Cum a murit Eminescu. Lovit în timp ce cânta “Deşteaptă-te, române!” († 15 Iunie 1889)

In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii: “Viata” si – Stelele’n cer”, care se incheie astfel: “Pana ce mor, /Pleaca-te ingere/ La trista-mi plangere /Plina de-amor.//Nu e pacat /Ca sa se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat?”

In “Cartea trecerii: Moartea si boala lui Eminescu”, profesorul Nae Georgescu reda o marturie-cheie a uciderii ganditorului national, aproape necunoscuta publicului larg. Este vorba de marturia celui in bratele caruia a murit Eminescu: frizerul sau, fost coafor al Casei Regale, care se afla in acea zi la el. Textul a aparut prima oara in ziarul Universul, la 28 iunie 1926. Data respectiva semnaleaza momentul mortii civile a ziaristului si poetului national, cand, la 33 de ani, incomodul Eminescu, membru al Societatii Carpatii care avea drept obiectiv refacerea Daciei Mari, a fost arestat si internat, pentru prima oara, la nebuni. Republicat in cateva ziare ale epocii, articolul este de-abia acum evidentiat de cercetatori.

“Mana imi era plina de sange”

“Soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele…” relateaza Universul din 1926 spusele frizerului Dumitru Cosmanescu, care continua: “Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitan­du-se lung la mine: ‘Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane!’ Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata, pe la spate, un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunan­du-mi: ‘Dumitra­che, adu repede doctorul ca ma prapadesc… Asta m-a omorat!’ L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise!”

In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii: “Viata” si – Stelele’n cer”, care se incheie astfel: “Pana ce mor, /Pleaca-te ingere/ La trista-mi plangere /Plina de-amor.//Nu e pacat /Ca sa se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat?”.

Sursa: Ziarul ZIUA

Preluare: MARTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
2 Comments
  1. Haideti sa fim seriosi! Chiar credeti ca Eminescu era considerat o amenintare demna de luat in serios de monarhia austro-ungara!? Era sub supravegherea unor agenti ai Vienei si atat, nimic mai mult! Prea multe scenarii neverosimile s-au nascut pe marginea subiectului, prea multe conspiratii si dezinformari! Cititi cartea luiLucian Boia despre Eminescu si veti afla cum stateau lucrurile de fapt!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON