Poezii din Închisori şi Autobiografia unui erou extraordinar: Costache Caragaţă. “Crucea şi Rugăciunea, mai tari decât toate armele lumii”. Pomenirea de 10 ani

Video: Despre Poezii din Închisori. În fundal “Colindul prizonierilor români din Rusia”, o melodie recuperată din închisori.

“Noi n-am luptat cu armele, ci cu răbdarea. O răbdare care se afla dincolo de limitele omeneşti. Şi am putut răbda, pentru că am nădăjduit. Am nădăjduit, pentru că am găsit punctul de sprijin: Crucea şi Rugăciunea. Ele au fost mai tari decât toate armele lumii.”

Cuvânt de lămurire

Prefaţă la „Caietul cu coperte roşii” – cuprinzând „Poezii din închisori: 1948-1964”, memorate de fostul deţinut politic Costache Caragaţă, învăţător din Tichiriş – Vrancea.

”Doresc să-i informez pe cititorii acestor versuri că ele n-au fost scrise după nici un text.Concepute în întunecimea temniţelor, de către poeţii martiri Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alţii, au circulat prin toate cele 320 de celule ale Aiudului, transmise prin pereţi sau la calorifer cu ajutorul alfabetului Morse. Scrise iniţial pe sticle cu medicamente pentru cei bolnavi, pe săpun sau pe pereţi, erau repede memorate, apoi şterse, pentru a nu fi găsite la o percheziţie inopinată. Sticla, peretele sau săpunul erau hârtia, iar vârful de ac era creionul.Paza era foarte vigilentă. La cea mai mică mişcare in celulă, gardianul de pe coridor privea discret prin „ochiul magic” fixat pe uşă, prinzând adesea pe cel ce primea sau transmitea vecinilor.
Celui prins i se făcea pe loc un raport, prin care i se cerea pedepsirea cu 10-15 zile izolare!
Regimul de izolare era groaznic. Deţinutul era scos din celula sa şi dus ori la „neagra”, ori in „celula rece”, construită numai din ciment, fără pat şi foarte friguroasă. Hrana era distribuită o dată la două zile şi atunci raţia numai pe jumătate. Personal, am trecut de patru ori prin izolare: una la „neagra” şi trei la celula rece ca gheaţa, unde omul tremura ca varga, chiar şi in timpul celei mai călduroase zile de vară. La „neagra”, in timpul celei mai geroase zile de iarnă era o temperatură de peste 300C, încât nu se putea suporta cămaşa. Celula neavând nicio fereastră, uşa fiind ermetic închisă, aerul devenea insuficient. După izolarea de la „neagra” mi-au trebuit câteva săptămâni să-mi vin in fire…Pentru perioada anilor 1959-1964 merită menţionat numele de tristă amintire al comandantului închisorii Aiud, colonelul Crăciun Gheorghe, care, cu toată securitatea ce-o avea la îndemână, nu a putut opri circulaţia creaţiilor izvorâte din amarnicele suferinţe. Ele au fost memorate cu riscuri foarte mari. Pentru a nu le pierde, le repetam in fiecare zi. Era singurul procedeu de scurgere mai uşoară a timpului. Pe drept cuvânt, autorii acestor versuri au fost salvatorii noştri. Cu versurile lor ne-am hrănit sufletele zi şi noapte şi cu ajutorul lor am putut supravieţui. Ajuns acasă, după eliberarea de la Aiud, pe la sfârşitul lui iulie 1964, m-am apucat de scris. Scriam numai noaptea, cu mare teamă şi cu mare atenţie. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să scot din memorie cele peste 5500 de versuri, să le fixez in caietul de faţă, caiet care a stat ascuns timp de douăzeci şi cinci de ani.”

Costache Caragaţă

Caietele tristetii – Poezii din inchisoare by eliamiron

Costache Caragaţă (1 Octombrie 1910 – 8 Martie 2006)

Autobiografie

 Autobiografia învăţătorului Costache Caragaţă, Şcoala elementară de 4 ani, comuna Vidra, satul Scafari, întocmită la data de 1 mai 1955 (după prima perioadă de detenţie).

 Extras din volumul “Caietele tristeţii”, pp. 197-219

M-am născut în com. Făurei, raionul Focşani, la data de 1 octombrie 1910. Părinţii mei, Vasile şi Catrina locuiau la naşterea mea în satul Bizigheşti, comuna Făurei. Aici aveau 15 ari loc de grădinărie şi 0,50 ha. teren arabil, din care-şi scoteau cele de trebuinţă.

Nu împlinisem încă 6 ani, când războiul din 1916 ne sileşte să ne strămutăm domiciliul. Tatăl meu a fost chemat sub arme, iar mama, numai cu ce a putut încărca într-o căruţă, a fost nevoită să se refugieze departe de zona periculoasă a frontului. Acolo, în comuna Poiana raionul Tecuci, am stat până la sfârşitul războiului.

În primăvara anului 1916, înapoindu-ne din refugiu, ne-am stabilit în satul Străjescu, raionul Focşani, locul de naştere al mamei mele, deoarece casa părintească din satul Bizigheşti fusese complet distrusă de război.

În satul Străjescu am urmat şcoala primară, între anii 1919-1924, cu învăţătorul Costache Verdeş. Tot aici tatăl meu, întorcându-se de pe front, a fost împroprietărit cu 2 ha. teren arabil. Adăugându-se la această suprafaţă şi partea de moştenire a mamei, de aproximativ 1 ha., părinţii mei puteau de acum înainte să facă faţă greutăţilor vieţii. Cele patru surori, două mai mici şi două mai mari decât mine, au murit pe când locuiam la Bizigheşti. Alţi copii, în afară de mine, nu mai aveau acum.

Am terminat şcoala primară la vârsta de 14 ani. În toamna anului 1924 părinţii m-au dat la Şcoala Normală din Focşani, pe care am urmat-o între anii 1924-1930. Ca să le pot veni în ajutor părinţilor, am reuşit să obţin în fiecare clasă o medie de trecere care să-mi dea dreptul la bursă. Examenul de diplomă l-am dat în sesiunea iunie 1930, reuşind cu media 8,20, fiind clasificat al 11-lea dintre 68 de candidaţi. La terminarea examenului mi s-a înmânat Diploma de capacitate cu numărul 200.

În timpul celor şase ani de şcoală, cu toată străduinţa de a obţine în fiecare an bursă, cheltuielile erau totuşi mari. Părinţii au fost nevoiţi să vândă o parte din pământul ce-l aveau, ca să mă poată întreţine. Astfel, la moartea tatălui meu, în 1929, mama nu mai stăpânea decât 1,20 ha.

Ultimul an de şcoală, din punct de vedere al condiţiilor materiale, a fost deosebit de greu. Începusem să-mi dau seama că lumea nu-i alcătuită numai din oameni necăjiţi. Că o parte dintre ei trăiesc fără să cunoască lipsurile, că au tot ce le trebuie, fără eforturi deosebite. Că pentru o categorie de oameni viaţa este un prilej de desfătare, de huzur. Aceştia profitau de pe urma muncii celor năpăstuiţi, învârteau tot felul de afaceri, mânuind capitaluri şi împrăştiind peste tot necinstea şi imoralitatea. Mulţi dintre ei erau înregimentaţi în partidele care se perindau pe la cârma ţării, făcând parte şi din diferite consilii de administraţie ale unor întreprinderi, încasând şi de acolo venituri mari. Partidele politice tolerau toate păcatele acelor vremuri. În goana după putere, ele împărţiseră poporul în zeci de tabere care se sfâşiau între ele.

Aveam 20 de ani şi-mi dădeam seama de toate acestea. Consideram că este o datorie să m-avânt în lupta politică. Nu aveam însă încredere în partidele politice existente. Vedeam într-însele instrumentele de destrămare a neamului. Invitaţiile unora şi altora dintre politicieni de a mă înregimenta în partidele lor, nu m-au convins. Locul meu nu era acolo. Simţeam că trebuie să duc lupta împotriva lor, iar nu alături de ei. Această posibilitate mi-a oferit-o Mişcarea Legionară. Şi, în vara anului 1930, după susţinerea examenului de diplomă m-am înscris în această organizaţie. Era singura formaţiune politică pe care o cunoşteam la acea vreme care nu promitea nimic membrilor săi şi care se opunea politicianismului venal şi corupt.

Ca o consecinţă imediată a acestei aderări, în toamna anului 1930 nu am fost primit în învăţământ. Persecuţia a durat şi în anii următori. Colegii mei dădeau definitivatul şi eu nu fusesem numit nici măcar cu titlu provizoriu. În aceşti ani grei, ca să mă pot întreţine şi s-o pot ajuta şi pe mama am fost nevoit să lucrez uneori cu ziua, ca pălmaş, la construcţia unor poduri de pe Şuşiţa, fiind plătit cu 34 lei pe zi.

În acest timp a crescut şi mai mult în sufletul meu revolta împotriva nedreptăţilor şi asupririlor.

În cursul anilor 1931-1932 mi-am făcut stagiul militar, urmând cursurile Şcolii Militare Ofiţeri Rezervă Infanterie Nr. 2, Bacău.

În luna decembrie 1933, Garda de Fier fiind dizolvată, am fost arestat împreună cu alţi camarazi, închis la penitenciarul din Focşani, de unde am fost eliberat în ajunul Crăciunului. La o săptămână după asta, urmând asasinarea lui I. Gh. Duca, pe atunci prim-ministru, am fost arestat din nou şi depus la acelaşi penitenciar. În februarie 1934 am fost transferat împreună cu alţi camarazi la închisoarea militară Jilava. De-aici am fost eliberat la 18 martie 1934.

La 1 septembrie a aceluiaşi an, în baza Ordinului Nr. 139.311 din 1 septembrie 1934, al Ministerului Învăţământului Public, sunt numit în învăţământul elementar, cu titlu provizoriu, la şcoala din satul Rădoaia, comuna Drăguşani, raionul Adjud. Dar nu funcţionez aici. Obţin detaşarea în comuna Tichiriş, judeţul Putna, funcţionând la această şcoală de la 1 septembrie 1934 până la 1 septembrie 1935.

Pentru anul şcolar 1935-1936 sunt utilizat la Şcoala din satul Verdea, comuna Răcoasa, jud. Putna. La 1 septembrie 1936 sunt nevoit să mă prezint la postul meu din satul Rădoaia, deoarece nu mi s-a mai aprobat detaşarea pe care o cerusem. Pentru anul şcolar 1937-1938 obţin detaşarea la şcoala din satul Paltin – Poduri, jud. Putna. La 1 septembrie 1938 obţin transferul în comuna Tichiriş, dar n-am funcţionat aici decât două luni, la 22 octombrie 1938 fiind suspendat din învăţământ.

În urma unei anchete făcută de un inspector general din Ministerul Învăţământului, dovedindu-se netemeinicia acuzaţiilor care mi-au fost aduse, acuzaţii de natură politică, am fost reintegrat în învăţământ, cu obligaţia de a cere un loc de muncă în altă localitate. La 1 ianuarie 1939 am fost numit la Şcoala de băieţi din comuna Popeşti – Râmnicu Sărat, unde am funcţionat până la sfârşitul anului şcolar.

La 1 septembrie 1939 am fost transferat disciplinar la şcoala din satul Umbrăreşti – Tg. Bujor, jud. Covurlui.

Costache Caragata cu sotia Elena si primul copil CorneliaÎnainte de a pleca la post, m-am căsătorit cu Elena I. Dumitrescu, fiica lui Ion Dumitrescu, din comuna Tichiriş. Din căsătoria noastră au rezultat următorii copii: Cornelia (in foto), născută în Focşani la data de 28 mai 1941, în prezent elevă în clasa a VlI-a la Şcoala medie de 10 ani din comuna Vidra; Mihail, născut în comuna Tichiriş la data de 23 martie 1943, decedat la 19 martie 1944; Olga, născută în comuna Tichiriş la 1 iunie 1945, în prezent elevă în clasa a IV-a la Şcoala elementară de 4 ani din satul Scafari, comuna Vidra.

La Umbrăreşti n-am funcţionat decât 10 zile. Evenimentele internaţionale din toamna anului 1939 impuneau statului român măsuri grabnice, în vederea apărării teritoriului patriei. Se fac concentrări masive. Pe data de 11 septembrie mă prezint şi eu la unitate. Regimentul 10 Dorobanţi, din care făceam parte, se deplasează din Focşani şi ocupă o poziţie în jurul localităţii Darabani, jud. Dorohoi. Aici sunt instruite cadrele de rezervă ale regimentului şi se fac lucrări de organizarea terenului. Totul, pentru a preîntâmpina un eventual atac din partea trupelor sovietice.

În aprilie 1940 sunt chemat la Focşani pentru instruirea tinerilor recruţi din contingentul 1940. În luna iulie sunt încadrat la o companie care avea misiunea să execute lucrări anticar în jurul podului de peste Siret, în comuna Cosmeşti – Tecuci.

În septembrie 1940 vine la cârma ţării generalul Antonescu, dimpreună cu Mişcarea Legionară. În luna decembrie sunt numit subinspector şcolar de control în plasa Vidra. Am funcţionat în această calitate până la 1 februarie 1941. În acest timp se produce rebeliunea din 21-23 ianuarie. Ea sapă între generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară o prăpastie peste care nu se va mai putea trece. Din nou, ca şi pe timpul lui Armand Călinescu şi a celorlalte partide, mii de legionari sunt aruncaţi în închisori. De data aceasta eu n-am mai fost arestat, fiindcă n-am luat parte la rebeliune. Mă găseam în acel timp, împreună cu inspectorul şcolar judeţean Viorel Ciocârlan, în comunele din plasa Vidra, făcând inspecţii speciale învăţătorilor care trebuiau să meargă la examenele de definitivat şi gradul II.

La 1 februarie 1941 sunt rechemat la catedră. Mă prezint la postul meu din satul Umbrăreşti, unde fusesem transferat disciplinar în toamna anului 1939. În cursul lunii aprilie am susţinut la Galaţi examenul de definitivat, reuşind cu media 8,30.

Pe data de 4 mai 1941 sunt din nou chemat la concentrare. Se pregătea începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice. Mă prezint la Focşani, unde mi se dă comanda unui pluton de rezervişti, proaspăt chemaţi. După o perioadă scurtă de instrucţie, de două luni, la 21 iunie unitatea noastră se îmbarcă şi pleacă pe front. Făceam parte din Batalionul 35 Mitraliere aparţinând corpului vânătorilor de munte.

Prima ciocnire a unităţii noastre cu trupele sovietice a fost în ziua de 3 iulie 1941, pe linia de demarcaţie de la punctul zis „Pârâul Negru”. Atacul a început la ora 14, pe un timp ploios şi s-a soldat cu pierderi mari pentru noi. De la Pârâul Negru n-am mai avut lupte cu trupele sovietice decât la trecerea Nistrului, prin punctul Koslovo, în noaptea de 20 iulie. Trupele sovietice n-au opus în acest loc o rezistenţă prea dârză. Lupte deosebit de grele am avut la trecerea Niprului prin punctul Berislav-Kakhovka, în zilele de 10-16 septembrie. Pierderile cele mai mari suferite de Brigada a 2-a Mixtă-Munte, din care făcea parte şi batalionul nostru şi care s­au ridicat la aproximativ trei mii de oameni morţi şi răniţi, au fost în luptele de la Malaja-Belosjorka, dincolo de Nipru şi care au durat mai bine de două săptămâni. La sfârşitul acestor lupte unitatea noastră a trecut pentru câtva timp în refacere, pe malul Mării de Azov, în comuna Obitocino, la vreo 10 km. Nord de oraşul Nogaisk. Acolo am stat trei săptămâni.

La 6 noiembrie Brigada a 2-a Mixtă-Munte primeşte ordin să se întoarcă în ţară. Cu aceasta se încheie pentru mine campania din Uniunea Sovietică la care am luat parte în anul 1941. În toată perioada acestei campanii am avut comanda plutonului 4, din compania a 2-a Mitraliere. Pentru fapte de arme am fost decorat cu Ordinul „Coroana României”.

Ajuns în ţară, am reuşit să obţin detaşarea din jud. Covurlui în jud. Putna, la şcoala din satul Bălan, comuna Tichiriş. Aici am funcţionat până în luna noiembrie 1942, când am fost chemat iarăşi la concentrare. De data asta n-am mai fost trimis pe front, ci la un centru de instrucţie din Tecuci, mutat ulterior la Cetatea Albă. În martie 1943 am fost chemat la Focşani pentru instruirea contingentului de recruţi 1944, care a durat până în vară. După un scurt concediu, de câteva săptămâni, am fost trimis la Făgăraş la un alt centru de instrucţie pentru perfecţionarea   şi   cunoaşterea   armamentului   greu infanteristic. Întorcându-mă de-acolo, am fost încadrat la compania 210 armament greu, administrativ, aparţinând de Regimentul 10 Dorobanţi, iar operativ, la dispoziţia Marelui Stat Major. În noiembrie 1943 am fost desconcentrat. M-am prezentat la şcoala Bălan, unde am funcţionat până la 19 martie 1944.

În acest timp trupele sovietice trecuseră Prutul. Se fac din nou concentrări masive. Primesc iarăşi ordin de chemare. Pe data de 25 martie 1944 sunt avansat la gradul de locotenent. În cadrul companiei 210 mi se dă funcţia de comandant al bateriei de tragere. În dimineaţa de 9 aprilie compania noastră porneşte în marş spre front în direcţia Paşcani. Ajungem pe ziua de 16 aprilie. Ocupăm o poziţie de apărare în satul Cosmeşti, la 10 km. Sud de Paşcani. Aici se fac amplasamentele pentru branduri şi adăposturile pentru muniţie şi oameni. În faţa noastră, la 2 km se aflau cele două linii de cazemate ocupate de infanteriştii noştri. Poziţiile sovietice se găseau la 2-3 km în faţa linilor noastre. În afară de obişnuitele dueluri de artilerie, acţiuni mai deosebite nu s-au înregistrat în acest sector în tot cursul verii. În a doua jumătate a lunii iulie compania noastră primeşte ordinul să se deplaseze în sectorul din stânga, la 25 km. Vest de Cosmeşti. Ne oprim în satul Soci. Intrăm sub comanda directă a Regimentului 4 Artilerie Grea. Poziţia pe care trebuie s-o organizăm se află în pădurea de la 3 km. Nord de satul Soci. Aici ne prind evenimentele din 23 August 1944.

În după-amiaza zilei de 19 august, trupele sovietice, susţinute de unităţi masive de artilerie, declanşează atacul împotriva poziţiilor noastre. După patru zile de lupte crâncene liniile noastre sunt peste tot străpunse. Primim ordinul de ruperea luptei şi repliere pe noi poziţii. Dar aceste replieri nu au mai fost posibile, deoarece retragerea s-a transformat în scurt timp într-o renunţare dezorganizată şi până la urmă dezastruoasă. Astfel se încheie pentru mine şi a doua campanie din Moldova, care pe parcursul ei s-a arătat a fi liniştită, dar care, la sfârşit, numai în răstimp de câteva zile a devenit atât de bogată în evenimente.

Întors acasă, la un interval de numai două săptămâni primesc ordin să mă prezint la unitate. În Focşani se organiza partea sedentară a regimentului nostru. Oamenii împrăştiaţi prin toate colţurile ţării de furtuna evenimentelor începeau să se-adune din nou.

La 29 octombrie 1944 sunt chemat, printr-un ordin urgent, la Comandamentul Diviziei a VI-a care se afla la Potcoava-Olt. Primesc acolo un detaşament de 62 de oameni cu care trebuia să mă prezint pe front. În ziua de 16 noiembrie 1944 am debarcat la Câmpia Turzii. Frontul era în Ungaria, aproape de graniţa Cehoslovaciei. De la Câmpia Turzii nu se mai putea merge cu trenul, fiindcă toate podurile fuseseră aruncate în aer de către inamic în retragere. Eram nevoiţi să facem un marş lung, de 500­600 km., numai pe jos.

Plecaţi la 9 noiembrie din Câmpia Turzii, am ajuns pe front la 29 noiembrie 1944, în sectorul Regimentului 10 Dorobanţi. La sosirea noastră acolo regimentul ocupase satul Megyozu. S-au dat lupte grele şi unitatea noastră a avut pierderi în morţi şi răniţi. Se simţea mare nevoie de oameni pentru înlocuirea golurilor. Ostaşii din detaşamentul cu care am venit au fost repartizaţi imediat pe companii. Eu am trecut la comanda companiei 1, deoarece fostul comandant, cpt. Liţă, se îmbolnăvise. Linia frontului se afla la circa 1 km. Nord de sat. Pe înserat, condus de agentul de legătură am intrat pe linia frontului, în dispozitivul de apărare, preluând comanda companiei. Comandantul Batalionului 1 era cpt. Botescu. Comandantul Regimentului 10 Dorobanţi era col. Totu Elefterie.

Au urmat zile grele. Atacurile se ţineau lanţ, schimbările de pe o poziţie pe alta se făceau zi şi noapte, iar odihna noastră se reducea la câteva zeci de minute într-o groapă plină de noroi sau de zăpadă.

Războiul de mişcare în timpul iernii este deosebit de greu. La o săptămână de la sosirea noastră pe front, intrând pe teritoriul Cehoslovaciei compania 1 a atras atenţia comandamentului Diviziei, prin ocuparea a două sate alăturate: Hym şi Pereny. În urma acestei acţiuni regimentul este citat prin ordin de zi pe Divizie şi Corp de armată. Gradaţii şi ostaşii companiei 1, care s-au distins în luptă, au fost decoraţi cu „Virtutea Militară”, iar comandantul ei, cu Ordinul „Steaua României”.

Urmează de-aici înainte lupta în munţi, o noutate pentru ostaşii noştri deprinşi să ducă lupta mai mult în teren deschis. Misiuni dificile şi deosebit de grele îi sunt încredinţate companiei 1. Ea rămâne, până la căderea mea în prizonierat, pivotul de rezistenţă, unitatea de efort a Regimentului 10 Dorobanţi.

Dar cea mai importantă şi mai îndrăzneaţă acţiune a ei a fost ocuparea cotei 1302 din Munţii Tatra (Episod evocat şi în lucrarea memorialistică „ Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei”) şi salvarea din încercuire a unui detaşament de partizani al cărui comandant era căpitanul rus Galicenco. În ziua de 18 februarie 1945, pe când mă îndreptam cu compania pentru a ocupa locul în dispozitivul de atac, m-am întâlnit cu comandantul Diviziei, generalul Marinescu Gh., însoţit de câţiva ofiţeri de stat major. Veneau dintr-o recunoaştere. Generalul m-a oprit şi mi-a spus: –   „M-aştept astăzi la foarte mult de la dumneata!… ”

N-am înţeles în acel moment despre ce era vorba. Comandantul regimentului mi-a explicat apoi că se referea la smulgerea din mâinile inamicului a cotei 1302, punctul dominant al întregului sector. Dar cucerirea cotei nu s-a putut face în ziua aceea. Până seara de-abia am reuşit să ne ocupăm locul în dispozitiv. Luna lumina ca ziua. Era ger şi zăpada scârţâia sub picioarele noastre. Poziţia care ne-a fost indicată s-o ocupăm era dificilă şi prezenta un mare dezavantaj atât pentru apărare, cât şi pentru atac: se afla pe coama unui munte, perpendiculară pe linia frontului. Nici n-am apucat să ne instalăm că am şi primit focuri din dreapta şi din stânga. Nu puteam să rămânem pe această poziţie. Trebuia ori să ne retragem, ori să găsim o altă soluţie. În faţa noastră şi puţin spre dreapta se deschidea o vale fără pădure. Dincolo de ea se înălţa cota 1151. Pe versantul de Est al acestei cote terenul prezenta bune condiţii de apărare. Am trimis pe direcţia respectivă o patrulă de cercetare. Patrula s-a întors, raportându-mi că n-a întâlnit inamic. Din proprie iniţiativă şi în cea mai desăvârşită ordine, mi-am luat compania, traversând valea şi urcând pe versantul cotei 1151. Nu mai aveam decât 40-50 de metri, până să atingem punctul trigonometric al ei, când deodată suntem primiţi de un foc viu al câtorva arme automate. Aflându-ne într-un unghi mort nu am avut nicio pierdere. Au deschis şi ai noştri focul. Treptat, treptat am împins tot mai sus. Inamicul nu mai acţiona. Ne-am dat seama că erau elemente înaintate care s-au retras după câteva schimburi de focuri. La ora 11 noaptea am raportat batalionului ocuparea cotei 1151 de către compania 1. Comandantul de batalion s-a arătat supărat la început că am acţionat fără ordin. Explicându-i însă că această înălţime vitală pentru cucerirea cotei 1302 nu s-ar fi putut ocupa în niciun caz în timpul zilei, iar dacă s-ar fi încercat am fi avut pierderi mari, comandantul s-a domolit. Poziţia se preta bine unei apărări. Ne-am instalat pe ea făcând chiar în noaptea aceea adăposturile şi amplasamentele pentru armele automate. Dimineaţa mi-am dat mai bine seama cât de importantă şi cât de necesară mai ales a fost acţiunea noastră din cursul nopţii. Priveliştea era splendidă. În spatele nostru se deschidea valea prin care trecuserăm, iar în faţă se ridica, întocmai ca o căciulă ţuguiată, cota 1302 acoperită de jur împrejur cu păduri, atât de râvnită de comandamentul român şi sovietic din acel sector. Atacul şi ocuparea acelei înălţimi dominante nu se puteau face decât de pe cota 1151. Vedeam acum limpede că lupta în munţi se dă numai pentru câştigarea înălţimilor, după cum lupta la şes se dă pentru câştigarea localităţilor. Un singur cusur prezenta poziţia noastră: nu aveam legătura cu ai noştri, nici la dreapta, nici la stânga. Ne simţeam izolaţi, ceea ce ne făcea să fim foarte atenţi pentru a nu fi surprinşi de inamic. Un atac era posibil din orice direcţie. De altfel, lupta în munţi prezintă şi această particularitate: linia frontului nu-i întotdeauna continuă. Ea are uneori întreruperi, goluri, datorită formei variate a terenului. Cu regimentul stabilisem legătura încă de dimineaţă, primind hrană caldă şi alte raţii speciale de alimente pentru toţi ostaşii şi ofiţerii, ca recompensă pentru reuşita acţiunii noastre din timpul nopţii. Moralul era bun. Astfel se prezentau lucrurile, când, pe la ora 9,30-10, ne pomenim atacaţi violent. Atacul venea dinspre cota 1302. Ostaşii noştri, bine apăraţi în adăposturile lor, nu dau voie inamicului să se apropie. Focul armelor automate se revarsă pe deasupra capetelor noastre ca un torent ce pare că nu se mai sfârşeşte. Pădurea clocoteşte şi duce până departe de tot ecoul ţăcănitului de mitraliere. Avem norocul că nu ne bate şi artileria. Comandantul regimentului, col. Totu, îngrijorat de violenţa focurilor, mă întreabă mereu la telefon:

–  Care-i situaţia, cum staţi?

–  Inamicul atacă puternic, dar nu ne poate scoate din poziţie, chiar de-ar avea tăria uni batalion.

După o oră şi jumătate totul se linişti. Soarele strălucea şi răspândea o căldură binefăcătoare, dar nu reuşea încă să topească zăpada care atingea la acele înălţimi aproape doi metri. În aer a continuat să persiste în tot cursul zilei mirosul prafului de puşcă. Bilanţul luptei: atacul inamicului nu reuşise; cu moralul şi mai ridicat, noi stăpâneam ferm poziţia cucerită.

Acţiunile de pe 1151 au uşurat în mod simţitor operaţiunile de ocupare a cotei 1302. De asemenea, dârza rezistenţă a detaşamentului cpt. Galicenco l-a obligat pe inamic să cedeze şi să ne lase calea deschisă spre 1302.

În dimineaţa zilei de 20 februarie 1945, pe la ora 9­9,30 am părăsit înălţimea 1151, urcând cu întreaga companie pe 1302. Atingând punctul trigonometric, am luat în grabă toate măsurile de pază, instalând pe poziţie de jur împrejur cele 4 mitraliere şi 12 puşti-mitraliere, apoi am raportat regimentului ocuparea cotei de către compania 1. Niciodată până atunci comandantul regimentului n-a pus la îndoială sinceritatea rapoartelor mele. Acum însă nu mai credea. A trimis în grabă la faţa locului pe ofiţerul cu informaţiile, locotenentul Tulai, care, ajungând la noi, a raportat la telefon: –   Domnule colonel, vorbesc de pe cota 1302!…

Ajunsă la Regiment, vestea a fost transmisă numaidecât la Divizie, apoi la Comandamentul sovietic. Comandantul regimentului era în culmea fericirii. În timp ce unităţile vecine n-au putut face un pas măcar, Regimentul 10 Dorobanţi înregistra în fiecare zi noi victorii. Au urmat felicitări, laude, decorări. Eu am fost propus la decorarea cu Ordinul „Mihai Viteazul”. În raportul regimentului, în legătură cu această propunere, se scria printre altele: „N-a existat nicio acţiune mai importantă a regimentului la care locotenentul în rezervă Caragaţă Costache să nu fi luat parte. El este sufletul batalionului întâi şi mândria Regimentului 10 Dorobanţi. De-ar fi fost ofiţer de carieră, ar fi ajuns fără îndoială în fruntea marilor comandamente”.

Dar ocuparea acestei importante înălţimi presupunea numaidecât organizarea apărării ei. În acest scop, primul lucru care se cuvenea făcut era stabilirea contactului cu inamicul. Trebuia să ştim la ce distanţă se găseşte de noi şi mai ales în ce situaţie se află. La Vest de 1302 urmau la câte 500-600 m. una de alta încă două cote: 1240 şi 1226.

Primesc ordin să trimit pe acea direcţie o patrulă de recunoaştere. Întorcându-se după vreo două ore, patrula a adus un prizonier ungur cu gradul de sergent. El mi-a spus că făcea parte dintr-un detaşament de partizani care se afla într-o situaţie foarte grea. Detaşamentul era comandat de căpitanul rus Galicenco. Erau încercuiţi de unităţi maghiare şi germane. De câteva zile nu mai aveau hrană, iar muniţia le era pe sfârşite. Mă ruga insistent să luăm cât mai repede măsuri pentru stabilirea legăturilor noastre cu detaşamentul respectiv.

Raportând regimentului situaţia, am primit ordin să trimit o altă patrulă întărită, comandată de un subofiţer, care să meargă dimpreună cu sergentul ungur acolo unde erau partizanii. La plecare i-am spus subofiţerului să fie foarte atent, ca nu cumva să fie atras în vreo cursă. Pe ungur l-am prevenit că, la cea dintâi încercare de a fugi sau de a induce în eroare patrula, va fi împuşcat. Potrivit indicaţiilor date de prizonier, patrula trebuia să se întoarcă în cel mai rău caz după patru ore de la plecare. Misiunea ei era de a lua legătura cu căpitanul Galicenco şi a-l ruga, dacă era posibil, să se deplaseze pe poziţia noastră.

E ora 18. Telefonul zbârnâie. Regimentul mă întreabă dacă patrula s-a întors. Răspund că suntem în aşteptare. Minutele trec greu de tot. Se face ora 19,… 20, 21, … nimic! Telefonul mă terorizează. Comandantul regimentului devenise nervos. Pierduse nădejdea că patrula se va mai întoarce. De altfel nici eu nu mai nutream vreo speranţă. Îmi părea rău că dădusem subofiţerul cel mai bun şi oamenii cei mai buni. Cu siguranţă că ungurul i-a atras într-o cursă.

Către ora 22, după opt ore de aşteptare, auzim pe direcţia pe care plecase patrula strigătul santinelei: stai!… În câteva minute, împrejurul nostru, lângă telefon şi lângă focul slab care pâlpâia într-o scorbură se-adună vreo 12 partizani, femei şi bărbaţi în uniforme militare, cu pistoalele automate atârnate de gât. Comandantul patrulei, subofiţerul Stoica, nu ştia ce să ne spună mai întâi. Căpătase nişte cadouri de la câteva partizane şi obiectele acestea îl făceau nespus de fericit. Comunic regimentului sosirea patrulei. Ni se dă imediat legătura

cu Divizia a 6-a. Maiorul Perian, ofiţerul sovietic de legătură de la Divizia a 6-a, stă de vorbă cu căpitanul Galicenco. Acesta îi arată împrejurările care au favorizat luarea contactului cu noi şi-i raportează situaţia grea în care se afla detaşamentul. Maiorul Perian îi spune să mai reziste măcar vreo 4-5 zile.

Dar, în dimineaţa de 24 februarie, sub presiunea atacurilor inamice, detaşamentul s-a retras. Toţi partizanii s-au scurs prin sectorul companiei 1, arătându-şi faţă de ostaşii noştri recunoştinţa că au putut face legătura cu noi, salvându-se astfel de la o pieire sigură. Pentru regimentul nostru, legătura făcută cu detaşamentul de partizani a fost cea mai importantă acţiune din câte săvârşise până atunci.

Împrejurul cotei 1302 ocupaseră acum poziţii ambele batalioane ale Regimentului 10 Dorobanţi. Compania 1 a rămas pe poziţia iniţială. În faţa companiei 1, la circa 200 m. se afla compania a 2-a, comandată de sublocotenentul Chioveanu. Batalionul 2, comandat de căpitanul Ştefănescu ocupa versantul de Nord al cotei.

În după amiaza zilei de 25 februarie, inamicul, care forţase poziţia detaşamentului căpitanului Galicenco, atacă puternic liniile noastre. Atacul însă nu reuşeşte. Se iau apoi toate măsurile pentru a zădărnici şi alte încercări ce eventual le-ar mai face.

Noaptea de 25-26 februarie 1945 a trecut liniştită. Se părea că inamicul nu va mai încerca un alt atac. În dimineaţa de 26 februarie se porneşte un vifor năprasnic. Zăpada viscolită, dimpreună cu ceaţa care se lăsase şi ea, făcea ca vizibilitatea să fie extrem de redusă. Nu se putea zări nici la zece metri. Urletul furtunii şi geamătul copacilor aduceau parcă presimţiri de moarte. Pe o astfel de vreme inamicul a atacat din nou poziţiile noastre. Compania a 2-a este dată peste cap. Ostaşii ei vin val-vârtej peste noi, împrăştiind panica. Nu-i mai poate opri nimeni. Fug soldaţii, fug şi ofiţerii, lăsând armamentul şi echipamentul pe poziţie. Compania 1 rămâne pe loc. Rezistă. Inamicul este însă foarte aproape. Se aud şi comenzile în limba germană. Situaţia este extrem de critică. Ostaşii care nu mă văd şi nu-i pot vedea fug şi ei. Legăturile telefonice sunt rupte. Grupul nostru de rezistenţă, care mai număra doar 14-15 oameni, soldaţi şi gradaţi ce se mai aflau în jurul meu, cad prizonieri. Cota 1302 se umple în câteva minute cu soldaţi inamici care coboară în grabă după fugari. Lupta n-a durat mai mult de o jumătate de oră. În acest timp un regiment întreg fusese dat peste cap de un inamic care avea doar tăria a două companii.

Primul lot de prizonieri în ziua aceea l-au format cei 15 oameni din compania 1. Până seara ne-au ajuns din urmă încă nouăzeci de soldaţi şi şapte ofiţeri, printre care se afla şi comandantul Batalionului 1, căpitanul Botescu. Ziua de 26 februarie 1945 a fost cea mai nenorocită zi din viaţa regimentului nostru.

Cu căderea mea în prizonierat se încheie şi a treia campanie de luptă, campania din Vest, la care am luat parte începând cu luna noiembrie 1944 şi sfârşind cu ziua de grea încercare a Regimentului 10 Dorobanţi. Spre deosebire de celelalte două campanii, ultima a fost neînchipuit de grea.

Ca prizonier am fost transportat din lagăr în lagăr, pe măsură ce frontul se deplasa către interiorul Germaniei. În Cehoslovacia am trecut prin şapte lagăre (mi-amintesc doar de Mezdi-Bros şi Banska-Bistricza), iar în Germania prin trei: Zwickau, Oschatz şi Mulberg. Ultimul era un lagăr central, cu zeci de mii de prizonieri din toate naţionalităţile. Avea denumirea de „Stalag 4 B” şi se găsea la aproximativ 60-70 km. Est de Berlin. Am avut şi tăbliţa cu numărul de prizonier, dar cu prilejul percheziţiilor de mai târziu la domiciliu mi-a fost confiscată, împreună cu foarte multe alte documente importante.

În drum spre oraşul Zwickau am văzut marile centre Dresda şi Leipzig. Dar ele nu mai erau decât mormane de ruine. Dresda mai ales nu mai avea nicio casă în stare de a putea fi locuită. Două mii de avioane engleze făcuseră această ispravă în două ore. O sută optzeci de mii de suflete pieriseră acolo, cu ocazia acelui bombardament. Populaţia, în toate părţile, era îngrozită.

Sirenele nu mai încetau alarmele, nici zi, nici noapte. Avioanele de bombardament anglo-americane nu acţionau niciodată în număr mai mic de cinci sute. Ele erau pe deplin stăpâne pe cerul Germaniei.

În ziua de 23 aprilie 1945, ora 9 dimineaţa, porţile grele ale lagărului de la Mulberg au fost deschise de primii motociclişti sovietici care au ajuns la noi. Lupte nu s-au dat în preajma lagărului, deoarece trupele germane se retrăseseră în timpul nopţii, lăsând lagărul intact. Zecile de mii de prizonieri se revărsau acum către libertate, către viaţă.

După două săptămâni de drum, timp în care am parcurs peste 500 km. pe jos, am fost opriţi în oraşul Bunzlau unde am trecut în subzistenţa armatei sovietice. Aici, timp de trei luni ne-am bucurat de cea mai deplină libertate. Atât hrana, cât şi cazarea le-am avut în condiţii optime.

În ziua de 31 iulie 1945 am primit din partea comandamentului sovietic din Bunzlau hrană rece pentru zece zile, precum şi formele de repatriere, părăsind Germania. Aveam sub comandă un grup de o sută douăzeci de oameni pe care trebuia să-i prezint la Arad Comandamentului Etapelor pentru a le face formele de lăsare la vatră.

În ziua de 10 august, prin punctul de frontieră Curtici am intrat în ţară. La Cercul Teritorial Focşani mi-am clarificat situaţia militară, cerând să fiu scos din poziţia de dispărut şi reintrodus în cadrele de rezervă ale armatei.

În cursul lunii septembrie m-am dus la Bucureşti, pentru  a   cere   Ministerului  Învăţământului  să  fiu transferat din judeţul Covurlui în judeţul Putna, unde aveam familia. Am obţinut transferarea la Şcoala elementară cu un singur post din satul Scafari, comuna Vidra, judeţul Putna, unde am funcţionat până la data de 18 iulie 1952, când s-a produs o întrerupere de doi ani.

Înfiinţându-se gimnaziul unic din Vidra, am primit şi acolo ore suplimentare, predând obiectele: muzica şi ştiinţele naturii, în primul an, apoi muzica şi matematica, în al doilea an. În al treilea an am predat muzica, desenul şi fizica.

În cadrul activităţilor extraşcolare, ne-am deplasat cu elevii în comunele din plasa Vidra, dând serbări cu conţinut ales.

În 1948, desfiinţându-se gimnaziile unice, am rămas să funcţionez numai la şcoala din Scafari. În 1949 am organizat corul căminului cultural din Vidra, cu care în cursul lunii iulie am câştigat întrecerea pe judeţ, la Focşani. Activitatea mea la căminul cultural din Vidra s-a desfăşurat şi în anii următori, fără nicio întrerupere, până în noaptea de 18 iulie 1952.

Întrucât concursurile echipelor artistice se ţineau în fiecare an numai vara, în perioada 1945-1952 eu n-am putut beneficia niciodată de concediu de odihnă. Repetiţiile corale se făceau cu regularitate de două – trei ori pe săptămână, în tot cursul verii.

În noaptea de 18 iulie 1952 mă găseam la căminul cultural, împreună cu soţia. După patru ore de muncă încordată, ieşind din sala de repetiţie pentru a mă îndrepta spre casă am fost oprit şi condus la postul de miliţie din comună, unde mi s-a făcut cunoscut că sunt arestat. A doua zi am fost transportat din localitate, despărţindu-mă de ai mei pentru o perioadă de aproape doi ani.

Arestarea mea s-a produs, fără nicio judecată, în urma unei „decizii speciale” a Ministerului de Interne. Nu adusesem nici un prejudiciu statului român. Făcusem politică legionară când aveam doar 20 de ani.

La arestare mi-a fost confiscat şi dosarul cu toate actele personale, printre care se afla diploma de învăţător în original. Am intervenit în dese rânduri pentru a mi se restitui dosarul, care conţinea circa 100 file, dar n-am primit până în prezent nici un răspuns.

Ca „internat politic” am trecut prin mai multe închisori, lagăre şi colonii de muncă. Le voi arăta pe toate, în ordinea datelor: la 19 iulie 1952 am fost depus la penitenciarul din Focşani, având regim celular. De aici, pe data de 26 iulie am fost transportat la Bârlad, la securitate, unde am fost ţinut o zi. Pe data de 27 iulie am fost depus în lagărul de la Ghencea – Bucureşti. La 13 august am fost dus la Canal. Prima colonie de muncă în care am intrat a fost Galeş. Aici am lucrat numai la descărcări de pământ, timp de nouăzeci de zile, pe şantierul „A.C. Descărcare. Cordonul 3″.

La 16 noiembrie 1952 am fost dus în colonia de muncă Peninsula, din comuna Valea Neagră, raionul Medgidia, regiunea Constanţa. Aici am lucrat numai în piatră, timp de trei sute de zile fără nicio întrerupere.

Am trecut, pe rând, prin toate şantierele: „Grădina” (45 de zile), „Concasoare mari” (40 de zile), „Concasoare mici” (30 de zile), „Mustaţa” (30 de zile), „Postul 3″ (20 de zile), „Staţia Siutghiol” (25 de zile), „Transbordări 1″ (35 de zile), „C.F.” (20 de zile), Transbordări 2″ (25 de zile) şi „Diguri şi Dragaje” (30 de zile).

La 31 august 1953 am fost scos din colonia de muncă „Peninsula” şi transportat la Borzeşti, raionul Tg. Ocna, regiunea Bacău. La Borzeşti am lucrat 150 de zile, fără nicio întrerupere, numai la săpături de pământ. Se construia un canal pe o lungime de 7 km., pe care avea să fie îndreptată apa din râul Trotuş spre uzina electrică, aflată în curs de construcţie. Şantierul nostru se numea „Punctul 6 Aducţiuni”.

La 1 februarie 1954 am fost scos din regimul de muncă, dându-ni-se, la toţi legionarii, regim de penitenciar. În ziua de 16 martie am fost mutat din lagărul de la Borzeşti, în lagărul Oneşti din acelaşi raion. Aici funcţiona o comisie de triere.

În ziua de 26 aprilie 1954, ora 8 dimineaţa, cu biletul de liberare Nr. 8874 al Formaţiunii 0665 Oneşti am fost eliberat din lagăr.

Trecuseră numai doi ani şi parcă veneam acum din altă lume. În staţie, încercând să intru în vorbă cu un civil avui parcă în primele clipe o strângere de inimă. Uitasem că sunt liber. Era primul civil cu care vorbeam, după doi ani de detenţie. Restricţia de a nu vorbi cu civilii persista încă în mintea mea.

Ce scumpă-i libertatea! Omul n-ar trebui să-şi dorească decât două lucruri: să fie sănătos şi să se bucure de sănătate în libertate.

La 1 septembrie 1954, Secţia de Învăţământ a raionului Vrancea, în urma unui memoriu pe care l-am înaintat,   a   avut  bunăvoinţa   să   mă   încadreze  în învăţământ, tot în postul pe care l-am avut şi mai înainte

În momentul de faţă funcţionez la Şcoala elementară, cu un singur post, din satul Scafari, raionul Vrancea.

1 mai 1955

Costache Caragata

30 martie 1979

”Noaptea fatală” – ancheta sub tortură (30-31 martie 1959)

30-31.03.1959. Torturat bestial de către Ilie Avadani, în arestul Securităţii Galaţi, Costache Caragață urmează drumul temutei închisori de la Aiud:

Noaptea fatală. 30-31 martie 1959

În timp ce se împărţea masa de seară, uşa celulei noastre s-a deschis brusc, mi s-au întins hidoşii ochelari negri, i-am fixat în grabă, am fost înhăţat brutal de braţul stâng şi, îmbrâncit, am început să urc treptele de la subsol, întocmai ca-ntr-un marş forţat. Obosisem şi gâfâiam, dar până la camera de anchetă mai aveam încă multe trepte de urcat. Căzut de mai multe ori în genunchi, ridicat de braţ cu ocări şi înjurături, trăiam în acele clipe cele mai înfiorătoare suplicii din viaţa mea. Niciodată până atunci nu fusesem dus la anchetă cu atâta ură şi sete de răzbunare. în sfârşit, iată-ne opriţi. Uşa camerei de anchetă de la ultimul etaj s-a deschis şi pentru a treia oară m-am aflat în fata locotenentului-major Avădanei Ilie.

–    Te-ai hotărât să vorbeşti?…

Am tăcut. Anchetatorul repetă întrebarea:

–    Te-ai hotărât să vorbeşti?…

Am tăcut din nou. Caraliul, chemat prin bătăi din palme, se prezintă în poziţia de drepţi.

–    Du-l la celulă să mănânce şi peste zece minute să mi-l aduci înapoi.

În celulă, ceilalţi trei stăteau încremeniţi. Mi-au arătat mâncarea, dar nu m-am atins de ea. Mă gândeam la  anchetatorul care, la a doua chemare, mă avertizase că voi fi pus „pe rangă”, dacă nu voi recunoaşte învinuirile ce mi se aduceau. Nu ştiam ce însemna „punerea pe rangă”. Auzisem de la alţii că era una dintre metodele de tortură. Acum îmi venise şi mie rândul…

Înainte de a trece la derularea întâmplărilor cumplite din acea noapte, doresc să fac o precizare: mă obişnuisem cu aprecierea scurgerii timpului. Am amintit şi-am fixat de multe ori, în descrierea acestor întâmplări, durata de timp în anchete, în deplasări, în chinuitoarele aşteptări, în lungile ceasuri de muncă forţată la Canal, pe ploaie, viscol sau ninsoare. Am scris: ancheta a durat „cinci minute” sau „două ore” sau „zece minute”. Evident, referirile la aceste perioade de timp sunt aproximative, neputând fi măsurate cu precizie, fiindcă toţi cei ce intrau pe poarta lagărului, închisorii, Securităţii, erau deposedaţi de ceasuri.

Cele „zece minute” fixate de anchetator s-au scurs repede. Uşa celulei s-a deschis cu zgomotul obişnuit al zăvoarelor, am primit ochelarii şi din nou am început să urc blestematele trepte ale celor patru etaje. Anchetatorul mă aştepta.

–    Ți-am dat timp de gândit. Te-ai hotărât?…

Pentru a treia oară, am tăcut. Eram conştient că soarta mea fusese deja stabilită. A fost chemat caraliul şi i s-a dat ordin să mă ducă la camera „X”, aflată pe acelaşi coridor la  câţiva metri de camera de anchetă. Introdus fără ochelari în încăpere, dintr-o fugară privire mi-am dat seama că mă aflam în camera de tortură. Aspectul acelei camere era înfricoşător: pereţii murdari, duşumeaua pătată de sânge, pingele de bocanci şi de pantofi împrăştiate pe jos, în dezordine. în mijloc, două mese de dimensiuni egale. De jur-împrejurul pereţilor stăteau rezemate vergele, ghioage, răngi de fier. Primul a apărut anchetatorul, după el un locotenent-major, purtând nişte ochelari mari, negri, care-i făcea figura de nerecunoscut. Au mai intrat încă doi locotenenţi-majori şi şeful anchetelor, maiorul Octavian Aronescu. Niciun cuvânt din partea nimănui. Se „lucra” într-o tăcere desăvârşită. Cel cu ochelarii negri s-a apropiat de mine, având o sfoară groasă-n mâini şi-a început să-mi lege picioarele de la genunchi în jos, înfăşurându-le strâns, de zeci de ori, până la călcâie. în timpul „operaţiunii” mă îndemna în mod repetat, pe şoptite, să vorbesc. Apoi, mi-a legat mâinile la încheieturi. Strâns legate, mi le-a băgat pe sub genunchi. în dreptul coatelor s-a format un gol, prin care au introdus o rangă. Doi dintre cei prezenti au apucat de capetele răngii. Cele două mese din încăpere au fost aşezate în aşa fel ca între ele să rămână un spaţiu liber de aproximativ o jumătate de metru. M-au ridicat şi m-au aşezat în spaţiul gol, capetele răngii fiind sprijinite pe mesele respective. învârtit, am ajuns cu capul în jos şi picioarele în sus. Călăul cu ochelarii negri a apucat o rangă dintre cele sprijinite de pereţi, s-a aşezat în faţa mea şi aştepta. La comanda maiorului, a-nceput să lovească. Lovea puternic, aşa cum un om voinic, având în mâini un topor greu, îşi crapă lemnele. Mă hotărâsem să nu reacţionez în niciun fel. Primele 5-6 izbituri am avut tăria să le suport. Dar loviturile începeau să devină din ce în ce mai dureroase. Mă dureau mai ales călcâiele. După mai bine de douăzeci de plesnituri, n-am mai putut suporta şi-am început să răcnesc. Cred c-am trecut şi prin momente de leşin, fiindcă la un moment dat m-am pomenit cu un cofer cu apă rece turnat peste faţă. După asta, am auzit glasul maiorului: „Lasă-l!” Am fost coborât dintre cele două mese şi pus pe duşumea. Cel ce mă lovise mi-a dezlegat mai întâi picioarele, apoi mâinile. La un ordin, doi subofiţeri s-au prezentat imediat, m-au luat unul de-un braţ, altul de celălalt braţ, coborându-mă la parter. Acolo m-au dat în primire altui subofiţer. Acela imediat m-a dus într-o cameră cu ciment pe jos şi cu scaune lungi pe lângă pereţi. Mi-a poruncit să-mi lepăd bocancii şi ciorapii. Am rămas cu picioarele goale pe ciment. Tot el a adus de la un robinet de pe coridor vreo cincisprezece găleţi cu apă, pe care le-a vărsat pe cimentul camerei în care mă aflam. Fără ton poruncitor sau răutăcios, mi-a spus că sunt obligat să merg cu picioarele goale prin apă.

Era un sfârşit de martie foarte friguros şi apa aproape îngheţase. Explicaţia acestei metode de tortură, finalizată cu o „plimbare” prin apă rece, am aflat-o mult mai târziu de la cei care trecuseră şi ei prin aceleaşi chinuri: torţionarii erau preocupaţi să nu ni se umfle picioarele din pricina loviturilor de rangă, semne ce le-ar fi putut trăda sălbăticia mijloacelor folosite în anchete… Dar, deşi apa rece a atenuat mult efectul loviturilor, picioarele tot s-au umflat…

Sub supravegherea strictă a subofiţerului care, de pe coridor, prin uşa deschisă urmărea executarea ordinului, am început să mă deplasez de colo-colo, prin băltoaca a cărei răceală mi se răspândise în tot corpul. Dacă n-ar fi fost acele scaune lungi, pe lângă pereţi, pe care le puteai folosi pentru a te mai rezema, n-aş fi reuşit să mă menţin pe picioare. Aproape toată greutatea corpului se sprijinea în mâini. Cu ajutorul lor am putut să fac, de sute de ori, înconjurul camerei inundată cu apă rece. Mai mult de două ore a durat acest chin. La capătul lor am auzit glasul subofiţerului spunându-mi să ies pe coridor, să-mi trag ciorapii şi bocancii. Am reuşit să fac acest lucru cu mare greutate, fiindcă picioarele îmi înţepeniseră. Fără să mă bruscheze, m-a luat de braţul stâng, spunându-mi că trebuie să mă ducă „sus”. Comportamentul acestui om mi-a uşurat mult chinul… Am descoperit în el picătura de omenie care, în asemenea momente, aduce alinare şi încurajare. Cu multă atenţie ca să nu mă împiedic, luând asupra sa aproape întreaga greutate a corpului meu, am ajuns din nou la etajul 4. Ce va mai urma, oare?!… Bănuiam că o nouă anchetă… Dar, nu, nu asta aveau ei de făcut în această noapte.

Am fost introdus într-o nouă cameră, în mijlocul căreia se afla o masă lungă. După mine au intrat anchetatorul şi doi dintre ofiţerii care asistaseră la tortura de „pe rangă”. Mi-au cerut să pun braţele pe masă. Mi-au legat iar mâinile, de la încheieturi până la cot, cu o sfoară groasă, iar capetele sforii le-au înnodat de masă. Imobilizat astfel, nu mai puteam face nicio mişcare. Unul dintre ofiţeri ţinea în mână un cauciuc lung de vreun metru, prin mijlocul căruia erau trecute mai multe sârme de cupru. La semnalul anchetatorului, cel cu cauciucul a început să mă lovească cu sete. Lovea peste tot. De la cap, pe toată suprafaţa spatelui, până la picioare. Răcnetele mele n-au impresionat pe niciunul dintre ei. Călăul a lovit până a obosit. Ca şi „pe rangă”, am căzut în nesimţire. Şi aici mi s-a turnat apă pe cap, după care m-au lăsat. Mi-au dezlegat mâinile, apoi m-au împins cu brutalitate către un colţ al camerei. Acolo am fost luat în pumni şi-n palme de către celălalt ofiţer, care asistase la bătaia cu cauciucul.

Trecuse demult miezul nopţii, când cei trei au ieşit, lăsându-mă singur. Eram extenuat şi simţeam

trebuinţa să m-aşez pe ceva. Dar în camera respectivă nu se afla decât masa cea lungă pe care, în urmă cu o oră, fusesem torturat. M-am rezemat de un perete şi stăteam în aşteptarea unor alte metode de schingiuire. După mai bine de două ore, timp în care m-am luptat cu vălmăşagul a tot felul de gânduri, uşa camerei s-a deschis şi înăuntru au intrat doi subofiţeri. Am fost înşfăcat de subsuori şi târât cu brutalitate către treptele de coborâre. Astfel, am ajuns pe coridorul subsolului. Eram încredinţat că mă vor duce la celula din care fusesem scos de cu seară. Aşa s-a şi întâmplat. Zăvoarele au fost trase şi cei doi mi-au făcut vânt înăuntru. Când m-au văzut, înspăimântaţi de felul cum arătam, colocatarii mei s-au retras în capătul opus al celulei…

Deschid aici o paranteză, încercând să fac o mărturie greu de evocat: alături de sediul Securităţii, în partea de Est, la numai 50 de metri se afla clădirea Liceului Pedagogic „Costache Negri”. La acest liceu, cu un an în urmă fiica mea mai mică, Olguţa, dăduse examen de admitere şi reuşise. Obţinuse o medie foarte bună. Dar, fiind copil de deţinut politic, având deci „dosarul pătat”, înainte de începerea cursurilor fusese ameninţată cu excluderea din liceu. Numai intervenţia unor membri din comisia de admitere care, riscându-şi cariera profesională, s-au opus acestei măsuri nedrepte, a făcut ca fiica mea să poată fi admisă să urmeze cursurile prestigiosului liceu gălăţean. Fără să ştim nimic unul de celălalt, acum, în această cumplită noapte când eu treceam prin chinurile iadului, într-o cămăruţă a  internatului Liceului Pedagogic, aflată la numai câţiva paşi de locul unde eram torturat, se odihnea fetiţa mea, visând poate la tezele pe care avea să le dea a doua zi… De unde să ştie, bietul copil, că-n noaptea aceea tatăl ei era atât de aproape de ea, zbătându-se în mâinile călăilor, între viaţă şi moarte?!… După ani şi ani, urmând şi absolvind Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, Olguţa s-a întors la şcoala care-o pregătise, la Liceul Pedagogic „Costache Negri” din Galaţi, de data asta ca profesoară de muzică…

Îi rog pe cititorii acestor însemnări să-mi ierte paranteza de mai sus, dar nu puteam trece peste coincidenţa stranie a unei atât de nefericite întâmplări din viaţa mea.

Revenit în celulă, inimosul student în medicină, Marin Florin, a sărit să m-ajute. M-a aşezat pe pat cu faţa în jos şi scoţându-mi îmbrăcămintea mi-a spus că tot spatele este negru. Mi-a aplicat cu grijă comprese pe toate locurile învineţite, sfătuindu-mă să mă mişc încet şi cât mai puţin. în tot acest timp m-a încurajat, spunându-mi că părţile vătămate se vor reface, iar tot ce este învineţit va dispărea în câteva săptămâni, prin resorbţie. Timp de o săptămână, zilnic, a fost nevoie să-mi pună şi să-mi schimbe compresele.

La câteva zile după noaptea fatală din 30-31 martie 1959 au fost introduşi în celulă doi civili, care mi-au înmânat actul de punere sub acuzare pentru a-l semna. Am avut o ezitare. Dar cei doi m-au avertizat că, de nu-l voi semna, voi fi chemat din nou „sus”… Am avut slăbiciunea să-l semnez. M-am gândit atunci la ceea ce-mi spusese într-o anchetă un securist: „zadarnic te încăpăţânezi, fiindcă de la noi nu pleacă nimeni cu „problema nerezolvată”… Cu acea semnătură, mi-am pecetluit soarta. După proces, aveam să aflu că libertatea îmi va fi confiscată pentru douăzeci şi cinci de ani…”

(Caietele tristeţii, pp. 114-121).

Sursa: http://costachecaragata.blogspot.ro, site memorialistic, cu marturii scrise, foto şi video excepţionale

Preluare: MĂRTURISITORII

 

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON