Amintiri din întuneric străluminate de Părintele Justin şi Părintele Nicolae Grebenea – 10 ani de la plecarea la Domnul (25 octombrie 1905 – 2 iulie 2006)

Biografia unui învingător – Părintele martir Nicolae Grebenea

Parintele Nicolae Grebenea este unul dintre parintii care au marturisit Adevarul si iubirea de neam, in inchisorile comuniste. Nascut in ziua de 25 octombrie 1905, in localitatea Rasinari, si trecut la cele vesnice in ziua de 2 iulie 2006, parintele Nicolae Grebenea a patimit vreme de peste 23 de ani in inchisorile comuniste din Galati, Ploiesti, Aiud, Baia Sprie, Nistru, Iasi si Jilava.

Parintele Justin Parvu, care l-a cunoscut bine pe parintele Nicolae Grebenea, avea sa spuna: “Din felul in care a trait si a actionat sub toate regimurile de pana azi, putem spune ca la ora actuala, parintele Grebenea intruchipeaza una dintre cele mai frumoase vieti de traire si de lupta crestina. Avem foarte multe de invatat de la dansul. Intai de toate, perseverenta in adevar, curaj, dreptate, corectitudine, disciplina in gandire si o profunda convingere religioasa.”

Parintele Nicolae Grebenea s-a nascut in ziua de 25 octombrie 1905, in localitatea Rasinari, langa Sibiu. Tatal sau, cioban de meserie, era originar din localitatea Grebenea, din Macedonia. Dupa ce termina scoala primara, in satul natal, avandu-l ca profesor de istorie pe parintele Emilian Cioran, tatal renumitului filosof roman, tanarul Nicolae isi indreapta pasii spre Academia de Teologie din Sibiu, unde va studia sub indrumarea parintelui Dumitru Staniloae; studiile de teologie si le va definitiva insa, ceva mai tarziu, la Facultatea de Teologie din Cernauti.

In anul 1930, dupa ce isi incheie studiile superioare, tanarul teolog este randuit profesor de religie, in cadrul scolii generale din localitatea Lupeni. Tot in aceasta perioada, tanarului Nicolae ii va fi incredintata sarcina de a organiza local miscarea crestina Oastea Domnului.

In anul 1934, el se va inscrie la Scoala Militara din Ploiesti, in cadrul sectiei de infanterie. Peste patru ani, Nicolae Grebenea va fi eliberat din armata, incheindu-si stagiul militar cu gradul de sublocotement. Mai apoi, intre anii 1936-1938, el va fi trimis in parohia Bicazu Ardelean, in judetul Miercurea Ciuc, pentru a organiza viata bisericeasca.

In anul 1936, la varsta de 31 de ani, tanarul Nicolae Grebenea este ales membru al Miscarii Legionare. Cu aceasta ocazie, in satul Bicazu Ardelean el va organiza un prim grup legionar, alcatuit din doisprezece membri. In scurta vreme, el va fi ales secretar al legionarilor din judetul Bacau, iar mai apoi primar in localitatea Slanic Moldova. Nicolae Grebenea se va casatori cu Silvia Davidescu, impreuna cu care, in data de 15 septembrie 1940, va primi de la Dumnezeu un copil, anume pe Mariana.

Nicolae Grebenea va fi arestat de comunisti in data de 12 februarie 1942, iar mai apoi, dupa indelungate anchete savarsite la sediul din Bucuresti, va fi trimis la inchisoarea din Aiud, unde va petrece 18 ani. Dupa o perioada petrecuta in inchisoarea din Aiud, el va fi adus la cea din Ploiesti, pentru ca mai apoi sa fie trimis iarasi la Aiud. In mina de plumb din Baia Sprie, marturisitorul Grebenea se va intalni cu parintele Iustin Parvu.

Dupa o rejudecare a cazului, avuta loc la Iasi, el va fi trimis iarasi la inchisoarea Aiud, unde va petrece multe zile in regim de izolare si aspre conditii. Cu aceasta ocazie, el ii va intalni si pe urmatorii marturisitori: parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Radu Gyr, Nichifor Crainic etc.

Parintele Iustin Parvu, care l-a cunoscut pa parintele Nicolae Grebenea in inchisoare, avea sa spuna despre acesta: “Pentru dragostea pe care o are pentru adevar si pentru Dumnezeu, pentru sfintia sa e tot una; ca vorbeste cu cel mai mare dusman al vietii lui sau al vietii neamului lui, parintele este acelasi… deschis, curat, frumos la suflet, elegant in raspuns, de cea mai inalta tinuta academica, drept pe toata linia, atat cu vrajmasii, cat si cu oricine altcineva.”

In data de 28 iulie 1964, in urma decretului de eliberare a detinutilor politici, Nicolae Grebenea a fost eliberat din inchisoare. Dupa eliberare, in data de 1 octombrie 1964, el va fi hirotonit preot, in parohia Spini, localitatea Tarnava Mica, aflata la mica distanta de Blaj. In anul 1970, parintele Nicolae este numit preot in parohia Vladiceni, langa Piatra Neamt. Dupa anul 1978, parintele Nicolae se muta in Iasi.

Desi eliberat, securistii il vor urmari insa multa vreme, nu putine fiind necazurile pe care parintele le va patimi de la acestia. Astfel, cantaretul sau il va otravi, iar securistii il vor iradia, in data de 24 ianuarie 1980. Marginalizat, umilit, uitat, batjocorit, mutat si trimis din loc in loc, parintele Nicolae Grebenea nu a incetat pana in sfarsit sa fie un om rabdator si iubitor, infatisand o seninatate si o smerenie rara.

Parintele Nicolae Grebenea a trecut la cele vesnice in ziua de 2 iulie 2006. Mai inainte de adormirea in Domnul, parintele a apucat sa-si scrie memoriile, acestea vazand lumina tiparului in anul 1997, sub titlul de “Amintiri din intuneric” (vedeţi mai jos un fragment, împreună cu Prefaţa Părintelui Justin).

Teodor Danalache / Creştin Ortodox

Pr. Nicolae Grebenea – AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

ÎNCEPUTURI

“M-am născut în Răsinari, vechiul sat românesc de la poalele muntilor Sibiului, situat pe două râuri de munte coborând din părti deosebite, Râul Caselor si Râul Ştezii, la o depărtare de 12 kilometri sud-vest de Sibiu-Răsinari.

La nasterea mea, 25 octombrie 1905, satul Răsinari mai era încă un sat frumos si vestit în Transilvania. Prin secolul al XVII-lea, după cât se pare, era cel dintâi sat românesc din toată Transilvania.

Asezat „în lături”, sub munti, dincolo de valul de miscare a populatiei, ca mărime a fost ajuns si întrecut de satele, asezate pe câmpie si la drumuri, din Banat, Arad sau alte locuri din Transilvania; dar vechea lui faimă nu era încă depăsită.

Cel mai mare mitropolit al românilor ardeleni si poate al tuturor românilor, Andrei, baron de Şaguna, macedonean de origine, iubise această asezare neaos românească cu ciobani si negustori, cu muncitori la pădure, harnici si isteti, toti plini de credintă, cu unul dintre preoti cu totul luminat, de vesnic fericită pomenire – Sava Popovici Barcianu, dintr-o familie vestită prin preocupările ei de cultură natională. Marele mitropolit, după ce avusese multe legături cu oamenii acestui sat, a dorit să fie înmormântat printre ei, sub deal, între brazi. Cu pietate i-au asezat truditul trup lângă „biserica cea nouă”, asa cum a voit.

Ţăranii acestia mândri îl iubiseră si îl ajutaseră cu bani, în câteva rânduri, atât pentru drumurile lui la Viena la împăratul, cât si pentru tipăriturile sale: Biblia, „Telegraful Român – foaie săptămânală pentru popor”, etc. Multumiri ale „Măriei sale”, căci asa se adresa atunci poporul din Transilvania vlădicilor, mitropoliti sau episcopi, s-au găsit în turnul bisericii vechi.

Mormântul lui Şaguna era mândria Răsinarilor. Nimeni din tot Ardealul nu mai avea astfel de sfinte moaste ce străluciseră deopotrivă pe tărâmul stiintei, culturii si luptei nationale. Numai satul Avrig, tot din apropierea Sibiului, se mai putea mândri cu ceva asemănător: mormântul marelui dascăl român Gheorghe Lazăr.

Aveau si motii niste moaste considerate sacre: ale celor trei tărani: Horia, Closca si Crisan, care s-au ridicat singuri, să sfarme jugul iobăgiei absolutismului habsburgic.

Motii mai au si pe Avram Iancu, Craiul Muntilor, eroul neînvins în timpul luptelor din 1848-1849.

Să nu uităm pe Simion Bărnutiu si pe Andrei Muresanu ce vor fi si ei, ca si altii de dinainte de ei si altii de după ei, marea mândrie a locurilor unde sunt înmormântati. Fiecare cu mândria lui.

Doctorul Ilarie Mitrea, colonel, ce ani îndelungati trăise în Indonezia, Sumatra, Java, Celebes, insule sub stăpânirea Olandei, si de unde adusese la Bucuresti o grămadă de minunătii, păsări si animale împăiate, precum si diferite pentru muzeul de arheologie al tării, era si el atunci o altă mândrie, mai mică, a Răsinarilor.

La nasterea mea, începuse să se remarce tânărul poet Octavian Goga. El apărea la un moment suprem, tocmai când lupta maghiarilor de deznationalizare a românilor era în toi. Ea era dusă cu furie de prim-ministrul Ungariei, Ştefan Tisza (Tisza Pistea, cum îl porecleau românii), asupritorul tuturor minoritătilor din Ungaria, români, cehi, slovaci, sârbi, croati, evrei, ce constituiau majoritatea populatiei din Ungaria Mare, cum era numită atunci, tara în care, ciudătenie istorică rar întâlnită, ungurii erau minoritari: 1/3.

Condeiul lui era o armă de luptă împotriva tiraniei asupritoare si o mângâiere pentru poporul asuprit. Versurile lui si tot scrisul lui erau ca o cuminecătură cu care se împărtăsea tot românul ardelean spre întărirea trupului si a sufletului. Goga era acum o nouă mândrie a Răsinarilor si nu numai a lor, ci a întregii Transilvanii si Românii.

Tatăl meu, Dan Grebenea, născut în anul 1845 în Răsinari, de mic trecuse cu oile peste munti pe la Râul Doamnei-Muscel în Ţara Românească si a ajuns cu oile până în Dobrogea. Târziu s-a putut întoarce acasă, în Transilvania, căci era delicvent la legea recrutării la armată; numai când împăratul amnistiase pe cei ce nu se supuseseră încorporării, a îndrăznit să se întoarcă acasă si s-a însurat îndată la Răsinari cu biata mamă. El avea vârsta de 44 ani, iar dânsa era fată tânără de 16 ani si jumătate, fiică a lui Nicolae si a Stancăi Olariu, si nu voia să se mărite cu un om mult mai în vârstă ca ea.

Dintre cei nouă copii ai mamei mele eu am fost al optulea. Dar numai cinci dintre noi am ajuns mari, la căsătorie.

Tatăl meu era de origine macedoneană si se trăgea din orasul Grebena din Macedonia. Strămosii lui emigraseră din Macedonia în veacul al XVII-lea, din cauza asupririi turcesti, ca negustori de vite. Acest lucru l-am înteles din povestirile tatii, care si el era al optulea dintre cei nouă frati ai săi.

Bunicul meu după tată, Bucur, om aspru si viforos s-a însurat cu Nuta, fiica „directorului cel mare”, Hămbăsan, cum numea tata pe directorul de atunci al scolii primare din Răsinari.

Mama avea si ea frati pe Ion Olariu, căsătorit în Săliste, unde avea o prăvălie, si pe Nicolae, ce a făcut studii universitare la Budapesta si a ajuns avocat, judecător si notar public în Petrosani, iar ca soră pe Dobra, tărancă, tot ca si mama, care trăia în Răsinari.

Neamurile dinspre tata: Hămbăsenii si Ciucenii; cele dinspre mama: Nicolae Giurcoi si Comse Mitrea.

Din cauza unui foc de la vecini ce ne-a aprins si nouă sura si casa, mama a murit de tânără, suferind de inimă, în anul 1911, în luna august, în vârstă de 38 de ani; iar eu am rămas orfan când încă nu aveam sase ani.

Copilăria mi-a fost grea, fără mângâieri, având un tată aspru, sever si neînduplecat, dar aveam totusi toate cele de trebuintă pentru hrană si o viată modestă.

Şcoala primară am făcut-o în satul meu, cu învătători români, unii consăteni, si cu un director, Frătilă, de o asprime iesită din comun. Pe lângă loviturile cu trestia cu noduri aplicate pentru greselile la citire, la limba maghiară, de la 5 la 20 lovituri pentru citirea gresită a unei litere, mai aplica si lovituri în cap cu cheia de la cancelarie, care erau îngrozitoare si datorită cărora tot capul era numai trepte care nu au dispărut decât după anul 1925.

Din cauza acestor lovituri, la sfârsitul clasei a patra m-am îmbolnăvit atât de grav, încât tata si cei ce mă vizitau se temeau că voi muri.

Aveam febră mare. Directorul voise să cumpere niste lemne de la noi, dar nu se înteleseseră la pret si acesta se răzbuna acum pe mine, desi aveam note mari. Tata, care înainte se arătase indiferent la bătăile neobisnuite ce le primeam, atâtat si de niste colegi de ai mei ce veneau să mă vadă si spuneau: „Bade Dane, de-l mai lasi pe Nicolae la scoală, îl omoară directorul”, s-a dus furios la director acasă si i-a spus:

– Domnule director, ti-am dat copilul că să-l înveti scoală, dar dumneata, pentru că nu ti-am dat lemnele cum ai vrut, te-ai răzbunat pe copilul meu. Acum el e foarte bolnav, să stii: de moare copilul meu, îti sucesc gâtul ca la o găină; de mâna mea nu scapi.

Dar a scăpat, fiindcă după vreo trei săptămâni de suferintă mi-am revenit.

Izbucnise războiul si unii învătători au fost dusi pe front. altii, ca Frătilă, au fost arestati si dusi în temnită la Seghedin si la Vatz ca trădători, căci românii cu sentimente mai accentuate românesti erau socotiti de unguri drept trădători.

Am continuat clasa a V-a si a VI-a tot în sat, cu preotul Maniu Lungu, la fizică, si cu celălalt preot din sat, Emilian Cioran, la istorie. Ambilor preoti le port o vie recunostintă. Ei au fost nu numai dascăli de carte, ci si de inimă. La muzică cântam cântece românesti totdeauna cu ferestrele închise, să nu ne audă cumva jandarmii.

Am terminat cu bine clasa a VI-a primară cu nota „Eminentiam”. Examenul de stat l-am dat în limba maghiară.

În anul 1919 Ungaria Mare era distrusă. Asupritorul minoritătilor, Tisza, fusese ucis în revolutia izbucnită în Ungaria sub conducerea lui Bela Kun. Ungaria se micsorase de ajunsese de numai 93.000 kilometri2.

Principiul politic al autodeterminării popoarelor, pus în circulatie de marile puteri biruitoare de după primul război mondial, Franta, Anglia, America si Italia, a dus la dezmembrarea Austro-Ungariei. Croatia, Bosnia si Hertegovina deveneau ale Serbiei, care a primit un nume nou, Iugoslavia, adică slavii din sud. România mostenea Transilvania cu o parte din Banat si Bucovina. Cealaltă parte din Banat a trecut la Iugoslavia. Cehii si slovacii formară un stat nou: Cehoslovacia.

Austria, ce fusese un imperiu, deveni ceea ce trebuia să fie: un stat ce cuprindea austriecii, cu o suprafată de aproximativ 83.000 kilometri2.

În 1919 m-am dus la scoala normală din Sibiu. Era nevoie de functionari români. Functionarii unguri, ca să saboteze România Nouă, au refuzat în toată Transilvania să depună jurământul de credintă noului stat român si au refuzat să mai lucreze. Era greu.

Ungurii, cu morga lor veche, erau în expectativă. Voiau să vadă cum va putea merge noul stat în care de jure[1] erau cuprinsi. Criticau. Se îndoiau că România va putea merge înainte. Dar ea a mers.

Unii profesori de liceu au trecut la universitate, unii învătători au fost promovati profesori si trebuiau să facă cursuri de pregătire pentru ei.

S-a format în cadrul armatei un regiment de căi ferate ca să asigure mersul trenurilor si apărarea acestora de sabotaje.

Toate mergeau încet, dar bine.

Din această necesitate de slujbasi români am intrat la Şcoala normală din Sibiu împotriva dorintei tatălui meu care voia să mă facă cioban sau negustor, care, după părerea sa, era un om independent si nu pândea francul la lună ca functionarii.

Am fost primit în clasa a II-a, ca unul ce făcusem sase clase elementare.

Şcoala, neavând o clădire a sa, trebuia să functioneze într-o fostă cazarmă de honvezi[2], pe malul Cibinului, râul ce trece prin oras.

Directorul, Vasile Stan, mot, profesor de pedagogie, avea si un doctorat în filosofie luat la Jena în Germania. Era un om excelent, cu principii pedagogice evoluate. Şcoala era confesională, cu băieti si fete în aceeasi clasă. Desi scoală mixtă, s-a putut observa o atmosferă serioasă, de bună purtare si respect între sexe, ce ar putea uimi astăzi. Mai toti eram tineri săraci, dar cei mai multi aveam burse. Mai trebuia totusi să plătim unele taxe, lucru care pentru mine a fost foarte greu când am trecut în clasa a V-a. Era o plăcută emulatie între băieti si fete si pot spune că în genere fetele erau mai silitoare decât noi, băietii.

Nu pot uita o excursie pe care am făcut-o în anul 1922 în cadrul scolii, pentru unificare culturală si natională, în unele orase ale tării. Am plecat vreo 82 de elevi, băieti si fete, îmbrăcati în costume nationale transilvane din diferite regiuni, condusi de directorul scolii si de câtiva profesori. Dirijorul corului era talentatul compozitor Timotei Popovici, profesorul nostru de muzică. Atunci am cunoscut o parte din tară. Până atunci nu cunoscusem decât Sibiul, orasul Drăgăsani si Râmnicul Vâlcii. În toate orasele prin care am trecut am dat concerte de cântece nationale, foarte audiate si apreciate. Traseul nostru a fost: Focsani, Bacău, Roman, Iasi, Galati, Brăila, Ismail si Tulcea. Pentru mine totul a fost foarte instructiv. Asa am cunoscut Regatul: Moldova, Muntenia, Basarabia si Dobrogea, cu locurile si cu oamenii ei. Multimea evreilor în Moldova si faptul că stăpâneau comertul în cea mai mare măsură acolo, mi-au atras atentia în chip deosebit.

Prefectii judetelor si notabilitătile orasului ne întâmpinau la sosire si ne spuneau cuvinte de bun venit, dându-ne cel putin o masă pe spezele lor. Iar noi le aduceam salutul frătesc al Transilvaniei.

Desi scoala noastră era de 8 clase (în vechiul regat atunci scolile normale erau numai de 6 clase), ne-am mirat că pe la mijlocul anului scolar 1924-1925, pe când eram în clasa a VII-a, am fost anuntati că vom termina clasa a VII-a si, din nevoia de cadre didactice, ne vom prezenta la examenul de diplomă de învătător odată cu clasa a VIII-a. Astfel, în iunie 1925 am terminat două serii de elevi: clasa a VIII-a si clasa a VII-a si la diplomă am dat examenul împreună. Am absolvit

Toamna, din dorinta de a cunoaste tara, nu am luat un post de învătător în Ardeal, ci în Moldova, în comuna Văleni din judetul Roman.

Aici îsi avea mosia Baronul Stârcea. Rezervat si distant, nu avea relatii cu învătătorii din sat. Căsătorit cu Văleanca, boiereasa locului, româncă bună ce tinea legătura cu poporul, el era un înstrăinat. Un contact cu cei trei învătători si cu preotul ar fi fost rodnic pentru popor. Dar el a lipsit. Mi-a plăcut cariera de învătător si cu drag am învătat un an pe copiii din clasele I-a si a V-a. Rezultate frumoase.

Dar nevoia de a nu mai învăta pe altii si de a merge mai departe m-a făcut să mă înscriu ca student la Teologie, la Sibiu, în toamna anului 1926.”

Pr. Justin Pârvu – Cuvânt înainte la volumul “Amintiri din întuneric”

Este greu de caracterizat părintele Grebenea în câteva cuvinte. Luptător, om cu caracter istoric, scriitor cu caracter mistic, religios, părintele întruneşte toate facultăţile acestea, şi de aici vine dificultatea întocmirii cuvântului pe care sfinţia sa m-a rugat să îl aşez la începutul cărţii sale. Despre părintele Grebenea se poate vorbi mult, întrucât e un om care a trăit o viaţă de vajnic luptător, cu un crez religios, moral şi spiritual, de martir şi mărturisitor.

L-am cunoscut în vremuri grele, la mănăstirea… Cavnic.

Consider că toate locurile sfinţite de lumea temniţelor dintre 1948-1964 pot fi considerate ca nişte mănăstiri cu cel mai adânc caracter ascetic şi de trăire ortodoxă. Şi Aiudul, şi Gherla, şi Piteştiul, şi celelalte închisori, toate locurile acestea sunt punctele noastre de mare greutate pe lângă altarele şi mănăstirile voievodale. Nu trebuie uitat niciodată că ele sunt o mărturie pentru viitor a suferinţelor, lacrimilor şi sângelui nostru…

Pentru generaţiile de până în 1941, se poate vorbi despre părintele Nicolae ca despre un mare îndrumător şi participant la luptele şi conflictele pe care le-a avut ţara noastră după primul război mondial. Tineretul nostru a avut de ales între corupţia partidelor de guvernământ, influenţele fasciste, naziste, comuniste, pe de o parte, şi curentul legionar, pe de alta. Acestuia din urmă am subscris şi noi. Au fost lupte uriaşe mai ales cu lumea coruptă a democraţiei şi a dictaturii carliste.

Pentru anii pe care i-a petrecut în închisoare a fost la mare înălţime în menţinerea unei stări de spirit şi a moralului unui tineret care era puţin în derută văzând greutăţile temniţei şi programul de exterminare comunist. Dacă nu ar fi fost Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi chiar Nichifor Crainic prin viaţa şi “scrierile” lor care au văzut hârtia abia după eliberarea din temniţă, foarte mult s-ar fi descurajat tinerii întemniţaţi şi ar fi fost multe căderi. Iar faptul că a existat un părinte Grebenea sau un Traian Trifan în milocul Aiudului, a fost o uriaşă încurajare către lupta cu slugile întunericului, văzute şi nevăzute, şi către jertfă.

Părintele a fost un stâlp pentru toţi, şi pentru cei care au murit, şi pentru cei care au mai apucat să iasă şi să supravieţuiască. Comuniştii erau foarte uimiţi pentru modul în care părintele reuşea să rezolve diferitele situaţii în care îl puneau, atât în anii de puşcărie, căt şi după aceea. Deţinuţii ştiau: “dacă părintele Grebenea a spus aşa, aşa trebuie să facem”. Spre exemplu, am participat la greva organizată de părintele în lagărul de la Baia Sprie, acţiune încheiată cu dispersarea coloniei la celelalte temniţe din ţară.

După 1964, numai faptul că a fost mereu atacat şi urmărit, că nu au trecut o lună-două de zile fără să fie chemat la Securitate, la Piatra Neamţ, ori la Roman, ori în alte cetre de anchetă, nu pentru că ar fi fost atât de periculos, cât mai ales pentru că ei se temeau şi de umbra lui, căci îi uimea şi pe anchetatori prin cinstea şi deschiderea sa, cred că este foarte grăitor pentru ce a însemnat părintele Grebenea… Pentru dragostea pe care o are pentru adevăr şi pentru Dumnezeu, pentru sfinţia sa e tot una: că vorbeşte cu cel mai mare duşman al vieţii lui sau al vieţii neamului lui, părintele este acelaşi – deschis, curat, frumos la suflet, elegant în răspuns, de cea mai înaltă ţinută academică, drept pe toată linia – atât cu vrăjmaşii, cât şi cu oricine altcineva. Este omul care întruchipează cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (Corinteni 13: 7-8)

Din felul în care a conceput viaţa acelor vremi şi în care a continuat sub toate regimurile de până azi, putem spune că la ora actuală părintele încununează una din cele mai frumoase vieţi de trăire şi luptă creştină. Avem foarte multe de învăţat de la părintele Grebenea. Întâi de toate perseverenţa în adevăr, curaj, dreptate, corectitudine, disciplina în gândire şi o profundă convingere religioasă…

Toată literatura legionară apărută în ultimii ani este pentru mine un miracol, pentru că nimeni nu se mai gândea prin 1950-60 că vor mai apărea vreodată aceste mărturii. Indiferent dacă este sau nu este înţeles fenomenul legionar, el nu va rămâne niciodată în afara istoriei noastre creştine şi naţionale. Dacă astăzi se luptă cu atâta furie împotriva acestui fenomen, aceasta nu este decât mânia diavolului împotriva aleşilor lui Dumnezeu. Cât despre cei prin care se duce această luptă, ferească Dumnezeu să ajungă la judecată cu cei care au murit pentru Biserică, adică pentru Hristos şi neam.

Sursa: MĂRTURISITORII

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON