casa acoperita cu iedera, ca resedinta in surghiun a unui bo­ier sub domniile pamintene. Se spune ca Noica isi constituise acolo un grup numeros de ciraci ferventi, carora le aplica un program de o disciplina stricta, cu lucrari scrise, cu obligatii seminariale si ca “oaspetii cursanti” veneau la ceai cu cornu­rile si cu zaharul de acasa iar Mariana Noica le servea ceaiul. Lui Nicu Steinhardt i-a picat prima data o lucrare despre Ernst Cassirer. Nimic din toate astea. Eu eram acolo singurul disci­pol al lui Noica, nu era nici un grup de ciraci ferventi, eram eu singur care dimineata parcurgeam cu el toate notele lui de lectura din Hegel si traduceam impreuna texte grecesti. Asta a fost in primii trei ani cit am stat la Cimpulung. Nu era nici un fel de oaspete cursant. Mai erau prieteni care veneau in vizita acolo si beau ceai. Desi era o epoca in care piinea era pe cartela nimenea nu venea cu cornuri de acasa, nici nu exis­tau cornuri pe vremea aceea, era numai piine neagra si cea­iurile erau foarte bune. Toate le oferea Mariana, nimeni nu venea cu produse alimentate de acasa. Cit despre Nicu imi amintesc doar ca folosea numele Cassirer intr-un mod injurios. Avea o ciuda foarte mare pe Cassirer, cum vad ca avea si pe Bentham si pe Stuart Mill. Nu stiu pentru ce, zicea Cassirer cum ar zice canalie. Dar constat, atit in textul tiparit, cit si in scrisoarea scrisa mie, ca numele lui Cassirer e scris gresit, cu un singur “s”, cu “i” si cu “e”, Casierer. Am apucat sa-i spun inainte sa moara: “Bine mai Nicule, cum ai putut sa faci o lucrare despre Cassirer cind nici nu stii cum i se scrie numele?”

Mi-a spus ca a facut o lucrare despre Cassirer, ca au fost oaspeti cursanti, ca poate la mine e falsa memorie, nu la el. A ramas chestia netransata dar tin sa rectific, ceea ce spune Nicu despre Noica la Cimpulung si despre mine este inexact, este in cel mai bun caz falsa memorie, daca nu este ceva ca in Tartarin din Tarascon, pacat ca nu pot sa-i spun acum lui, care, ca si mine, citise foarte mult, in tinerete pe Alphonse Daudet.

Alexandru Paleologu

Antisthius: “In genul… tinerilor”[24][24]

Din acelasi cuib pare sa fi zburat si cartea lui Antisthius despre scrisul tinerilor de astazi. Un baiat inteligent, atent si talentat, care stie sa surprinda caracteristicul si sa nuanteze humorul s-a amuzat sa parodieze scrisul citorva protagonisti ai “tinerei generatii”. Ca s-a distrat, lucrul pare evident oricui ii citeste cartea! De ce atunci simulacrul acela de ton grav si moralist, care introduce amuzamentul sub o scuza? A vrut oare Antisthius sa parodizeze cu anticipatie tonul “Revistei burgheze”?

Intr-o generatie de oameni autentici, aceasta drapare a unui sentiment strengaresc in toga unei inalte moralitati si cumintenii aduce o contributie neasteptata, de altfel specific burgheza: ipocrizia! Oricum, cartea lui Antisthius se va vinde. Dar nu pentru surogatul de morala pe care-l cuprinde, ci pentru ca cei pe care-i parodiaza au succes. E, fireste, si aceasta o comportare, tipica, de burghez. Sa exploatezi succesul altora. Dar e o comportare pe care o practica si proletarii.

Mircea Vulcanescu

Extrase din Arhiva Culturala Română / Fabian Anton

Sursa: MĂRTURISITORII

Note:

[1][1] Text aparut in volumul “Portrete si trei amintiri de puscarias”, editura Ararat, Bucuresti 1996

[2][2] Text aparut in volumul “Portrete si trei amintiri de puscarias”, editura Ararat, Bucuresti 1996

[3][3] Aparut in volumul “Cum am devenit crestin”, editura Harisma, Bucuresti 1994

[4][4] Text publicat in volumul “Din amintirile unui secretar de redactie. Pagini de jurnal 1943-1978”, editura Cartea Romaneasca, Bucuresti 1997.

[5][5] Marturie inregistrata de Fabian Anton

[6][6] Missa – liturghia catolica

[7][7] Articol aparut in “Renasterea”, an VIII, nr. 3 (87) martie 1997

[8][8] Scrisoare Emil Cioran catre Arsavir Acterian. Originalul in fondurile Bibliotecii Academiei.

[9][9] Jurnalul lui Jenny Acterian, “Jurnalul unei fiinte greu de multumit”, avea sa apara dupa 1989 in doua editii la editurile Humanitas si Ararat.

[10][10] Marin Sorescu.

[11][11] Mircea Eliade.

[12][12] Eugen Ionescu.

[13][13] Este vorba de articolul “Tineretea monahului mirean” din revista Steaua nr. 7 (398) iulie 1980.

[14][14] Barbu Brezianu.

[15][15] Text publicat in “Romania literara”, nr. 32/1997

[16][16] Articol aparut in “Renasterea”, an VIII, nr. 3 (87) martie 1997

[17][17] Arhim. Serafim Man

[20][20] Articol aparut in “Romania literara”, nr. 35/1998

[21][21] Text aparut in volumul “Alchimia existentei”, editia a II-a, editura Humanitas, Bucuresti 1997

[22][22] Intocmai cum, in cu totul alta ordine, Mateiu I. Caragiale simtise aceeasi nevoie scriind “sifon, sifon albastru”, efect stilis­tic asupra caruia N. Steinhardt mi-a atras atentia acum douazeci si cinci de ani si pe care tot el, la sugestia mea de asta data, l-a comentat nu demult intr-un scurt articol.

[23][23] Fragment din volumul “Sfidarea memoriei” de Alex. Paleologu si Stelian Tanase, editura DU Style, Bucuresti 1996

[24][24] Publicat in revista “Criterion” an. I, nr. 15, din 15 decembrie 1934, pg. 4

Print Friendly, PDF & Email
2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON