DESTIN CATEDRALIC – de Ion Şiugariu: “Ne vom putea face şi noi aripi de şindrilă pentru a intra în moarte”

DESTIN CATEDRALIC

Generaţia mea a cunoscut prigoana, temniţa şi moartea, dar n’a încetat niciun moment să creadă cu tot sufletul ei curat în biruinţă. În mijlocul unei istorii oarbe, alături de nişte conducători legaţi la ochi, această generaţie entuziastă şi martiră, a ars ca o nouă Ioana d’Arc, pe rugul celor mai pure, celor mai definitive şi mai eroice hotărâri. O Românie nesigură, rătăcitoare şi bolnavă, o Românie înstrăinată între propriile ei hotare, îşi aştepta mântuirea, tânjia după o înviere care întârzia să se arate.

Pentru răscumpărarea şi purificarea acestei Românii, pentru îndrumarea ei spre eternitate, spre triumful definitiv în veacuri, generatia asta n’a precupetit nimic, a încercat şi a îndurat totul. Pentru reabilitarea şi gloria ei i s’a părut că nici o luptă si nicio jertfă nu este îndestulătoore.

În timp ce profesorii improvizati ai acestei generatii se căzneau să ridice mici bisericute personale, umbroase şi străine, altii visau o Românie superbă, înaltă şi puternică, o Românie nemuritoare ca o catedrală. In timp ce aceşti impostori se gândeau numai la fericirea lor proprie, această generatie propovăduia o spiritualitate românească largă, cuprinzătoare, o bogată revărsare de suflet şi de faptă natională în universalitate. Nu restrângere şi resemnare minoră într’o istorie imperfectă si găunoasă, ci rivalizare directă cu fruntea încununată a marilor destine epocale. In locul unor atitudini vechi şi îmbătrânite, defensive şi fricoase, această admirabil de contimporană generatie propovăduia ofensiva, imperialismul şi initiativa. In locul comoditătii şi digestiei de fiecare zi, ea se silea să clădească o Românie monumentală nobilă şi castelană, sã facă adevărată istorie românească, iar nu demagogie politică interesată.

În sufletul acestei generatii a fost totdeauna prezentă drama amară a acestei Românii săpată de străinism şi mâncată până în măruntaie de carii necinstei şi ai trădării. In inima ei sfâşiată s’a adunat toată durerea, tot clocotul unui neam care-si aştepta cu atâta sete şi cu atâta nerăbdare isbăvirea, istoria. Şi din rugăciunile pe care le rostea în fiecare zi în fata cerului, din jurămintele ei drepte şi dârze, ca mucenicia lui Horia, se înălta spre Dumnezeu zi de zi, tot mai evidentă, tot mai hotărîtă, imaginea unei imense catedrale româneşti, conturul în eternitate al unei Românii curate, energice şi cinstite.

Pentru această Românie împlinită, pentru realizarea acestui domnesc destin catedralic, nimic nu i s’a părut prea mult, nici-o luptă prea aspră şi nici-o hotărîre prea definitivă, prea cruntă. Era o istorie de culmi si de azururi, care-şi primea şi-şi răsplătea muritorii.

* * *

Cât de mult se aseamănã destinul generatiei mele cu destinul Meşterului Manole. După cum în nemuritoarea legendă, edificiul unei biserici mărete este mormântul unei dragoste şi al unei fericiri pământene, tot aşa, generatia asta şi-a îngropat sub zidurile imensei catedrale româneşti, Fantana Mesterului Manole dela Curtea de Arges o tinerete sbuciumată şi incendiată de prea mult idealism, tot aşa, ea a înăbuşit în piatră toate pornirile şi bucuriile sale omeneşti, având totdeauna înaintea ochilor imaginea viitoarei mânăstiri. Legenda Meşterului Manole nu cuprinde numai simbolul artei desăvârşite, ci ea este însuşi simbolul acestei Românii sbuciumate, este quintesenta destinului nostru românesc. Cât de frumos şi cât de bine rezumă această legendă istoria biruintei şi marşului legionar, la baza cărora este aşezată cea mai desinteresată şi mai totală jertfă din câte cunoaşte istoria noastră politică şi spirituală. Mişcarea legionară n’a fost niciodată o mişcare politică oarecare, ci ea a pornit dintr’o teribilă ardere interioară, dintr’o nepotolită sete de istorie, de împlinire, de justificare în veacuri şi de aceea ea a trebuit să accepte si să propovăduiasca jertfa ca o primă si admirabilă necesitate. De aceea, ea n’a precupetit nimic, a îndurat totul cu bucurie, a suferit răstignirea fără şovăire, ştiind cu sigurantă că după trei zile va veni învierea.

Catedrala aceasta a spiritului românesc, această impunătoare si sfântă biserică nationalã, nu era încă desăvârsită. Suntem în momentul când zidul a cuprins în întregime trupul iubitei simbolice, am ascultat cu tărie plânsul şi rugămintile ei omenesti, iar acum o imensă uşurare ne-a cuprins ca am putut îndura jertfa. Clădirea mânăstirei începe însă abia acum. Noua Românie, puternică şi legionară, se înalţă sub ochii noştri. Am acceptat şi am indurat jertfa; opera trebue să fie cu atât mai măreată, mai nemuritoare. Este ceea ce se face, ceeace a început să se facă de câteva luni încoace. Când mânăstirea va fi gata, destinul catedralic al acestei generaţii va fi împlinit şi atunci poate, ne vom putea face şi noi aripi de şindrilă pentru a intra în moarte.

Ion ŞIUGARIU

Chemarea Vremii – Săptămânal

Director: Prof. Ion Sân-Giorgiu; Redactor Şef: D. I. Cucu
Anul XIV, Seria II, Nr. 24, Joi 14 Noembrie 1940

Surse: Gazeta de Maramureş şi Ziaristi Online

Preluare: MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
4 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON