Vintilă Horia: “Drumul cel mai scurt către libertate este credința”. CENTENAR VINTILĂ HORIA. Interviul cu Marilena Rotaru

„Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului.” – Vintilă Horia (18 decembrie 1915, Segarcea – 4 aprilie 1992, Collado Villalba, Madrid, Spania)

Madrid, 5 martie 1990

                    Douăzeci de ani am așteptat întâlnirea cu Vintilă Horia.  Citisem “Dumnezeu s-a născut în exil” în 1970, primăvara. Îmi pregăteam examenul de licență și colaboram la Radio. Într-o zi, un redactor de la Cultural mi-a arătat o carte învelită în hârtie albastră. ?Poimâine o dau înapoi?, mi-a spus. După două zile, întreaga  lume a lecturilor mele căpăta o nouă înțelegere. Am simțit atunci că se mișca și se  schimba ceva în miezul lumii  pentru că exista acea carte,  pentru că eu o citisem  și pentru că era scrisă de un român. Eram chemată de lumina unui alt orizont, tot atât  de misterios – mi se părea atunci – ca  toate  celelalte,  dar  mai  apropiat:  sufletul  meu.

       Ovidiu era simbolul omului și al creatorului exilat, Ovidiu era Vintilă Horia, dar Ovidiu eram și eu care trăiam în România o altă formă de exil. Peste câtva timp l-am auzit pe Vintilă Horia într-un interviu difuzat la radio Europa Liberă.  Mă uimise tinerețea și expresivitatea glasului, impecabila rostire româ-nească? Aveam impresia că aud  vocea cuiva cu care vorbisem de foarte multe ori, pe care-l întrebasem o mulțime de lucruri, care îmi dăduse câteva răspunsuri.                                                                                

             La 5 martie 1990 l-am întâlnit prima dată la Madrid.  O oră a durat întâlnirea în care mi-a acordat un interviu pentru televiziune, devenit unicul document audio-vizual din România al acestui scriitor. Țin minte primele mele cuvinte cu care  încercam  să-mi camuflez emoția pe care n-o mai puteam controla. Mă voi rușina tot restul vieții  pentru conținutul lor extrem de pueril. ?De azi  încolo ziua de 5 martie  devine o dată importantă în jurnalul meu.? ?Știu, mi-a răspuns, vei scrie în jurnalul tău că în ziua în care s-au împlinit 37 de ani de la moartea lui Stalin, l-ai  întâlnit pe Vintilă Horia. Și eu voi scrie în jurnalul meu că-n ziua asta a venit la mine primul reporter  din România. Cât te-am așteptat! Bine-ai  venit!? M-a uimit cât de rapid mi-a înmuiat crisparea și mi-a anulat emoțiile care mă bulversau. Peste câteva minute vorbeam ca niște vechi și bune cunoștințe  care  se  reîntâlneau  după  o  vreme. Ne aflam în plin centrul Madridului, în locuința unei doamne plecate, ca și Vintilă   Horia, de aproape cincizeci de ani din România. Pe tot  parcursul filmării mi s-a părut  că  acea seară și Madridul  se  dizolvau  lent,  lăsând  loc  unui  alt timp  și  unui  alt  spațiu? 

          Viorel Sergovici face ultimele corecții de lumină. “Ce ciudat, spune, parcă vă știu de undeva, parcă v-am văzut pe stradă la București?”… “Probabil, zâmbește Vintilă Horia,  de  aproape  cincizeci  de ani mă plimb zilnic în vis pe străzile Bucureștiului”. Filmarea începe.     

– La Madrid, de vorbă cu domnul Vintilă Horia, una din cele mai importante voci ale literaturii române din exil. Acum este prima oară când acordați un interviu Televiziunii Române.

–  Cred că nici nu se putea altfel.

–  Cum ați privit România în 22 decembrie 1989?

– Cred că am intrat într-un vis atunci, din care, trebuie să recunosc, nu am ieșit încă. Sper să ies într-o zi din visul ăsta care a fost splendid până acum, sper să continue splendoarea lui și de acum înainte. Probabil că visul se va întrerupe într-o zi sau alta, mai curând sau mai târziu, în momentul când o să pot să mă întorc în țară, poate peste câteva săptămâni.

– V-ați propus acum să veniți în țară?

– Aș fi vrut să vin imediat, chiar atunci, la sfârșitul lui decembrie, însă aveam încă o mulțime de cursuri de terminat, abia mâine termin ultimul curs aici la Madrid, și sper ca prin aprilie sau mai, dacă lucrurile continuă așa cum sunt, sau dacă se vor îmbunătăți, așa cum sper, să pot merge la București. E un lucru așa de covârșitor în existența mea, numai ideea, numai cuvântul întoarcere acasă, încât îmi pun problema în fiecare zi și în fiecare noapte, pentru că nu pot să  dorm  din  cauza  asta,  cum  o să reacționez când o să mă dau jos din avion la Otopeni – tot Otopeni se cheamă, nu? – pentru că nu știu cum o să reacționez, o să leșin, o să mor, o să plâng, o să cad jos ca să sărut pământul? E una din întrebările mari care plutesc încă în viitorul meu.

–  Numai clipa de atunci le va da răspunsul.

– Probabil, pentru că nu poți să pregătești, nu poți să planifici asemenea momente. Va fi probabil momentul cel mai important din viața mea.

– Cineva spunea că “însingurarea este forma cea mai înaltă de a colabora cu ceilalți”.  În anii exilului dumneavoastră ați simțit această colaborare, această comuniune, și mai ales, cum ați simțit-o  cu cei din spațiul cultural românesc?

– Pot să  spun că n-am fost singur niciodată, de fapt nu m-am despărțit, nu m-am rupt niciodată de România, și am reușit să nu mă rup, adică să nu mă pierd în fond, scriind poezii în românește. Deși viața m-a obligat, din multe motive, să-mi scriu romanele și cărțile mele în general, în franceză sau în spaniolă, întotdeauna am păstrat contactul cu România prin limbă, scriind poezii în limba română. Am publicat mai multe volume de poezii, am unul care sper să apară în curând în România, deci contactul l-am păstrat prin limba cea mai de sus, limba poeziei. În afară de asta n-am încetat nicicând să scriu poezie, sau să redactez jurnale intime în limba română, dar n-am încetat niciodată să citesc cărți în limba română, fie cărți pe care le aveam, clasici cum ar fi Eminescu, pe care n-am încetat niciodată să-l citesc, să-l iubesc și să-l admir, dar și citind cărți pe care le primeam din România. Mi-aduc aminte de o perioadă de acum câțiva ani, când, nu știu din ce cauză, n-aș putea să explic lucrul ăsta, probabil era o nevoie profundă de a executa acest ritual zilnic, mă duceam la mine în birou, dimineața, înainte de a lua micul dejun sau de a mă îmbrăca, mă așezam pe un scaun și, în fața mea pe masă, aveam cel puțin o duzină de cărți de poeți români de acum: Marin Sorescu,  Romulus Vulpescu,  Geo Dumitrescu, cărți pe care le aveam întotdeauna la îndemână și îmi începeam ziua, intram în activitatea mea zilnică, abia trezit din somn, deschizând la întâmplare un volum și citind uneori pentru a suta oară un poem al unuia din acești poeți pe care vi i-am citat acum și alții pe care nu mi-i aduc aminte. Eram într-o legătură permanentă cu România, cu Țara. Întâi era permanentă prin amintire, în al doilea rând era permanentă prin lectură, în al treilea rând era prin vis. Am păstrat o legătură permanentă cu România din vis. Chiar acum câteva zile m-am visat iarăși la București?țin să spun că Bucureștiul din vis, din fericire probabil, era un fel de vis compensatoriu, cum se spune, n-avea nimic de a face cu Bucureștiul real. Deci mă trezeam la București, mă trezeam în vis vreau să spun, cu oarecare frică. Eram în Țară cu pașaport străin, nu știam ce o să mi se întâmple în momentul în care un milițian, sau un polițist avea să mă oprească pe stradă și să-mi ceară pașaportul, să vadă numele meu acolo și, în mod logic, să mă ducă la poliție. Deci eram la București cu un sentiment teribil de teamă. După aceea ieșeam din cartierele în care am copilărit: Costache Negri, Calea Dorobanților, vizavi de Televiziune, mă plimbam pe o stradă, căutam întotdeauna ori o grădină publică, nu știu de ce, sau un loc în care să beau o cafea sau să mănânc o prăjitură. Mergeam pe stradă și deodată s-a deschis în fața mea un bulevard uriaș?

– În căutarea spațiului pierdut?

– Pierdut și regăsit. Era un bulevard foarte mare care se chema bulevardul Brătianu pe vremuri? Biserica Italiană? nu știu cum se cheamă acum și care bineînțeles semăna numai în parte cu cel de pe vremuri, o stradă foarte civilizată, enormă, plină de blocuri uriașe pe o parte, pe partea unde e Biserica Italiană, și ceva mai în fund, către locul unde este Intercontinentalul acum, se deschidea o perspectivă enormă și ea plină de monumente istorice, toată istoria României era concentrată în cartierul acela, cu Biserica de la Curtea de Argeș, cu codrii, cu Horezu, cu bisericile din Bucovina, ca și cum prin vis găseam o cale care mă ducea într-un fel de inimă a trecutului, unde mă simțeam foarte bine, și-mi spuneam ?uite , au trecut ani de zile și România s-a restructurat într-un fel, cum să spun, rimând perfect cu trecutul ei.?

– Era poate și o cale din nou către dumneavoastră?

–   Probabil o cale către mine, sau către viitoarele mele cărți, pentru că din vis în vis și din carte în carte, acum doi ani, am ajuns la o idee de roman pe care am să-l scriu în românește, după ce o să mă întorc din Țară și unde sper că am să pot concentra toată această pasiune, sau pătimire românească, pentru că istoria românilor este istoria unor patimi care încep, aș zice, cu sinuciderea lui Decebal la Sarmizegetusa și se termină cu morții de la 22  și 23 decembrie.

– Mi-ați spus înainte de acest interviu că în ultimul timp ați primit multe scrisori din țară cu ocazia apariției în ?România Literară? a unui fragment de roman. Cum vi s-au părut aceste scrisori, cum ați simțit această nevoie de dialog, a celor ce v-au scris, cu dumneavoastră?

– Eu cred că din decembrie încoace viața mea se concentrează pe așteptarea scrisorilor și a publicațiilor din România. Mă scol dimineața și, la ora unsprezece, după ce am realizat o parte din activitatea mea,  mă reped la barul de peste drum, –  care  este într-un fel de grădină, eu locuiesc într-un sat acum – unde vine poștașul la unsprezece și jumătate și aduce corespondența pentru casele dimprejur. Mă așez acolo, iau o cafea, poștașul vine la mine, mă salută ?Buenas dias, signor Vintila? și scoate din sacul lui corespondența, îi ofer o cafea aproape în fiecare zi –  suntem foarte buni prieteni – și încep să desfac scrisorile. În special în ultimul timp sunt scrisori din România. Azi dimineață am desfăcut cinci. Una din ele era, de pildă, de la Alexandria, scrisă de un tânăr poet care-mi trimite și mai multe poezii, nu vreau să-i  spun numele, deși îl am foarte proaspăt și limpede în memorie, una dintre ele îmi este adresată, îmi spune că a citit fragmentul de roman din “România Literară”  și că niciodată în viața lui n-a trăit clipe de armonie și de entuziasm atât de mari. Când primești o astfel de scrisoare? și acum, vorbind despre ea, mă emoționez atât de tare încât îmi vine să întrerup fraza?.

– Ce scrieți acum?

– Acum scriu, în primul rând, un jurnal intim. Presimțind ce avea să se întâmple în România, în ianuarie 1989 am început să scriu prima mea carte în românește, în proză, în exil, un jurnal în care relatez lecturile mele, întâlnirile mele, scrisorile din Țară, întâmplările din Țară, tragedia poporului român, genocidul la care a fost supus, călătoriile, conferințele, cursurile, întâlnirile cu lume interesantă din Occident, cărțile care mi-au apărut, articolele despre mine, în fine și cărțile viitoare, schițarea cărților viitoare, printre ele această carte despre care vorbeam adineauri și la care în minte lucram de vreo doi ani de zile și pe care n-am să pot s-o încep până n-am să mă întorc în România. Vreau să revăd anumite locuri pe care nu le-am văzut de mult, și să văd altele pe care nu le-am văzut niciodată. Îmi dau seama că fără această întâlnire cartea mea nu este posibilă, și vorbesc despre asta în ultimul jurnal. Primul volum este gata, se încheie la 31 ianuarie 1989. Am terminat un volum de versuri în românește și un volum de versuri în spaniolă, trebuie să apară la Paris în curând un roman care se cheamă  Cheia amurgurilor, un roman așa- zis istoric, dar care de fapt nu este istoric, numai personajele sunt istorice, însă problematica lor este una foarte contemporană, ?cam ăsta ar fi stilul meu în roman.  Alte lucruri stau să apară în diverse locuri. A apărut de curând în America de Sud, la Santiago, în Chile, o Introducere în literatura secolului al XX-lea.

– Cultura este drumul cel mai scurt către libertate, a spus-o un mare muzician, Sergiu Celibidache. Credeți acest lucru?

– Drumul cel mai scurt către libertate este credința.

– Ce credeți că are de spus, la ora actuală lumii,  spiritul creator al poporului român?

– Asta este una dintre problemele pe care mi-am pus-o foarte des în ultimul timp. Care este simbolul spiritual al poporului român?  A avut o lungă istorie, o istorie de aproape 3000 de ani, unul din popoarele cele mai vechi din Europa. Întrebarea este ce cântărește poporul român în cântarul metapolitic al lumii?  I-am recitit pe Blaga, pe Mircea Eliade, pe Constantin Noica și alți gânditori români care s-au ocupat de problema asta, comparând acest fel de a face filozofia culturii sau filozofia istoriei cu alți filozofi occidentali, cum a fost Spengler, sau Ortega y Gasset, sau Unamuno și alții. Și ei și-au pus problema asta  față de Europa, sau față de Spania, de Germania, sau de Franța. Problema i-a pasionat și pe intelectualii argentinieni acum vreo 50 de ani. M-am întrebat: ce înseamnă România și care este colaborarea ei la contextul culturii universale, la contextul trăirii universale?  Am ajuns la concluzia că, peste războaie, peste înfrângeri sau victorii, peste agitații politice sau sociale și chiar peste agitații culturale, românul este un prototip universal pentru viitor. Cred că este singura ființă umană care a știut să adune din trei milenii de experiență și de patimi, în special, este singura ființă umană care nu s-a războit niciodată ca să facă rău voit altuia. Niciodată românul nu a vrut să cucerească teritorii care nu i-au aparținut. Deci este un om fundamental al unei păci universale, care o să vină odată în omenire, poate nu prea târziu, și al cărui fundament omenesc l-a pus omenia română. Asta este credința mea?

        “Când vei privi în România interviul de astă seară, să știi că odată cu tine și eu îl voi vedea, peste umărul tău”, mi-a spus  Vintilă  Horia  la  despărțire.

Interviul s-a difuzat pe 8 aprilie 1990. Era Duminica Floriilor. Reacțiile, de public și de presă, au cuprins toată gama: de la bucurie și chiar extaz, la revoltă, ură și chiar amenințare. La poarta din Pangratti a Televiziunii Române ?  atunci numită și Liberă –  soseau scrisori și oameni care doreau să-mi comunice personal părerea lor. Peste câteva zile, tot acolo a venit un plic în care se aflau mai multe bilețele cu următorul conținut: ?Legionara Marilena Rotaru a pregătit la Madrid un complot împreună cu legionarul Vintilă Horia. Să dispară!? Nu ascund că astfel de mesaje mă făceau să simt ceva mai mult decît o strângere de inimă?Crezusem că frica ieșise cu totul din mine, realitatea îmi arăta însă că mai rămăsese zațul.  România era o imensă rană vie care nu se putea vindeca decât cu prețul apariției altor plăgi și altor focare. Era efectul adevărului care nu putea purifica altfel decât scoțând la lumină noi și interminabile mizerii?Iar noi trăiam pe hotarul dintre o lume care nu putea să moară, și o  alta care nu putea să se nască?

        I-am telefonat lui Vintilă Horia la Madrid, a doua zi după difuzarea interviului. Primise câteva telefoane din România de la cunoscuți care-și exprimaseră bucuria că, în sfârșit, numele și persoana lui nu mai erau cenzurate. I-am vorbit despre proiectul meu, Memoria exilului românesc, și despre ideea care-mi încolțise în minte chiar înainte să plec de la Madrid: un documentar despre scriitorul Vintilă Horia, despre exilul lui și despre întoarcerea lui din exil. A treia zi de Paști, în 20 aprilie 1990,  primesc o ilustrată: “Christos a înviat! Voi fi la București la începutul lui iunie. Vă voi comunica din timp ziua și zborul. Mă emoționează ideea filmului. Sper să fiu un bun actor? Mi-a părut bine că v-am cunoscut la Madrid. Ați fost ca un sol așteptat, care-mi aducea de acasă, vești de renaștere. Vă sărut mâna și pe curând, Vintilă Horia.”

                  Mă bucuram și, totodată, mă îngrijoram: dacă un interviu a declanșat asemenea reacții, prezența sa ce-ar mai putea provoca?!

                 La începutul lui iunie, o nouă ilustrată mă anunța că și-a amânat venirea în jurul datei de 15 septembrie, când trebuia să-i apară două cărți: primele din  România! La câteva zile după primirea noii vești, a urmat 13-15 iunie 1990. Piața Universității era pe ecranele tuturor televizoarelor lumii. În timpul uriașei manifestații, Vintilă Horia trimisese un mesaj prin care se autointitula “Golan”. Mi-a telefonat plin de îngrijorare: dacă sunt bine, dacă nu m-au vizitat minerii? Și încercând să glumească: “Ai grijă, știi că avem de dus la capăt un proiect? De film vorbesc. Oricum problema venirii mele în România acum nu se mai pune. Îți amintești, ți-am spus că am început să mă întorc prin scris. Mi-e teamă să nu rămân doar cu întoarcerea asta. Poate vii cu soțul tău la Madrid, într-o vacanță, să putem vorbi mai mult despre mai multe?”

          La începutul lui octombrie soțul meu trebuia să plece în Spania, ca să scrie despre meciul de fotbal dintre   Politehnica   Timișoara   și   Atletico  Madrid.

Mi-am luat bilet la același avion, eu însă, cu destinația Vintilă Horia. Prima întâlnire a fost marcată de febra meciului de a doua zi. Vintilă Horia trăia această prezență românească extrem de intens. Era și un pasionat al fotbalului, dar atunci vedea în ocazia ivită și altceva: “Dacă eu nu pot merge în România, vine România la mine?” Meciul a fost un succes al echipei timișorene. Vintilă Horia exulta. “Ce zici?” m-a întrebat într-un târziu, văzând reacțiile mele foarte scăzute comparativ cu evenimentul.? Mă bucur, dar vreau să scap odată de mirosul ăsta de petarde încinse, parcă eu am luat foc”, i-am spus. “E cel mai pur aer de România pe care-l respir după aproape cincizeci de ani?, l-am auzit. În zilele următoare ne-a dus să vedem Escorialul, Segovia, Alcal? de Henares, Avila, Valle de los Caidos.  Se bucura de bucuria noastră și de faptul că descoperea puncte comune de percepție a ceea ce vedeam și discutam. La Segovia m-a simțit copleșită de emoția unui apus de soare cum nu mai văzusem. “Să nu uiți că am fost împreună într-o splendidă lumină de amurg”. N-am uitat. Tot acolo, pe o poartă de fier, mi-a arătat o inscripție: MMLI. “Apocalipsul?”, a zâmbit schițând în aer un mare semn de întrebare.  La șaptezeci și cinci de ani avea o înfățișare de om încă tânăr, și-n tot ce făcea și spunea era expresia unei imense culturi. Mulțimea și vastitatea domeniilor în care se mișca mă uluiseră.  Nici o ostentație nu puteai desluși în modul în care se purta și vorbea. O simplitate de blazon princiar ținea întreaga sa ființă sub imperiul unei înalte măsuri. Privindu-l și ascultându-l, mi-am dat seama  că talentul și erudiția erau cuprinse și exprimate nu numai în cărțile lui, ci și în gesturile simple, în zâmbet, în mers, în felul în care mânca sau bea. Într-o zi am hotărât să ne retragem sus, în biblioteca și camera sa de lucru de la Villalba  și să vorbim în fața unui magnetofon.

Sursa: Memoria

Preluare: MĂRTURISITORII

Adendă:

Întoarcerea lui Vintilă Horia

Vintila Horia AN

La 100 de ani de la naşterea scriitorului Vintilă Horia, TVR 2 redifuzează pe 18 decembrie documentarul realizat de echipa „Memoria exilului românesc”. El este singurul autor român care a câştigat vreodată prestigiosul „Goncourt”. Cele două părţi ale documentarului vor fi difuzate pe 18 decembrie, de la orele 10:00 şi 19:00.

Născut la 18 decembrie 1915 la Segarcea, Vintilă Horia avea să transforme, patruzeci şi cinci de ani mai târziu, scriindDumnezeu s-a născut în exil, suferinţa şi conştiinţa dezrădăcinării într-o capodoperă a speranţei şi a aspiraţiei spre libertate şi adevăr.

În 1960, Franţa şi întreaga lume literară europeană au fost zguduite de ceea ce s-a numit „scandalul Goncourt”. Atunci, prestigiosul premiu i-a fost acordat lui Vintilă Horia pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”. Nici un alt scriitor român nu mai fusese distins cu acest premiu şi nici cu unul similar ca importanţă literară mondială. Dar, în 1960, România era în plin regim comunist care nu putea să accepte faptul că înalta distincţie literară încununa creaţia unui exilat român. Securitatea şi întregul aparat de propagandă comunistă au fabricat o acuzaţie extrem de gravă, menită să ducă la compromiterea scriitorului, la retragerea premiului şi la denigrarea lui de către presa franceză.

În parte, au reuşit. Acuzaţia de legionar şi de fascist a fost preluată mai întâi de publicaţiile franceze de stânga, apoi şi de cele de dreapta. Probele aduse atunci de Vintilă Horia şi de alţi intelectuali români din exil n-au contat. Vintilă Horia a anunţat, în toiul scandalului, că renunţă la premiu, „din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt.” Dar nu s-a putut. Prin statutul Academiei Goncourt, un premiu odată acordat nu mai poate fi retras. Totuşi, imensitatea scandalului a făcut ca festivitatea de decernare a premiului să nu mai aibă loc. (În Dicţionarul Enciclopedic Francez scrie: Vintilă Horia-Premiul Goncourt 1960, acordat, nedecernat). Dezamăgit, rănit, Vintilă Horia s-a retras în Spania unde a trăit până în 1992.

În martie 1990, l-am întâlnit pe Vintilă Horia la Madrid. De atunci viaţa mea se împarte în două: înainte şi după Vintilă Horia. Îi datorez clarificarea sensului existenţei, aprofundarea dialogului meu cu Dumnezeu, angajamentul şi acceptarea sacrificiului în numele adevărului şi consolidarea credinţei că lumea poate fi schimbată dacă noi vrem să ne schimbăm. “Faceţi din voi înşivă ceea ce vreţi să fie lumea pe care voi vreţi s-o schimbaţi”, este îndemnul lui.

Am realizat un film şi am scris o carte cu acelaşi titlu: Întoarcerea lui Vintilă Horia. Nici filmul şi nici cartea nu s-au născut din nevoia de apărare a lui Vintilă Horia, ci, din nevoia de apărare a publicului căruia i s-a îndepărtat un român excepţional, un spirit profund creştin şi o valoare culturală şi artistică de amplitudine universală.

Este întoarcerea unui adevăr (dovedit şi prin publicarea dosarului de la securitate al lui Vintilă Horia) şi nu a unui om care sufleteşte nu s-a despărţit niciodată de România. „Pe mine nu m-au atacat”, spunea Vintilă Horia, „reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului.” Cititorii cărţilor lui descoperă o extraordinară forţă morală în fiinţa acestui scriitor, care n-a încetat nici o clipă să-şi mărturisească iubirea pentru Ţara în care s-a născut. Întoarcerea avea pentru el sensul revenirii în patria binelui, la rădăcinile credinţei. „Mai devreme sau mai târziu”, mărturisea el „fiecare lucru şi fiecare fiinţă se vor întoarce la locul lor, pentru ca ordinea cosmică, ordinea divină să nu aibă de suferit”.

„Exilul – îmi spunea Vintilă Horia în octombrie 1990 – nu înseamnă a pleca dintr-un loc şi a trăi în alt loc. Pentru scriitor exilul este o tehnică a cunoaşterii. Pentru mine, dragostea, exilul şi moartea sunt cele trei chei ale cunoaşterii”.

Un text de Marilena Rotaru, realizatoarea emisiunii „Memoria exilului românesc”.

Sursa: TVR

Print Friendly, PDF & Email
2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON