ÎNVIEREA din temniţele sataniste cu Părintele Justin şi Doamna Aspazia. Hristos a înviat! MĂRTURISIRI / VIDEO

Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ

Părintele Justin: “În 1954, noi am sărbătorit învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de plumb. Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună.

Cum puteam să sărbătorim Paştele? Din freze am făcut clopote. Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunţam începerea slujbei.

Atunci am intrat în ascensor şi am coborât în locul unde se aranjase un altar şi cruci din bârne. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, religioasă tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră, nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată; cu toţii eram într-un gând.

Când am intrat în ascensor, am intrat cântând „Hristos a înviat!“. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă.

Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.

„Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici, băieţi! (şi au îndreptat ameninţător puştile lor spre noi). Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi. Acum, toţi preoţii în dreapta mea!”

Acolo am fost 20 de preoţi atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu laicii. Apoi, comandantul a început din nou: „Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi! Aceştia sunt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sunt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Hei, voi! îndrăzniţi să spuneţi că voi credeţi în Dumnezeu?! Oricine spune că mai crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!“

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în primul moment, dar de data asta mi-am spus mie că trebuia să recunosc ceea ce aşa şi era: credeam în Dumnezeu.

Am păşit în faţă. Comandantul mă cunoştea foarte bine. „Hai, spune, de unde eşti?”

I-am spus de unde sunt şi m-a întrebat:

– „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?”

– „Da!”

– „Nu sunt mai mulţi decât tine? Hai să-i chemam pe toţi aici”.

Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adânci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea nici una din acele gropi nu mai era plină de apă, curtea a devenit ca o mlaştină murdară.”

Extras din “Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos” / Mănăstirea Petru Voda

Mărturie a doamnei Aspazia Oțel Petrescu (14 ani de temnita grea): Noaptea învierii la penitenciarul Cluj – 1949

”M-am gândit cu jale la măicuţa mea. Ce-o fi fost în sufletul ei? Ce visase pentru mine și ce realitate crudă i-a spulberat visele! Peste 14 ani, când am ajuns totuși în braţele ei nu mi-a reproșat absolut nimic din câte i-a fost dat să îndure din pricina mea. Se sufoca de emoţie, inima bătea cu atâta putere, că răsuna ca un ciocănel în urechile mele, dar nici un cuvânt de mustrare nu s-a desprins, niciodată, de pe buzele sale.

Celelalte condamnări au fost corecţionale și dacă nu mă înșeală memoria au fost următoarele: Dori – 6 ani, Iulia -6 ani, Ica – 4 ani, Maricica – 3 ani, Veronica – 3 ani, Angelica – 2 ani, Sica – 2 ani, Nina – 2 ani, Lucica – 2 ani, Auruţa – 1 an, Tuta – 6 luni. Au fost condamnate în contumacie: Dina – 15 ani muncă silnică, Sima – 4 ani corecţional, Anișoara – 7 ani corecţional. Însumând anii pe care i-am primit noi, fetele, se făceau 68 de ani. Depășeau o jumătate de secol. Cât vor fi primit băieţii în total? Sigur depășeau un mileniu.

Năucitoare mi s-a părut motivarea sentinţei pentru Ica: pentru ajutor și activitate legionară nedovedită. Făcea parte din performanţele justiţiei comuniste.

În cameră se purtau discuţii aprinse pe marginea procesului și a sentinţelor pronunţate. Fetele erau bucuroase că Ion Bohotici a reușit să consoleze părinţii, arătând că nu suntem căzăturile despre care a vorbit atât de înveninat procurorul militar. Fetele, cele cu pedepse mai mici ne încurajau pe cele cu pedepse mai mari. Toată lumea era de acord că nu vor fi executaţi în întregime anii care s-au dat cu ghiotura, că apusenii și americanii vor veni curând să scoată de sub jugul comunist toate ţările europene căzute sub influenţă bolșevică. Optimismul acesta era susţinut cu vigoare, părea să nu aibă nici o fisură.

Eu stăteam într-un colţ retrasă, căzută pe gânduri. Auruţa m-a observat și a venit lângă mine:

– Ești mâhnită, nu-i așa că tu nu crezi în salvarea americană?

– Nu, Auruţa, nu cred, dar nu-i nevoie să stingem optimismul fetelor. Cred că mileniile acordate pot fi executate în întregime și nu știu ce se va întâmpla cu întreaga ţară”. Ca un răspuns la tristeţea și îngrijorarea mea au început să bată clopotele la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic și vibrant, a izbucnit un frumos “Hristos a înviat!”. Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare “Hristos a înviat” a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat făcând să vibreze sfânta noapte a învierii în primăvara anului 1949 (27 aprilie, mi se pare).

Mama, care a rămas după citirea sentinţei să “sărbătorească” cu lacrimi amare primul paște fără mine, mi-a povestit peste un arc de 14 ani că a trăit o înviere cutremurătoare. În liniștea primăvăratecă cântecul nostru părea că se revarsă din adâncuri insondabile pentru a se înfrăţi cu dangătul puternic al clopotelor. Oameni, cu lacrimi în ochi, au îngenunchiat pe trotuare. Cei care erau conștienţi știau că se celebrează răstignirea României. Totuși lacrimile care înfloreau unele din altele făgăduiau că Cel înviat este Izbăvitorul.

Pentru noi era ca o promisiune că lisus nu ne va părăsi. Dar noi, vom avea oare puterea să nu-L părăsim? Primii pași erau hotărâţi. Dar următorii?”

Extras din “Doamne, strigat-am!”

Video: Florin Palas / Veghea

Sursa: MĂRTURISITORII

Vedeţi şi: Părintele Justin: Interesul naţional este ÎNVIEREA!

Vinerea Mare cu Părintele Justin

Ultima Înviere cu Părintele Justin

Print Friendly, PDF & Email
2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON