La un an de la moarte, Ilie Tudor răspunde PREZENT! Cu Radu Gyr în suflet. VIDEO


Ilie Tudor este la Domnul

(3 Martie 1923 – 22 Martie 2015)

Scriitorul, poetul, psaltul şi mai ales încercatul creştin Ilie Tudor din Podari, Dolj, tatăl maestrului Tudor Gheorghe, a trecut la cele veşnice în Duminica Sfântului Ioan Scărarul, 22 Martie 2015. Dumnezeu l-a chemat la Sine după 92 de ani de viaţă, încununată de alese virtuţi, între cele mai de seamă numărându-se cu siguranţă răbdarea în suferinţă şi iubirea faţă de valorile Bisericii Ortodoxe. „Nea Ilie“, aşa cum îl ştiau toţi, lasă în urmă o epopee a adevăratei mărturisiri ortodoxe, călită în cele mai aprige închisori comuniste. Toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Hristos, fiind din tinereţe cântăreţ la strana Bisericii „Sfântul Grigorie Decapolitul“ din Podari. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, Ilie Tudor l-a descoperit cu adevărat pe Dumnezeu. Pentru el, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Întotdeauna s-a considerat un fericit absolvent al „facultăţii negre de la Aiud“. „Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, «facultatea neagră de la Aiud». Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!“ Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: „Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet «Cu noi este Dumnezeu!» sau alte cântări religioase“, afirma nea Ilie într-una din paginile ziarului nostru.

În semn de recunoştinţă pentru jertfa mărturisirii sale ortodoxe, Biserica l-a răsplătit cu cel mai înalt rang pentru mireni: Crucea Patriarhală.

Pentru întreaga sa viaţă, plină de încercări şi jertfă, rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l aşeze pe fratele nostru în ceata bineplăcuţilor Săi întru veşnică şi neştearsă pomenire! (Arhid. Ioniţă Apostolache / Ziarul Lumina)


Dl Ilie Tudor recita din Radu Gyr

I L I E   T U D O R :

“UN AN LÂNGÃ CÃPITAN”

 Ilie-Tudor-Un-an-Langa-Capitan-Corneliu-Zelea-Codreanu

    Editura “Sânziana”, Bucuresti, 2007 de Nicolae Niţã    

Prin ultima editie a volumului de amintiri revizuit si întregit al domnului Ilie Tudor intitulat atât de sugestiv “Un an lângã Cãpitan” apãrut de curând la Ed. “Sânziana” din Bucuresti, suntem la rãspasul unor destãinuri personale înregistrate în amãnunt, cu semnificatii deosebite pentru cei interesati de cunoasterea istoriei si vietii noastre legionare. Avem, prin urmare, ciclul unor mãrturii de valoare incontestabilã ce privesc multe din personajele de frunte ale Legiunii, pornind dela Cãpitan (“carismaticul trimis de Dumnezeu să trezească din amorţeală neamul românesc târât în prăpastie de marii şi mulţii lui duşmani”), si pânã la Comandantii si simplii legionari în preajma cãrora Dl. Ilie Tudor, “Copil al Legiunii”, s’a aflat.

Nu am întâlnit deocamdatã, rãsfoind memorialistica legionarã apãrutã, alte pagini care sã egaleze prin emotivitatea si pathosul simplu al exprimãrii, care sã-l cucereascã pe cititor dela primele rânduri si sã exprime sentinte de mare ardoare în fraze simple si pe întelesul tuturor, asa cum poate  numai Ion Banea o fãcea pe vremuri adresându-se maselor de tãrani când pleda cauzele nationalismului nostru. O însiruire de fapte si întâmplãri, unice prin natura lor, pe care “copilul” de atunci al anilor 1937-’38 si mai apoi, le-a înregistrat în subconstient, le-a pãstrat talisman peste ani si a decis sã ni le împãrtãseascã dupã toate pãtimirile suferite, destãinuindu-ne cã:

“N-a fost uşor să fii considerat – şi tratat ca atare – „Copil al Legiunii”, într-un sat din România (în timpul comunismului N.N.). Iadul se strecurase sub formă de şarpe corcit în venin de seceră şi ciocan în totala revărsare a urii, în ale cărei valuri am înotat abia respirând. Am trăit în pădurea de suliţi otrăvite, în urletele unor demoni roşii, cu gheare şi zâmbete de şacal”.

Incã de la început, autorul ne prezintã succint atmosfera în care a luat cunostintã cu Legiunea, acolo în satul lui natal Podari, din Dolj, Oltenia, în primul rând cu legionarii din acest colt de lume care îsi ajutau semenii cãzuti la ananghie, cu toatã dragostea si sacrificiul personal de care puteau da dovadã. Familii nevoiase, cu multi copii rãmasi pe drumuri în urma unor împrejurãri tragice, luate în întregime sub aripa lor protectoare si ajutate sã supravietuiascã.

Este si cazul lui Ilie Tudor care, la 14 ani, împreunã cu un grup de 15 copii din judetul Dolj urcau în trenul Craiova-Bucuresti sub supravegherea unui tânãr avocat si Comandant legionar, Bartolomeu Livezeanu, având o “destinatie precisã”: “La început o să fiţi copii de prăvălie şi veţi învăţa tot ce trebuie în vederea formării voastre.” Se deschisese si lua amploare în tara întreagã Comerţul Legionar…

Prin însãsi sensul ei de maturitate româneascã, Legiunea producea un corespondent propriu si adecvat al formelor de îndreptare economicã, încercând sã propulseze în primul rând comertul românesc care era acaparat în majoritate de elementele minoritare, iar ca stare de fapt, sã reafirme în fata consumatorului de rând înşelat, un comerţ stimulant pur-românesc, unde “sã se respire o atmosferã moralã”1) cu alte orizonturi si perspective de valabilitate determinantã. Românul, conditionat pânã acum si fãrã altã şansã, devenise o pradã şi victimã sigurã a cãmãtarilor ahtiaţi, iar comerţul reprezenta un prim pas de asanare prin reafirmarea valenţelor milenare pozitive ale poporului nostru de cinste si corectitudine: “Neamul nostru îsi va scutura de pe el si aceastã sdreantã strãinã a necinstei si a tendintei de înselãciune…2)

In total, la început, un numãr de 70 de copii alesi din întreaga tarã soseau astfel la Bucuresti, pregãtiti sã-si înceapã viata sub aripa protectoare a Legiunii:

“Ne-a luat în primire o fată înaltă, zâmbitoare, care ne-a spus:

– De acum înainte, eu sunt mama voastră.

Era atât de caldă şi de atrăgătoare încât am iubit-o din prima zi. Era Nicoleta Nicolescu”.

Sub aceastã dragoste paternalã, tinerele vlastare descind într’o lume în care -ne spune autorul- “din primele zile s’a început pregătirea noastră în vederea formării ca viitori oameni, comercianţi români, cu o morală legionară, creştină, cu un comportament corect…”

Toate elementele educative necesare unei conduite normale sunt astfel parcurse, iar tinerii ajung în scurt timp sã le asimileze si sã se dezvolte în spiritul ei sub supravegherea atentã a noii lor “mame”, Nicoleta Nicolescu si a lui Bartolomeu Livezeanu, “sub care ne-am adăpostit din primele zile ale urcuşului spre adevărata trăire legionară.”

Aceastã primã etapã parcursã, 12 tineri sunt selectati în luna Iunie pentru a pleca în tabãra de muncã dela “Carmen Sylva” (azi Eforie Sud) de pe malul Mãrii Negre, unde, esalonat, sute si mii de tineri studenti din toatã tara (acum în… “vacanta de varã”), alãturi de alti români de toate vârstele si categoriile sociale, lucrau cu spor la construirea terasamentelor de aici, pentru statiunea de odihnã de care sã se poatã bucura “tot românul”. “Tâncul” Ilie este si el ales în grupul celor 12, iar din perioada celor aproape trei luni de “petrecere la mare” asternute pe hartie, descoperim cel mai intim cadru de cunoastere a lumii legionare prezente aici, adevãrate incunabile, portrete de mari oameni ai elitei legionare pe care autorul a avut prilejul în terţe împrejurãri sã-i întâlneascã. Cu amãnuntime în descriere, aceste momente sunt prezentate cu emotie si condescendenţã, “ţâncul” Ilie reusind sã portretizeze iscusit latura caracterului acestor “oameni noi”, cea mai mare parte a lor asasinati câtiva ani mai apoi cu o brutalitate rar întâlnitã si fãrã nici o judecatã. Intâlnim, astfel, numele luptãtorilor din Spania, printul Alecu Cantacuzino, Bãnicã Dobre, ing. Gh. Clime sau Nicolae Totu, alãturi de cel al cunoscutului chirurg, doctorul Bolintineanu, ajuns aici “grãtaragiu” la restaurantul legionar, care “acum îşi zdrăngănea profesional cleştele cu care întorcea carnea fierbinte” la gratar, sau Bartolomeu Livezeanu în postura de “chelner”. Unele prezentãri sunt povestite cu umor, cum ar fi cea care-l priveste pe cel din urmã:

“Îmi vine în minte o scenă de tot hazul care are semnificaţia ei. Şirul de 25 de mese era debarasat de mine. Chelnerul era avocatul Bartolomeu Livezeanu, comandant legionar. La o masă, o doamnă destul de plinuţă şi care-şi etala eleganta toaletă şi pălăria mare, se fâţâia nemulţumită pe scaunul de răchită şi după câteva minute a bătut în masă.

– Chelner, aici!

Aglomeraţia era mare şi noi alergam încercând să mulţumim lumea. Impecabilul chelner s’a prezentat ceremonios pentru a lua comanda.

– Ce doreşte doamna?

– Ce aveţi?

După ce i-a adus la cunoştinţa, clienta a ales ce dorea, iar chelnerul a notat în carneţel. Când a vrut să se îndepărteze, l-a oprit:

– Ia stai!

Acesta s’a întors imediat, atent, cu creionul pregătit, privind-o peste ochelari.

– Da, vă rog!

– De unde te cunosc? Ai servit cumva într’un local din Bucureşti? Semeni foarte mult cu un cunoscut al meu, avocatul Livezeanu.

– Eu sunt, doamnă!

A sărit în sus ca arsă.

– Ia stai frate! Am venit aici să fiu servită de un avocat? De unul dintre cei mai străluciţi ai baroului Ilfov? Doamne fereşte! Ce s’a întâmplat? Ce-aţi păţit?…”

Desigur, în Miscarea Legionarã, singura “conditie” era aceea de legionar, titlurile un simplu rang social în lumea din afara ei…

Chiar dacã în unele pãrti prezentarea personajelor este deosebit de lapidarã, lipsa aceasta se conjugã frumos prin înregistrarea amãnuntelor atmosferei prezente, demne de retinut.

Intr’un astfel de pasaj întâlnim portretele Nicoletei, doctorului Banea si altora “din ãia mari” cum îi vedea tâncul nostru, presãrând cu umor captivant momentele clipelor petrecute în apropierea lor:

“Începutul toamnei se făcea simţit cu fiecare zi ce trecea. Frunzele celor cinci salcâmi din faţa grădinii noastre din Carmen-Sylva începuseră să prindă culoarea pală a sfârşitului existenţei lor din vara ce trecuse.

Era pe la chindie. Pregătisem localul în vederea sosirii clienţilor ce începuseră să se rărească, aşteptam închiderea sezonului. Cu vreo şase coşuleţe de nuiele împletite goale în mâini, venea spre noi Nicoleta. Cu faţa arsă de soare, cu părul tăiat scurt, părea o fetiţă de 15-16 ani, ceva mai răsărită ca noi. Ne-a cuprins dintr-o privire, după care:

– Prejbeanu, Tudor, Văduva, haideţi cu mine!

Ne-a dat fiecăruia câte un coşuleţ şi am pornit după dânsa. Nu mai ştiu daca Nicoleta era frumoasă. O văd ca ieri; o fată suplă cu ochii mari, înaltă, mereu cu zâmbetul pe buze, niciodată stând locului. Mie cel puţin mi se părea Ileana Cosânzeana. Nu o văzusem niciodată în pantaloni, de când eram în tabără. Acum purta o pereche de pantaloni închişi la culoare, un taioraş scurt, iar pe cap îşi aşezase o băsmăluţă uşoară legată sub bărbie.

Am ieşit pe portiţa ce da spre strada mare, unde ne aşteptau comandantul legionar Alecu Cantacuzino şi dr. Ion Banea. Primul nu mai avea mâna legată de gât cu o eşarfă albă, cum îl văzusem prin Iulie. Era unul dintre cei opt legionari care luptaseră în Spania; fusese rănit şi se pare că acum era vindecat; ducea în mână o cutie de vioară, iar pe cap o băscuţă în carouri cum purtau pe atunci tinerii din înalta societate. Am fost întâmpinaţi cu:

– Ne grăbim Nicoleta?

– Nu camarade Comandant. Am rezolvat. După ce camioneta se descarcă, noi trecem cu barca. Avem vâslaş. Apoi cu un zâmbet:

-Nu un oarecare!

„Vâslaşul” – dr. Banea – era unul din cei mai apropiaţi camarazi ai Căpitanului, senator Legionar. Purta acum un tricou marinăresc cu nişte braţe într’adevăr de „om al valurilor”. Ne-a surâs şi am pornit spre locul unde trebuia să ajungem. Noi trei ne-am aşezat pe băncuţa dinspre vârf. În capul celălalt Alecu şi Nicoleta, iar la rame bine înfipt cu picioarele în stinghia de jos, Comandantul Banea. Lângă barca cu care am plecat era una de o persoană – a Căpitanului – cu care trecea adesea la vie şi înapoi spre grădina restaurantului; era drumul mai scurt.

Nu era departe. Cam 7-8 sute de metri în linie dreaptă, spre Techirghiol.

Nu mai ştiu a cui era via la care mergeam. Poate a prinţului Alecu Cantacuzino sau a Legiunii, nu-mi amintesc. Ştiu sigur că de multe ori Căpitanul înnopta la vie unde era o căsuţă cu trei camere şi cu o prispă, „ca la noi”. Via nu era prea mare; cam un hectar ori poate mai puţin. În faţa căsuţei un loc viran acoperit de iarbă verde, iar sub nucul uriaş, o masă de piatră – ca o ciupercă – cu şase scaune.

– Copii! Culegem pe ales. Voi ştiţi cum se face?

Toţi trei am strâmbat câte un zâmbet. Auzi vorbă! Nu se gândise instructoarea noastră că venisem de la ţară şi că fiecare lăsase pe o dungă de deal un petec de „răzăchie”.

– „Ce râzi Tudore! Nu pricepi? Am dat din cap afirmativ. Mi-a venit în gând, era cât pe-aci să-i spun: „De-ai şti matale câte pârleazuri am sărit noi după „ăştia” timpurii şi cum ne sfârâiau călcâiele, când apărea „ăl cu via” de undeva…”

Dar puteam să-i spun? Aici era viţă nobilă bine lucrată, cu spalieri de beton la patru rânduri de sârmã şi stropită ca la carte…”

Incheiatã “stagiunea de varã” la mare, tinerii revin la Bucuresti, unde:

“După o odihnă bine meritată de 15 zile la Casa Verde, aşa cum a apreciat Căpitanul, ne-am adunat într-o după amiază în sala de la parter. Ne-am aşezat în rând, cei 12 care luasem parte la „bătălia de la Carmen-Sylva” – cum zicea Căpitanul – şi împreună cu comandantul Clement, administratorul Casei Verzi, au trecut prin faţa noastră cântărindu-ne pe fiecare. Eram aliniaţi după înălţime; eu, penultimul. Căpitanul trecea prin faţa noastră cu paşi mari şi ne examina cu privirea. Pe primii patru i-a repartizat la restaurantul din Obor pe care-l conducea doctorul Bolintineanu. Trei la unitatea din Basarab condusă de Aurel Serafim, un bucovinean deosebit de frumos, cu părul blond ondulat care vorbea perfect germana (împuşcat în lagărul de la Miercurea-Ciuc în 1939). Trei la restaurantul din Calea Griviţei, iar eu şi cu Ion Prejbeanu din Glod – Dolj – am fost opriţi pentru unitatea de coloniale de lângă Casa Verde, situată pe o stradă paralelă cu strada Niculescu Dorobanţu (pe care era situată Casa Verde)…”

Astfel de descrieri abundã, cu toate întâmplãrile zilnice, punctate de anumite momente marcante asupra cãrora autorul se opreste mai pe îndelete, reusind sã zugrãveascã atmosfera si cadrul de simtire din timpul prezentei sale la Casa Verde împreunã cu ceilalti copii. Sunt clipe despre care ne mãrturiseste cã i-au rãmas vii în memorie si l-au marcat pe viatã, participant sau ca simplu martor al lor; este si cazul celor povestite mai jos, despre pelerinajele tinerilor din întreaga tarã si clipele de reculegere la cãpãtâiul celor doi eroi Mota si Marin:

“Zilnic se aduceau la morminte puzderie de flori şi mereu, a doua zi, se înlocuiau cu altele proaspete. Grupuri de tineri din toată ţara soseau în pelerinaj la mormântul celor care-şi jertfiseră viaţa pe pământul Spaniei în slujba credinţei în Hristos şi spre slava bisericii sale. Se opreau câteva minute, aprindeau o lumânare, lăsau bucheţelul de flori, salutau şi se îndepărtau cu ochii umezi. Aceasta se petrecea zilnic cât am stat acolo, adică din Septembrie 1937 şi până în Februarie 1938.

Comandantul Clement a fost împuşcat împreună cu inginerul Gheorghe Clime, luptător şi el în Spania – şeful partidului „Totul pentru Ţară” după moartea generalului Cantacuzino – Grănicerul – cu Nicolae Totu, şi acesta unul dintre luptătorii din Spania, şi cu alte câteva sute din elita Mişcării, de către cei care n-au înţeles şi n-au vrut să înţeleagă rolul Legiunii în transformarea sufletului românesc.”

Tot în acest parcurs al lecturii, autorul ne înfãtiseazã un alt moment marcant, înregistrat cu meticulozitate, descriindu-ne cadrul feeric si atmosfera spiritualã a sãrbãtoririi Crãciunului, din care se poate deduce întreg caracterul profund religios al legionarilor în frunte cu Cãpitanul lor. Ne permitem, în context, sã citãm mai pe îndelete din povestirea autorului:

“La Casa Verde era o privelişte de basm. Bogăţia zăpezii construia policandre albe din toţi pomii din curte şi de pretutindeni. În colţul garajului un salcâm gârbovit îşi purta semeţ mantia de hermină în care-l îmbracase noaptea precedentă. Troienele, care se formaseră după eliberarea aleilor, depăşeau un metru. Curăţisem aleea largă ce ducea la Mausoleu pentru că în această perioadă a sărbătorilor, ne aşteptam la o avalanşă de vizitatori şi nu numai din Bucureşti. Nu trebuia să uităm nici de apropierea zilei de 13 Ianuarie, comemorarea scurgerii unui an de la data sacrificiului lor.

Lumina candelei de la Mausoleu, nicicând stinsă, se reflecta misterios în albul zăpezii. Am terminat de curăţat curtea. Era un Ajun de Crăciun ideal, în frigul moale cei 30-40 de studenţi foloseau spornic bulgării de zăpadă. Voioşia era molipsitoare şi totală. Ilarie adusese de dimineaţă un cogeamite brad care a fost aşezat în sufragerie şi fetele s-au apucat să-l împodobească cu cele aflate în grămada de pachete pe care tocmai le descărcasem…”

“Ne-am aşezat la masă. Căpitanul ne-a urat tradiţionalul „La mulţi ani!”, a rostit „Tatăl Nostru” şi „Poftă bună” pentru bucatele binecuvântate de preot după care s-a retras.

Nu masa în sine m-a impresionat, ci felul în care se împleteau colindele cu cântecele legionare, toate într-o atmosferă de măreţie din care se torcea firul emoţiilor noi, necunoscute. Nu voia bună, nu belşugul mesei ci starea de frăţie şi de entuziasm care ne unea în dragoste, în credinţă, în elan. Făclia aprinsă de Căpitan ardea cu strălucire în inimile atâtor tineri, făclie ce niciodată nu aş fi crezut că poate fi stinsă.

Grupuri de tineri se îndreptau spre Casa Verde cu pachete pentru pomul de Crăciun. S-a tras un fel de cortină din cearşafuri ce despărţea sala de locul bradului. Era o atmosferă de sărbătoare în care emoţia noastră creştea cu trecerea orelor ce ne apropiau de miezul nopţii.

La căderea serii au început pâlcuri – pâlcuri să vină colindătorii. Librăria, sufrageria, sala de intrare, într-un cuvânt tot parterul erau luminate ca ziua. La fel şi etajele şi curtea. Bogăţia de lumină cu care era aşteptată Naşterea Domnului depăşea puterea mea de închipuire. Nu mai văzusem aşa ceva! Şi nici atâţi colindători.

Cei peste 100 de sosiţi din conducerea Legiunii au urcat la primul etaj. La parter nu mai era loc. Colindele au pornit iureş; nu de glasuri firave de copii de 5-6 ani ci de grupuri masive de tineri între 15 şi 30 de ani. Vocile celor 50-60 de colindători, într-o armonie desăvârşită, umpleau totul. Era ceva ce degaja o forţă şi o credinţă impresionantă. Melodia colindelor se auzea departe, cu toata larma oraşului. Atunci m-au înfiorat aparte „O ce veste minunată” şi „Linu-i lin”. Colindele plouau cu sfinţenie şi mireasma de zăpadă proaspătă peste toţi cei care ascultam cu sufletul la gură, vrajiţi şi copleşiţi de prea plinul bucuriei Crăciunului. Acel minunat „Domn, Domn să’nălţăm!” se înălţa formidabil punctat de vocile de bariton ce făceau să se cutremure geamurile de te aşteptai, din clipă în clipă, să apară cetele de îngeri care să te poarte spre peştera Betleemului langă păstori şi magi. Aşa noapte de Crăciun nu mai trăisem! S-au aprins luminile şi beculeţele din uriaşul brad sub care se îngrămădeau pachetele cu daruri.

Aproape de miezul nopţii, printre noi a coborât un grup mare dintre invitaţii familiei Codreanu, majoritatea din elita Mişcării, în frunte cu Căpitanul. Senin, voios, îmbrăcat cu un pulover alb pe gât, a trecut prin faţa noastră şi ne-a învăluit cu privirea unui părinte în zi de sărbătoare. Eram aşezaţi în semicerc, 40 de copii miraţi, curioşi, timizi. Eram primii copii ai Legiunii.

Nicoleta, D-na Moţa si D-na Codreanu ne-au dat fiecăruia pachetul cu daruri. Erau de toate; haine, cărţi, dulciuri. Legiunea era ajutată de diverşi simpatizanţi, mulţi cu stare, şi împărţea şi celor nevoiaşi din atelier cadouri pentru ca bucuria Naşterii Domnului să fie simţită de cât mai mulţi.

A fost cel din urmă Crăciun petrecut la Casa Verde, imaginea îmi este vie în minte şi acum la peste 80 de ani, de parcă ar fi fost ieri. Mareţ, frumos ca nici unul de până atunci şi ca nici unul de după aceea.

Primul şi ultimul Crăciun cu Căpitanul, cel care nu a făcut altceva decât să nu se lase înşelat de amăgire.

Nimic, ce-i drept, nu oboseşte mai mult ca efortul spre luciditate, spre viziunea implacabilă. El s-a situat la polul opus nimicniciei. El a abuzat de imperativul „a vedea” atât în sine cât şi în jurul său; a pătruns nu numai în fondul unor idei ci şi în al celor mai neînsemnate experienţe sau impresii. Nu şi-a supus el fiecare act unui examen ce cuprindea voinţă, cunoaştere şi suferinţă?

Pasiunea Căpitanului pentru conştientizare, de pătrundere pustiitoare în zonele cele mai adânci ale fiinţei sale s-a concretizat în tot ce ne-a transmis chiar cu caracter ultimativ.

Aşa s-a născut şi s-a format eroul, martirul. El cel devorat de dreptate, de adevăr, de dragoste.”

Ultima întâlnire cu Cãpitanul:

“Agenţii Siguranţei mişunau peste tot. Bunã oară, într-o dimineaţă din Februarie 1938, imediat ce am deschis doi civili au sosit şi au stat peste 3 ore cu câte o ţuică în faţă la o masă urmărind orice mişcare, cine intra sau ieşea.

Pe la 11 Căpitanul a intrat şi a căutat cu privirea pe şeful unităţii. La intrarea lui cei doi „clienţi” au părăsit precipitaţi localul. Ne-am aliniat în faţa tejghelii. Eram 5 chelneri şi şase copii. Nu-l văzusem de o săptămână pe Căpitan. Era tras la faţă şi trist. Foarte trist. A venit spre noi. Unuia i-a îndreptat băscuţa de pe cap, altuia gulerul hainei, iar pe mine m-a prins de bărbie şi mi-a zâmbit:

– Curaj, iedule!

N-am mai putut să-i răspund: „Să trăieşti Căpitane!” că un nod mi s-a urcat în gât şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pe uşa din spate, comandantul Livezeanu a intrat şi s-a îndreptat spre Căpitan. Acesta, după ce ne-a învăluit cu o privire caldă, plină de părere de rău că rămânem pe drumuri, s-a îndreptat spre ieşire împreună cu Livezeanu. Au stat de vorbă vreo 5 minute. Probabil că ni se hotărâse soarta căci, din când în când, comandantul Livezeanu dădea aprobator din cap – îl vedeam prin vitrină – în timp ce Căpitanul, cu mâna pe mânerul uşii, ne-a mai privit pentru ultima oară fără să ne vadă – de parcă s-ar fi uitat prin noi – şi a ieşit repede.

Aşa ne-am despărţit de cel care aproape un an ne-a fost părinte, ocrotitor, învăţător.

Mă ispitise gândul de a-i sări în braţe când mi-a spus: „Curaj, iedule!”, dar ceva m-a oprit. Poate ochii săi umezi, poate grimasa din colţul gurii, poate fruntea, de data asta foarte încreţită.

La plecare, din stradă de unde nu ne putea vedea după geamuri, a ridicat tăcut braţul în semn de salut.

N-am mai apucat să-i răspundem.

S-a urcat în maşina cu nr. 6095-B după ce Ilarie i-a deschis uşa.

De atunci nu l-am mai văzut.”

Restul capitolelor ne preumblã prin toate episoadele splendide ale victoriei legionare si momentele de înãltãtoare simtire româneascã, urmate apoi (în cea de-a doua parte a cãrtii), de cele ale tragicei pãtimiri petrecute în timpul stãpânirii comunismului, încacrcerat si purtând crucea martiriului pentru simplul fapt cã s’a educat în spirit legionar si românesc. De prisos sã amintim cã Ilie Tudor si-a purtat crucea grea pe care a fost rãstignit ca un adevãrat legionar, suferind amarnic în temnitele comuniste. Prin tortura psihicã care se aplica detinutilor la penitenciarul Aiud trece si Ilie Tudor, într’un moment aducându-i-se vestea cã fiul sãu (Tudor Gheorghe3)) decedase. In fata unei astfel de vesti, comunicatã printr’un “certificat de deces” sui generis, îsi pierde cunostinta. In celulã cu doi preoti, Dancu si Gornic (acesta din urma având TBC ganglionar), mutat apoi în altele sau la “Neagra”, în izolare, are ocazia sã întâlneascã multe caractere definite, dintre acestea autorul oprindu-se mai cu seamã la prezentarea poetului Radu Gyr si a teologului pr. D-tru Stãniloae.

Ultima etapã a surghiunului sãu, la tãiatul stufului în Delta Dunarii, la Salcia, ne înfãtiseazã cadrul si atmosfera de aici în care erau siliti sã trãiascã cei aproape 6.000 de detinuti ai coloniei de muncã, în conditii aspre, chiar dacã erau preferabile în comparatie cu cele din celulele Aiudului.

In adaos, fatã de prima editie, ca epilog al acestei lucrãri, este ultimul capitol intitulat “Ne vom întoarce într’o zi4)…”, cu tentã de recapitulare a idealurilor legionare, dar din care rãzbate si optimismul cã “generaţiile de tineri de azi, când vor ajunge să înţeleagă ce a însemnat Mişcarea Legionară în România de ieri, vor pricepe sigur cum va trebui să pregătească România de mâine… Cu toată diabolica viclenie a bolşevismului, cu toată ura celor care niciodată n-au văzut şi nu văd cu ochi buni strălucirea jertfelor legionare aduse pe altarul ţării, crezul Legiunii (va) străbate…”

In încheiere: singurul considerent pentru care miscarea nationalistã reprezentatã de Legiune a fost recluzatã, l-a constituit nationalismul ardent al acestei miscãri, în fapt nationalismul constructiv. Intr’o societate controlatã zeci de ani de dusmanii Miscãrii, cu repetate abuzuri privind mistificarea adevãrului în privinta acesteia, în care fapte de-a dreptul senzationale prin natura lor au putut fi publicate si multiplicate în variante usor deformabile, speranta care a rãmas de-a lungul anilor a fost credinta în ziua rãscumpãrãrii si a cunoasterii în integritate a adevãrului.

Cartea D-lui Ilie Tudor este una din aceste surse de integritate, care, prin întreg continutul ei, readuce în prim plan adevãratul caracter al celor ce au condus Miscarea, al legionarilor în genere, si focul credintei mistuitoare pentru care s’a jertfit întreaga generatie nationalistã, temelie la baza Neamului pe care atât l-a iubit… Pe când rãscumpãrarea!?

Nicolae Niţã

1) -Christian Petrescu – Legionarism si Corporatism, 1937

2) -C.Z.Codreanu, Circularã, 3 Iulie 1937

3) -Tudor Gheorghe, cunoscutul artist de astãzi

4) -Titlul poeziei omonime a lui Radu Gyr compusã în temnitã…

Preluare: MĂRTURISITORII

Ilie Tudor tatal lui Tudor Gheorghe

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON