Părintele Roman Braga, un sfânt între sfinţii Rugului Aprins (2 Aprilie 1922 – 29 Aprilie 2015)


Pr.Justin.Parvu_.si_.Pr_.Roman_.Braga_.la_.M-rea.Petru_.Voda_.2003.08.30Părintele Roman Braga, unul din cei mai mari duhovnici români, a murit în dimineaţa zilei de 29 aprilie (28 aprilie, în Statele Unite), la scurt timp după ce împlinise vârsta de 93 de ani. În ultimii ani era duhovnic la mănăstirea românească de maici Adormirea Maicii Domnului, de lângă Detroit. De aici a povăţuit către Hristos mii de suflete, informează Mănăstirea Petru Vodă, oferind şi o fotografie cu Părintele Braga la Părintele Justin Pârvu (foto dr.). Românii din Statele Unite care doresc să meargă la înmormîntare pot afla detalii de pe pagina dedicată Părintelui Roman. Înmormântarea are loc vineri, 1 mai 2015, informează presa. Aici puteţi găsi biografia Părintelui Braga în limba engleză.

Doamne, odihneşte cu Sfinţii sufletul adormitului robului Tău!

*

Părintele Roman Braga (2 Aprilie 1922 – 29 Aprilie 2015)

Părintele arhim. Roman Braga s-a născut la 2 aprilie 1922 în satul Condriţa, Basarabia. A intrat de tânăr (la 12 ani) ca frate la mănăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti, apoi la Cernica şi face studii la Bucureşti şi Chişinău – facultatea de Teologie, Litere şi Filosofie precum şi Seminarul Pedagogic „Titu Maiorescu”. Preot în Scoreni, a fost arestat în 1948 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, sentinţa 210/ 06.12.1949, la 5 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică, pentru omisiune de denunţ. A trecut prin reeducarea de la Piteşti, despre care spune:

„Umilirea era generală şi se căuta să te aducă în situaţia să nu mai gândeşti, ci doar să execuţi. Când vedeam mâncarea intram sub pat, cu corpul tot, şi afară ne rămânea doar capul, iar în faţă ni se aşeza gamela. Noi stăm cu mâinile la spate şi trebuia să mâncăm numai cu gura. Iară nu să atingem cu mâna. În acest timp, cei reeducaţi se plimbau şi grohăiau ca porcii. La urmă, unul dintre reeducaţi lua cârpa cu care se spăla tineta (hârdăul de necesităţi) şi ne ştergea pe la gură”.

parintele roman-braga-in-arest-1955

Este eliberat în 1953, cu domiciliu forţat în Bucureşti. Pleacă pe ascuns la Iaşi, unde mitropolitul Sebastian Rusan îl călugăreşte şi îl hirotoneşte diacon. Este arestat din nou, în anul 1958, în lotul Rugului Aprins şi condamnat (sentinţa 125/08. 11. 1958) la 18 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru activitate duşmănoasă la adresa regimului „democrat” comunist. A trecut prin Jilava, Canal, Balta Brăilei, colonia Salcia, Ostrov şi eliberat în 31 iulie 1964.

Încearcă la mai mulţi ierarhi să obţină hirotonirea în preot. Ajuns la Cluj, îşi aminteşte de emoţionanta întâlnire cu episcopul Teofil Herineanu (1909-1992), un mare sprijinitor al preoţilor arestaţi politic: „Era un om foarte sincer. După ce am mâncat, mi-a spus: „Vreau să-ţi spun un lucru, duhovniceşte; am vrut să vii la mine la Roman pe vremuri şi ştiu multe despre tine; uite ce, am foarte multe posturi, multe parohii fără preoţi; eu îi primesc pe toţi care vin din puşcărie şi-i trimit la parohiile acestea. Părintele Vasile Vasilache este la mine, Părintele Dosoftei Moraru. Dar am un inspector de la Culte, care e un câine. Dacă eu prezint dosarul că eşti diacon şi trebuie să te fac preot, intru într-un mare bucluc. Dacă ai fi preot ar fi foarte uşor: te-aş trimite la o parohie mică prin munţi şi ţi s-ar mai pierde de urmă…” Mi-a dat bani de hotel, mi-a dat bani de mâncare şi m-a trimis cu Dumnezeu înainte”. (D. Cruga, „Trepte duhovniceşti; interviu cu părintele Roman Braga”, Alba Iulia, 1998).

Hirotonia n-a fost obţinută uşor dar prin mila lui Dumnezeu i se aprobă episcopului Valerian Zaharia de la Oradea să-l hirotonească preot şi la 1 ianuarie 1965 este instalat preot la Negreşti, mutat la Sârbi, apoi trimis ca misionar în Brazilia. În anul 1972 episcopul Valerian Trifa îl cheamă la Vatra în Statele Unite, devine preot paroh, iar în 1988 se retrage la mănăstirea din Rives Junction, Michigan pentru ca ulterior să slujească la Manastirea de maici Adormirea Maicii Domnului, de lângă Detroit (Dormition of the Mother of God Orthodox Monastery).

A fost uimitoare noaptea aceea…., cu părintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevăr, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figură de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie şi un zâmbet neşters pe faţă, de o inteligenţă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credinţă şi totul era posibil. Ei, o astfel de făptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre (maica Benedicta, alias acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în Teologie şi viaţă, Iaşi, 1995, nr. 4-6, Apr-Iun, p. 212-213).

Mişcarea spirituală Rugul Aprins avea ca scop să sporească focul credinţei în inimile credincioşilor în acele timpuri de răstrişte. Ea „nu putea scăpa ochiului scormonitor al securităţii, iar finalul era previzibil – arestarea iniţiatorilor şi a participanţilor”. Părintele Roman Braga consemnează:

„Guvernul de la Bucureşti intrase în panică. S-a speriat de „Rugul Aprins” mai mult decât toate centrele de rezistenţă din Carpaţi. Pentru revoluţionari exista pedeapsa cu închisoarea şi cu moartea. Dar ce te faci cu acel „centru” din om pe care nimeni nu-l poate controla. Unul dintre aceştia, stareţul Daniil Sandu Tudor, „Sfântul Daniil” cum era numit printre deţinuţi, a murit la Zarca de la Aiud, după patru ani de torturi şi bătăi, fiind printre puţinii deţinuţi care au purtat lanţuri pe toată durata detenţiei. Acest fapt este atestat de fostul deţinut sucevean Teofil Dumbrăveanu, care printr-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală arată: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul „Trei plopi” i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort, ca în martirologiile clasice. În Zarca, la Aiud, printre deţinuţi se păstrează mereu amintirea lui „Daniil Sfântul”. Mai târziu, tinerii care săpau un şanţ, în închisoare, au găsit un schelet cu lanţuri la picioare. Ei credeau că acela era deţinutul „Sfântul Daniil”.

Că deţinuţilor morţi li se înfigea o suliţă de fier în inimă, este confirmat şi de arhim. Iustin Pârvu, deţinut politic timp de 17 ani.

Părintele Roman a rămas mereu un modest călugăr, plin de smerenie şi îngăduinţă, încununat cu cununa iertării, evlavios şi iubitor de Dumnezeu. A avut largi preocupări teologice şi culturale, publicând texte cu mult folos duhovnicesc. Cartea sa de bază este „Pe drumul credinţei” (1995), o capodoperă a smereniei.

Dintre articolele sale amintim: „Bate-vor păstorii şi se vor risipi oile” (vedeţi articolul mai jos), de o mare fineţe pentru apărarea ierarhiei ortodoxe în vremea comunismului, extrem de viguros, dar delicat şi politicos. Părintele îndeamnă la rugăciune şi mediaţie înţeleaptă: „pe Patriarhul ţării şi pe episcopi îi va judeca Dumnezeu, nu oamenii, pentru că, în cele mai critice momente din viaţa neamului românesc, ei au salvat Biserica“;

O critică bine meritată”,cu referire la acuzaţiile episcopului unit Ioan Ploscaru al Lugojului, în ziarul românilor uniţi din America, Unirea, nov. 1999; „Argumente la alegerea de episcop”, în care arată calităţile pe care trebuie să le aibă viitorul episcop, persoana cea mai potrivită pentru a conduce turma cuvântătoare la Hristos.

Bunătatea şi smerenia au făcut din părintele Roman o pildă vie, făclie călăuzitoare pentru toţi românii din America şi de aici.

(Resurse: http://biserica.org/Publicatii/1994/NoI/18_index.html; C. Ioniţoiu, „Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România (1948 – 1989). Biserica Ortodoxă”, 2004; https://soarele.wordpress.com/modele-si-exemple/gheorghe-naghi-arhim-roman-braga-la-a-85-a-aniversare/)

Extras din Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MĂRTURISITORII

Parintele Roman Braga in SUA

BATE-VOR PASTORII…

de Arhimandrit Roman BRAGA (S.U.A.)

In urma evenimentelor din decembrie 1989, revolutie, lovitura de stat sau orice va fi fost acolo, Biserica Ortodoxa Româna s-a lansat cu curaj intr-un program de reconstructie materiala si spirituala de mari proportii. S-au redeschis episcopiile istorice si vechile manastiri inchise de comunisti, s-au redeschis mai multe scoli teologice, societatea ASTRA, “Oastea Domnului”, “Femeile Ortodoxe”, organizatii ortodoxe de tineret si copii, iar acum se construieste un mare centru medical in Bucuresti, numit CRISTIANA.

Desigur, toate acestea trezesc gelozia Unitilor si a sectelor conlocuitoare, carora nu le scapa nici un moment fara sa atace in presa si prin viu grai ortodoxia neamului nostru si, mai ales, pe ierarhi. Sectarii cunosc bine dictonul biblic: “Bate-vor pastorii si se vor risipi oile” (Zaharia 13,7). Numai ca Profetul Zaharia nu a spus aceste cuvinte cu rautate, cu gelozie, cu ura politica; nu le-a spus spre distrugerea Bisericii, ci spre intarirea ei. Mai dureros este ca si unii preoti s-au pus in slujba dusmanilor Ortodoxiei. Ei nu inteleg ca, fara acest “compromis” al ierarhiei bisericesti, hirotonisirea si trimiterea lor in parohii nu ar fi posibila. De ce nu au protestat atunci si au acceptat sa fie sfintiti preoti de niste “arhierei nevrednici”? Cum se intâmpla ca, atunci când le-au pus mâna pe cap, episcopii aveau har, dar nu mai au acum, dupa Revolutie.

Cum isi inchipuie cineva ca, daca Biserica Româneasca ar fi fost libera, nu ar fi facut mai mult sau cel putin tot atât cât face astazi? Fost-au partidele politice? Unde erau sefii lor, aceste voci eroice, care astazi striga din rasputeri, unde era presa de opozitie? De ce sa fim nedrepti numai cu episcopii, care totusi au fost acolo, lânga turma lor, pe tot timpul persecutiei, nu au abandonat pe credinciosi, nu au fugit in Apus. Pe Patriarhul tarii si pe episcopi ii va judeca Dumnezeu, nu oamenii, pentru ca, in cele mai critice momente din viata neamului românesc, ei au salvat Biserica, asigurând viata sacramentala a credinciosilor, care este insasi esenta mântuirii oamenilor. In România nu exista, ca in Rusia, milioane de adulti nebotezati.

Ziarele rusesti au publicat, anul trecut, botezul unui milion si jumatate de oameni maturi. Românii s-au crestinat la timp, s-au cununat, s-au spovedit si s-au impartasit chiar si in timpul dictaturii comuniste, pentru ca au avut si preoti, si episcopi, si biserici deschise, datorita abilitatii Bisericii conducatoare, care a stiut sa sacrifice elementele de decor, ca sa pastreze esenta. Desigur, pentru politicienii necredinciosi, viata sacramentala a Bisericii nu inseamna nimic, ci numai manifestul politic. Pentru masele de crestini ortodocsi, insa, viata sacramentala a Bisericii a fost si este esentiala. Sa lasam deci poporul sa judece pe ierarhii lui; in ultima instanta, ii va judeca Dumnezeu. Când Hrusciov a inchis si demolat 11.000 de parohii si biserici in Rusia – in plus de ce distrusese Stalin – in România se reparau si pictau biserici si se construiau altele noi; Biserica tiparea Filocalia si pe Sfintii Parinti, zece reviste teologice, cursuri, calendare si carti de rugaciuni pentru popor, in tipografiile proprii; functionau, totodata, sase seminarii si doua institute de teologie. Faptul ca Biserica a iesit din lupta intacta, intreaga, in toata functiunea ei normala, nu constituie aceasta activitate tacita a Bisericii Românesti cea mai mare lovitura data comunismului?

Atitudinea negativa a unor scriitori, fata de Biserica este rezultatul educatiei ateiste primita in cursul celor 45 de ani de comunism. Comunismul si-a lasat, oricum, amprenta. Am citit cu durere, in “România Libera”, ca anul trecut in perioada Pastilor, un preot, deputat in Parlamentul român, si-a deschis pledoria cu salutul crestinesc: “Hristos a Inviat”, la care nimeni nu a raspuns. Si nu erau acolo numai deputati FSN, ci si membri ai opozitiei. Inseamna ca ceva s-a naruit in sufletul poporului român. Istoria a fost falsificata, cultura – deformata. Intelectualul român a uitat ca Stefan cel Mare nu a fost baptist si nici Mihai Viteazul – greco-catolic; a uitat ca Ortodoxia se confunda cu insasi esenta neamului, ca ea a avut un rol esential in procesul de formare a poporului român, a limbii si a sufletului românesc, ca de acolo ne vin primele tipografii, scrierile, cultura. Intr-o tara intesata de manastiri si monumente ortodoxe, cum poti sa fii impotriva Ortodoxiei, fara a te sinucide spiritual si intelectual, adica fara a-ti pierde identitatea?

Când atacurile vin din partea eterodocsilor, este de la sine inteles ca se pledeaza “pro causa sua”. Insa, putina logica nu strica. Un autor ortodox al unui articol catolic, publicat la Londra, afirma ca “Biserica Ortodoxa este cauza inapoierii poporului român”. Ca unul care am trait in Brazilia, ma intreb si eu care este cauza inapoierii tarilor din America Latina, care sunt catolice de 500 de ani, ramânând primitive, intr-o mizerie morala si materiala de nedescris? Este, oare, catolicismul de vina?

Sau cum poate sa pledeze cineva pentru unirea noastra cu Roma, prin faptul ca suntem numai latini. Si apoi, sa-mi fie iertat, ce interes are un papa polonez, de sânge slav, sa apere puritatea poporului român; sau ce latinitate apara uniatismul in Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, Abisinia si Iran? Nu cumva si etiopienii sunt urmasii lui Traian? Când oamenii politici se amesteca in problemele bisericesti, devin ridicoli. Ca si cum as vorbi eu la un congres medical, despre un subiect de pura specialitate.

Când judecam ierarhia Bisericii noastre, nu trebuie sa uitam ca, in anii de teroare, noi eram aici si ei erau acolo. Noi raspundeam numai pentru persoana noastra, pe care ne-am pus-o bine la adapost, pe când in mâinile lor era, si este inca, soarta Ortodoxiei românesti. Ce am fi facut noi in locul lor? Ne-am fi lasat arestati, iar poporul ar fi ramas fara biserici si fara o viata sacramentala? Un eroism ieftin si distrugator.

Urmaresc de 20 de ani, in “Orthodox Church”, editorialele Pr. Prof. John Meyendorf impotriva comunismului sovietic, dar nu am vazut inca un cuvânt impotriva Patriarhului Moscovei; nici un evreu nu a criticat pe Rabinul Moses Rosen pentru colaborarea lui cu comunismul; nici un baptist din America nu vorbeste impotriva Pastorului Lucaci, din Detroit, care invita pe ambasadorul Bogdan la toate botezurile; si, desigur, nici un catolic nu il invinuieste pe Papa pentru inlocuirea cardinalilor Mindzenti si Slipici cu oameni agreati de guvernele comuniste, ungar si sovietic. Asa au cerut interesele Bisericii, atunci. Oamenii stiu ca, lovind in ierarhie, lovesti in insasi Biserica.

Cum de nu ne da de gând sa ne rugam, in loc sa criticam. Dar cred ca, in fond, este vorba de un ateism camuflat si de o ura impotriva lui Dumnezeu Insusi, nu impotriva ierarhiei. “Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!” Dusmanii stiu ca sufletul românesc se adapa din Ortodoxie. De aceea lovesc in ierarhia Bisericii cu atâta inversunare:

BATE-VOR PASTORII SI SE VOR RISIPI OILE.

(articol preluat din “Monitorul religios” – Iasi, 20 decembrie 1997)

 

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON