ÎNREGISTRARE INEDITĂ: Andrei Ciurunga cu Eminescu în celulă. AUDIO/FOTO/VIDEO

Andrei Ciurunga – Poetul pe schimbul caruia a inviat Hristos

(28 octombrie 1920, Cahul, Basarabia, România Mare – 6 august 2004, București, România)
AUDIO INEDIT: Cartea lui şi Răstignire. Foto: Dinu Lazăr

Copilaria si studiile in Basarabia

Andrei Ciurunga LiceuRobert Eisenbraun s-a nascut in orasul Cahul (astazi in Basarabia) la 28 octombrie 1920 intr-o familie de colonisti germani. Tatal sau, Herman Eisenbraun, era profesor de limba germana. Tanarul Robert va incepe studiile in orasul natal, de unde va pleca la Bolgrad pentru a urma ultima clasa de liceu.

Debutul sau literar va avea loc in anul 1932, in cadrul Liceului pe care l-a frecventat in Cahul, Ioan Voda. Prima sa poezie avea ca subiect Unirea Principatelor Romane. Debutul editorial se produce in 1936, cu placheta de versuri Melancolie. Ulterior incepe sa publice in cateva reviste: Basarabia, Basarabia literara, Raza. Publica la Chisinau in 1944 cartea de poezii Cantece de dor si de razboi.

In Braila – Prima arestare

Cel de-al doilea Razboi Mondial aducea cu sine pierderea Basarabiei. O data cu retragerea trupelor romane impinse dincoace de Nistru de puhoiul sovietic, familia Eisenbraun trece granita in Romania, stabilindu-se la Braila (1944), Robert sperand sa scape de NKVD, care-l haituia. Robert continua sa scrie, publicand in cateva reviste brailene cu pseudonimul Robert Cahuleanu.

Intr-unul din articolele sale publicate in Expresul, in noiembrie 1945, ii indeamna pe romani sa respinga comunismului. Este arestat ca unul din „autorii morali” ai manifestatiei din 8 noiembrie 1945.

Aceasta manifestatie, pregatita de tineretul universitar, care avea ca scop sarbatorirea zilei onomastice a regelui Mihai, a devenit rapid o ampla miscare de sustinere a monarhiei si de respingere a regimului comunist. In urma interventiei in forta a autoritatilor manifestatia s-a soldat cu zeci de morti, raniti si sute de arestari. Poetul va fi eliberat dupa 29 de zile de arest.

Isi schimba numele in Andrei Ciurunga
In anul 1946 Robert Eisenbraun hotaraste sa isi schimbe numele in Andrei Ciurunga. Noul nume a fost ales la intamplare dintr-o carte de telefoane.

In 1947 isi tipareste fara stirea cenzurii, un volum de versuri puternic colorat anticomunist, intitulat: Poeme de dincoace. Este denuntat de un cunoscut, dar nu va fi arestat atunci.

In Bucuresti – A doua arestare

In 1949 hotaraste sa plece in Bucuresti unde va fi angajat la revista Flacara, va mai colabora cu publicatiile: Contemporanul, Viata Romaneasca, Ateneu, Ramuri, Tribuna, Vatra, Viata militara, Urzica, Rebus. Este arestat la 2 februarie 1950, in urma altui denunt, al unui coleg si va primi o condamnare de 4 ani pentru „crima de uneltire impotriva pacii”.

Intre timp, volumul incriminatoriu fusese distrus, drept pentru care a fost condamnat pentru volumul mult mai vechi Cantece de dor si razboi.

Va trece prin penitenciarele Uranus, Galati, Jilava si prin lagarele „cumplitului Canal”: Peninsula si Gales.

In Jilava ajunge in vara lui 1951 si povesteste ca cea mai grea tortura a fost foamea: “Intr-o buna zi, plimbarea obisnuita s-a suspendat: ni se adusesera in curte zeci de saci de cartofi pe care trebuia sa-i sortam. Unii dintre noi, cei mai flamanzi, care au mancat atunci cartofi cruzi «la discretie», s-au imbolnavit grav, iar doi au si decedat”.

De la Jilava a luat drumul Canalului, unde sute de mii de detinuti politici isi ispaseau „vina” de a se impotrivi comunismului. Traind in baraci neinclzite, fara asistenta medicala, sub bataile si torturile diabolic inventate de brigadieri, intelectualii si preotii romani erau fortati sa taie albia viitorului Canal Dunare – Marea Neagra.

In mijlocul acestui iad poezia lui Ciurunga a fost ca un balsam pentru sufletele zdrobite ale romanilor, asa cum de la Aiud un alt mare poet al temnitei, Radu Gyr salva suflete prin versuri. Toata durerea unui neam fortat la robie transpare din versurile poeziei Canalul, care i-au adus lui Ciurunga supranumele de “Poet al Canalului”.

Poezii scrise pe sapun, saci de ciment sau pieptare

Poeziile erau scrise initial pe hartia sacilor de ciment sau pe placi de sapun si circulau prin viu grai. In timp, a descoperit o metoda ingenioasa pentru a pastra poeziile:
“Robert Cahuleanu” si-a cusut pe panza, in captuseala unui pieptar, versurile-cheie ale catorva sute de decastihuri, din care peste ani va publica un volum poezii.
Cu toata rigoarea germanului pentru curatenie, nu dezbraca pieptarul-biblioteca niciodata, incat intr-o noapte, rugat sa-l scarpine pe spinare, camaradul Gulan a gasit printre manuscrisele sale interzise… un soarece. Iata deci si soareci de biblioteca intr-un lagar fara carti”. (Nina Negru – Gazeta Bibliotecarului, Chisinau)

La Canal se lucra aproape continuu, treziti din noapte detinutii luau in fuga “ceaiul” – apa colorata cu putin zahar – si o bucata de paine de 100-200 grame, apoi erau transportati aproape pe intuneric in siruri fantomatice dincolo de gardul de sarma ghimpata.

Acolo, in ger cumplit sau calduri toride, mii de schelete vii sapau, carau piatra si pamant pana seara cand erau aduse inapoi la baraci, unde primeau o zeama fara calorii si unde incepea reeducarea prin bataie si durere.

Pe schimbul lui a inviat Hristos
In timpul noptii o parte din ei asigurau paza perimetrului:
“Andrei Ciurunga, poetul, era planton intr-o noapte. Singur alesese sa stea treaz de la 11 noaptea la 1 dinspre zi: ravnea cu mare arsita sufleteasca sa auda clopotele Invierii sunand si rasunand zglobiu dinspre mica biserica din Valea Neagra. Cand aceasta se implini, se socoti vrednica sluga a Domnului sau Hristos, fecioara inteleapta care-l primise pe mire dupa cuviinta.

Il rugasera si cativa dintre prieteni sa-i trezeasca pentru a ciocni cate un ou nevopsit, primit in pachet de acasa si a-si face urarile cuvenite si imbucuratoare.

Mai trecu ce mai trecu si se pomenira ca intra caraliul in dormitorul coloniei unde-si ispaseau condamnarile. Proaspetii desteptati se adancira sub paturi si se pusera pe un sforait vartos. Datoria celui de planton era sa cuvanteze: „Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi in baraca E4. In timpul schimbului meu nu s-a intamplat nimic. Raporteaza detinutul Cutare”.

Insa Andrei Ciurunga era prea cutremurat de evenimentul cosmic ce tocmai avusese loc. Asa incat nu se putu pazi de a marturisi: „Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi in baraca E4. In timpul schimbului meu a inviat Hristos!

Pe loc a fost dus si inchis in carcera ingusta din curte. A ramas acolo, cum povesteste, „trei zile incheiate, cat au durat sarbatorile Pastilor”. Trebuie stiut ca hrana i se compunea, in conditiile noi, dintr-un sfert de paine pe zi si-o cana de apa. Atat.

Iar de dormit, n-o putea face decat sprijinindu-si spinarea pe unul dintre peretii carcerii sau ghemuindu-se ca un caine pe glodul de pe jos, fiindca noua locuinta era prea nespatioasa” (Mihai Radulescu, Pateric al Inchisorilor Romane).

Eliberat si rearestat

Andrei CiurungaIn 13 mai 1954 Ciurunga este eliberat, dupa ce mai efectuase inca 100 de zile supliment fata de condamnarea oficiala. S-a intors in Bucuresti unde statutul de fost detinut politic nu ii permite sa detina decat slujbe precum acelea de om de serviciu, portar, magazioner de santier si abia dupa ce a mai trecut ceva timp, contabil si pedagog pentru elevii de liceu.

Reuseste chiar sa publice cate ceva, folosind diferite pseudonime: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Gradinaru etc., in revistele Rebus si Urzica.

A treia arestare-cand poezia era o crima
In anul 1958 autoritatile stabilesc relatia intre versurile care circulau printre condamnatii de la Canal si persoana lui Andrei Ciurunga. Este arestat din nou la 28 noiembrie 1958, primind o condamnare de optsprezece ani de munca silnica, pentru ca ar fi lasat sa circule poemele concepute la Canal.

Executa pedeapsa in Balta Brailei si la Gherla, pana la decretul de amnistie din 1964, cand toti detinutii politici sunt eliberati.

„Poetul, condamnat pentru crima nemaiauzita de a scrie poezii, a elaborat in conditii inumane o poezie care l-a salvat ca fiinta umana si l-a inaltat mult in cartea literelor romanesti” (Pan Izverna). Versurile – care i-au intarit pe cei istoviti si muribunzi – le-a plamadit un om putin la trup pe care numai un miracol divin l-a scapat din ororile cumplite prin care a trecut.

Multe constiinte se pot umbri daca nu vor sti sa multumeasca indeajuns pentru faptul ca altii au putut si au stiut sa-si asume suferintele pentru neam si credinta, care l-au dus si pe Robert Cauhleanu la biruinta.

Robert Cahuleanu se inscrie in randul marturistorilor temnitelor comuniste care prin vers au incurajat pe camarazii lor de suferinta si au lasat memoriei noastre marturie peste veac, alaturi de .

1964-2004
In 1967 Andrei Ciurunga este reprimit in Uniunea Scriitorilor si va incepe sa-si publice opera, bineinteles atat cat ii va permite cenzura.

Intre volumele publicate – in total, 22 la numar – in acesta perioada amintim: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvine (1972), Argumente impotriva noptii (1976), Echivalente (1978), Gestul impacarii (1983) si un volum antologic intitulat simplu Poeme, aparut in 2001 cu sprijinul Ministerului Culturii din Romania.

In august 2004 trupul sau si-a primit odihna in pamantul tarii, iar noi ne rugam ca sufletul sau patimitor si doinitor sa fie bineprimit in Imparatia Cerurilor.

Cezarina Barzoi, Ionut Baias  

CANALUL
de Andrei Ciurunga

Aici am ars si-am sangerat cu anii,
aici am rupt cu dintii din tarana,
si aici ne-am cununat, cu bolovanii,
cate-un picior uitat sau cate-o mana.

Pe-aceste vai si dealuri dobrogene
am dat cu veacuri inapoi lumina.
Amare bezne-am asternut pe gene
si le-am gustat in inimi radacina.

Aprinsi sub biciul vantului fierbinte,
bolnavi si goi pe ger si pe ninsoare,
am presarat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunare si Mare.

Trudind, flamanzi de cantec si de paine,
injuraturi si pumni ne-au fost rasplata.
Sa facem drum vapoarelor de maine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum intoarsa,
va tine minte si-ntre foi va strange
acest cumplit Danubiu care varsa
pe trei guri apa si pe-a patra sange.

Iar cantecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
in cartile pe care le vom scrie,
o noua Tristie la Pontul Euxin.

mai multe poezii de Andrei Ciurunga pe cerculpoetilor.net

Nu-s vinovat fata de tara mea

La ora cand cobor, legat in fiare,
sa-mi ispasesc osanda cea mai grea,
cu fruntea-n slava strig din inchisoare:
– Nu-s vinovat fata de tara mea.

Nu-s vinovat ca mai pastrez acasa
pe-un raft, intaiul meu abecedar
si ca ma-nchin cand ma asez la masa,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat ca i-am iubit lumina
curata cum in suflet mi-a patruns,
din via data-n parg sau din gradina
in care-atatia serpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat ca-mi place sa se prinda
rotunda ca o tara hora-n prag,
sau c-am primit colindatori in tinda,
cum din bunic in tata ne-a fost drag.

Nu-s vinovat ca toamnele mi-s pline
cu tot belsugul, de la vin la grau,
si c-am chemat la praznic pe oricine,
cat m-am stiut cu cheile la brau.

Dac-am strigat ca haitele ne fura
adancul, codrii, cerul stea cu stea
si sfanta noastra paine de la gura –
nu-s vinovat fata de tara mea.

Nu-s vinovat c-am indarjit sacalii
cand am racnit cu sufletul durut
ca nu dau un Ceahlau pe toti Uralii
si ca urasc hotarul de la Prut.

Pamantul meu, cum spune si-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
si cati prin veacuri au venit sa-l prade
il simt si-acum pe piept cat e de greu.

De-aceea cand cobor legat in fiare,
impovarat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slava gem din inchisoare:
– Nu-s vinovat fata de tara mea.

Un mare poet al închisorilor comuniste – Andrei Ciurunga. Dragostea de ţară

0 andrei-ciurungaNăscut în Cahul (Basarabia) în 1920, Andrei Ciurunga (Robert Eisenbraun) îşi aşază cariera literară încă de la debut sub semnul luptei naţionale: prima sa poezie, publicată în revista liceului „Ioan Vodă” din Cahul, are ca subiect Unirea Principatelor Române. În 1936 debutează editorial cu placheta de versuri Melancolie, urmând În zodia cumpenei (1939), Poemele dezrobirii (1943), Cântece de dor şi de război (1944). Însă tânărul poet nu se va împărtăşi prea multă vreme din bucuria împlinirii visului de veacuri al românilor, unirea, căci Basarabia va fi din nou răpită, moment în care familia poetului se refugiază în ţară, stabilindu-se la Brăila.

Aici tânărul poet va continua să scrie, publicând în câteva reviste brăilene sub pseudonimul Robert Cahuleanu. Unul dintre articolele sale, în care se declară ferm anticomunist, îndemnându-i pe români să respingă comunismul, îi aduce prima arestare, pentru 29 de zile, în noiembrie 1945. După eliberare publică  sub diferite pseudonime: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru etc, oprindu-se asupra celui cu care va intra în conştiinţa literaturii române: Andrei Ciurunga.

În 1947 publică volumul Poeme de dincoace, cuprinzând versuri puternic anticomuniste, pentru care este arestat din nou în 1950 pentru „crimă de uneltire împotriva păcii”. Cum volumul fusese distrus şi nu poate fi adus ca probă în proces, autorul său a fost condamnat pentru mai vechiul volum apărut la Chişinău înainte de refugiere, în 1944, Cântece de dor şi de război.

Din acest moment calvarul se intensifică. Ciurunga trece prin penitenciarele Uranus, Galaţi, Jilava, apoi prin lagărele „cumplitului Canal”, cum însuşi îl numeşte. Aici poetul creează în continuare, căci numai mâinile şi picioarele îi fuseseră înlănţuite, în vreme ce sufletul îi rămăsese liber să strige durerea neamului său forţat din nou la robie. Va găsi chiar o metodă ingenioasă de a păstra versurile: coase pe pânză, în căptuşeala unui pieptar de care nu se despărţea niciodată, versurile-cheie ale câtorva sute de poezii, care astfel vor putea fi refăcute în condiţii de libertate.

Este eliberat în 1954, dar rearestat patru ani mai târziu, în 1958, pentru vina de a fi scris şi difuzat poeziile concepute la Canal, care circulau atât în ţară, clandestin, cât şi în afara graniţelor, în antologii sau la posturi de radio occidentale. Această a treia detenţie o execută la Gherla şi în Balta Brăilei, fiind eliberat în 1964, în urma decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor politic.

În 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi va publica alte opt volume de versuri până în 1989, trecute, desigur, prin filtrul cenzurii: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopţii(1976), Micul meu atlas (1976), Echivalenţe (1978), Imn pentru flacăra fără sfârşit (1982); Gestul împăcării (1983), Toată ţara-i şcoala mea (1989). După 1989 văd lumina tiparului şi versurile de detenţie, precum şi alte volume:  Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori, Poemele cumplitului Canal, Lacrimi pentru Basarabia, Ceasuri fără minutare. Poeme din închisoare , N-aveţi un surâs în plus? , Poeme cu umbre de gratii , Versuri pentru Ina .

Am purces la o trecere în revistă sumară a biografiei lui Andrei Ciurunga obligaţi fiind de absenţa interesului manifestat de către critica şi istoria literară recentă faţă de personalitatea literară a acestuia, precum şi a altor poeţi ai spaţiului carceral din România secolului al XX-lea. Punem acest dezinteres pe seama reeducării făcute de regimul comunist mai ales în afara temniţei, în spaţiul larg al puşcăriei exterioare, unde rezultatele au fost fructuoase şi, se pare, de foarte lungă durată.

În continuare ne vom apleca asupra câtorva dintre creaţiile de detenţie ale poetului, încercând, ca şi în cazul lui Radu Gyr sau al lui Nichifor Crainic, să surprindem semnificaţii, trăiri, sentimente panoramice manifestate într-un spaţiu ostil, menit să des-fiinţeze fiinţa umană.

Poezia lui Ciurunga este cutremurătoare. Ofensiv, dur, versul este încărcat cu puteri nebănuite, şi atunci când îngenunchează spre rugăciune, dar mai ales când poartă stigmatul blestemului. Întâlnim aici revolta firească a întemniţatului nevinovat, dragostea faţă de semenul încătuşat alături, conştiinţa responsabilităţii faţă de morţi, duioşia fiului faţă de mamă, a tatălui faţă de copil, a soţului faţă de soţie, dragostea de neam, dorul de Basarabia natală răpită, rugăciune, suferinţă, recunoştinţă şi atât de multe alte sentimente, încât putem spune că poezia de detenţie a lui Ciurunga este o radiografie completă a unui suflet complex. Versurile nu sunt doar o înşiruire stilistică de imagini, ci sunt reprezentări palpabile ale unor trăiri puternice manifestate în cunoscutele condiţii de detenţie.

Spre deosebire de Radu Gyr care spunea Tăcem din gură, Ciurunga, mai tânăr şi, prin umare, mai năvalnic, se îndârjeşte: Noi nu tăcem!. Deci, va da glas unui suflet ce nu-şi găseşte liniştea în temniţă. Ciurunga strigă în poemele sale: „Eli, Eli, lama sabahtani”, şi nu întâlnim aici  nici negare, nici reproş, nici lipsă de credinţă, ci pur şi simplu un strigăt de durere. O durere venită de veacuri, dintr-un timp aproape imemorial, şi adunată, generaţie de generaţie, în conştiinţa neamului, pe care poetul o răscoleşte şi o glăsuieşte.

Dragostea de ţară

Cea mai adâncă rană sufletească ce provoacă urlet de durere este ciuntirea ţării prin răpirea plaiurilor natale ale poetului. Ţara mea de dincolo de ţară, numită şi „ţara mea de dincolo de ape”, este în acelaşi timp rană şi alinare, durere şi panaceu pentru osânditul din temniţă. Nostalgia României Mari îl îndreptăţeşte să numească vremurile de după Unire „pruncia mea de aur”, însă e o pruncie pe deplin conştientă de rolul pe care dragostea de neam îl are în destinul omului, rol asumat în întregime de Ciurunga:

„Încă din pruncia mea de aur

m-am simţit cu tine cununat”, şi devenit cap de acuzare în cele trei detenţii ale sale:

„De-am strigat apoi că eşti a noastră

tânăra, întreagă şi pe veci,

m-au închis între pereţii reci

şi mi-au pus zăbrele la fereastră”.

Aici, însă, în „temniţa duşmană”, dragostea de ţară capătă dimensiuni mai adânci şi mai profunde. Devine „bandaj pe rana” trupului chinuit, ori „pui de cozonac/ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac” pentru trupul flămând, ori înger de pază şi de întărire în momentele de slăbire a credinţei:

„Dacă şovăi în credinţa mea

simt cum îmi trimiţi, vânjoşi, să-mi stea

toţi stegarii din Orhei pe-aproape”.

Şi, mai presus de toate,  este lumină în abisul întunecat al temniţei:

„Când îmi dau târcoale bezne grele,

lilieci când se izbesc de grinzi,

numai tu prin noapte îmi aprinzi

policandrul Nistrului cu stele”.

Şi toate astea pentru că este sentimentul firesc, nativ, care a legănat pruncii, a clădit voinici, a îmbărbătat viteji, cuprinzându-i pe toţi într-o horă ce, brusc, „a murit”. Prin urmare, militantului nu îi rămâne decât, hrănindu-se şi adăpându-se cu dragostea de neam, să spere:

„Dar pândesc la drum o primăvară

să întindem iar din prag în prag

hora mare sub acelaşi steag,

ţara mea de dincolo de ţară…”.

Speranţa aceasta e susţinută de conştiinţa datoriei împlinite, care îl îndreptăţeşte pe chinuit să strige din adâncul temniţei, din nou, toate durerile neamului său, pentru care a fost înlănţuit. Nu-s vinovat faţă de ţara mea e un strigăt de resemnare faţă de propria soartă, dar mai ales de dragoste, de admiraţie, de durere, de revoltă, de neîmpăcare cu destinul crud al ţării. Apar aici înşiruite câteva dintre frumoasele trăsături sufleteşti ale românilor: unitatea (prin imaginea horei rotunde „ca o ţară”), credinţa ortodoxă (oglindită în primirea veştii naşterii sfinte, adusă de colindători), bogăţia (materializată, ca la Nichifor Crainic, în „tot belşugul de la vin la grâu”, adică în tot ceea ce încape în taina euharistiei), ospitalitatea etc. Prădarea tuturor acestora aduce răcnet „cu sufletul durut” şi ură faţă de „hotarul de la Prut”.

Experimentată personal, ocupaţia ţării de către „vrăjmaşi”, „haite”, „sutaşi”, „balaur” etc. a marcat profund personalitatea creatoare a lui Ciurunga. „A prăda” şi „a fura” sunt verbe definitorii care au declanşat întreaga rezistenţă şi revoltă poetică, ce a dus, de altfel, la osândă pe poet. Dar, este o revoltă „cu fruntea-n slavă”, binecuvântată deci de pronia divină, în faţa căreia dragostea de neam este la fel de firească precum cea de Dumnezeu.

Iată şi motivul pentru care:

„Pe după ziduri negre, adunată

cum brazii şi-i adună codrul sur

stă ţara noastră, veşnică şi toată,

cu temniceri şi lanţuri împrejur”.

Sub ocupaţia bolşevică, Aici e toată ţara, în lanţuri, în temniţe, în ocne, căci este sfântă datoria de a apăra pământul, istoria, credinţa. Până şi înaintaşii se-adună în temniţă:

„Se rup din calea vremii voievozii

cu mersul şui în stare de ocnaşi (…)

aici e gura care cheamă plebea

să-şi afle răzvrătirilor sălaş”.

Dar nu numai istoria, ci şi geografia ţării se coboară în temniţă, sub chip de „Caraiman de doruri”, ori „Nistru care spumegă vândut” sau „Dunăre de lacrimi şi de stele”.

Prof. Dr. Crina PALAS via România, Uneşte-te!

Sursa: MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON