“M-am născut ca să mor pentru Dumnezeu”- Grigore Caraza (+10 noiembrie 2014) SCRISORI DIN TEMNIŢĂ: „Sărut pământul pe care l-am lăsat pustiu!“

„Ceea ce m-a definit ca trăitor al acestei lumi a fost o luptă continuă pentru a afla care este scopul vieţii noastre pe pământ, de ce ne-am născut, pentru ce trăim? (…) Cred cu fermitate că am aflat răspunsul. M-am născut ca să-l cunosc pe Dumnezeu, să cunosc binele şi adevărul. M-am născut să trăiesc pentru Dumnezeu şi în aceste valori să urmez calea vieţii, să lupt pentru o cauză sfântă, pentru idealul măreţ pe care mi l-am făcut. Şi, în sfârşit, m-am născut ca să mor pentru Dumnezeu, cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa.”Grigore Caraza – „Aiud însângerat

„Grigore a fost român până în ultima fibră a ființei lui și statornic în judecăți și sentimente, până la Dumnezeu! A fost cu totul devotat Patriei, căreia i s-a dăruit până la ultima suflare și pe care a căutat-o neîntrerupt ca un însetat. Când s-a întors acasă, s-a aruncat în brațele Țării, ca în cele ale unei mame, după o lungă, nesfârșită despărțire, sărutându-i în gând mâna și ștergându-și lacrimile de fericire…“ – Prof. Rodica-Ștefania Caraza, soția eroului anticomunist nemțean

În urmă doi ani murea, la Piatra Neamț, mărturistorului Grigore Caraza, fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț. A executat 21 de ani de pușcărie politică, în penitenciarele de la Piatra Neamț, Bacău, Galata – Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna și Aiud și doi ani de domiciliu forțat. Între colegii săi de suferință s-au numărat Petre Țuțea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, Dumitru Stăniloaie, Justin Pârvu, Dumitru Bejan sau Paulin Clapon.

Autorul „Aiudului însângerat“ a trecut la Domnul pe data de 10 noiembrie 2014, după cinci luni de suferință pe patul de spital. Moartea a fost cauzată nu de leziunile fizice și sufletești dobândite în perioada detenției, așa cum s-ar putea crede, ci de un act criminal, comis de un individ bolnav psihic.

Grigore Caraza s-a născut pe 1 februarie 1929 la Călugăreni – Poiana Teiului, județul Neamț, fiind al cincilea fiu din cei șase ai familiei Ioana și Vasile Caraza.

A refuzat categoric să iasă din pușcărie

După ce termină șapte clase în comuna natală, Poiana Teiului, din județul Neamț, Grigore Caraza se înscrie la Școala Normală „Gheorghe Asachi“ din Piatra Neamț (școala de învățători), pe care este obligat să o întrerupă din cauza situației materiale a familiei. Totuși, în anii 1948-1949 activează ca învățător la școala din satul Călugăreni-Neamț, de unde la 31 august 1949 este arestat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale“. Este condamnat pentru 8 ani de zile, eliberat pentru foarte scurt timp, rearestat și condamnat politic la 23 de ani pentru aceleași motive. Este eliberat din nou în anul 1964, iar în anul 1966 își reia studiile la Liceul „Petru Rareș“ din Piatra Neamț. În anul 1970 este arestat și condamnat din nou pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. În anul 1977, când i s-a propus să fie eliberat, a refuzat categoric să iasă din pușcărie. După trei zile de presiuni ale directorului pușcăriei, Grigore Caraza nu a cedat, așa cum nu cedase la nicio altă ispitire în anii grei de temniță. Nu a acceptat sa fie „eliberat“ și în a patra zi a trebuit să vină generalul Vasile Ionel, trimis de Nicolae Ceaușescu, și să îl determine să părăsească pușcăria, lucru care s-a întâmplat, în cele din urmă, după alte câteva zile de „negocieri“ aprinse…

În 1979 își ia Bacalaureatul, la vârsta de 50 de ani. În anul 1980 părăsește țara și se exilează în SUA, la New York. Aici se căsătorește în anul 1995 cu fosta lui profesoară, Rodica-Ștefania, devenită Caraza. În anul 2001 se repatriază în România, la Piatra Neamț, împreună cu soția.

În anul 2004, Grigore Caraza a publicat o carte de memorii, intitulată „Aiud însângerat“, în care a consemnat perioada petrecută în detenție, la Aiud. Tot în anul 2004, Grigore Caraza a devenit Cetățean de onoare al comunei Poiana Teiului, iar în anul 2007, Cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț.

Irina NASTASIU

La doi ani de la teribila zi în care eroul anticomunist Grigore Caraza a fost agresat pe banca din fața blocului unde locuia, soția sa, doamna profesoară Rodica Caraza, ne-a pus la dispoziție, cu amabilitate, o parte din scrisorile trimise familiei de neînfricatul luptător, în ultima parte a detenției sale (1970-1976).

scrisoare-grigore-caraza-din-temnita-de-la-aiud

Publicăm, în premieră, o parte din aceste epistole, într-un serial pe care ni-l dorim un modest omagiu adus celui ce și-a sacrificat întreaga tinerețe pentru ca noi să ne putem astăzi bucura de un strop de libertate. Deținutul se adresa, în general, familiei sale, mamei, tatălui și fraților: Alexandrina, Marioara, Gelu, Silvia și Olguța. Epistolele sunt străbătute, ca un fir roșu, de durerea sfâșietoare pe care condamnatul o purta în suflet, dar și de dorul de părinți, rude, prieteni și locurile natale. Doar o parte din scrisori ajungeau însă la destinație, restul fiind reținute de Securitate. La fel, cele mai multe din scrisorile trimise lui Grigore Caraza de către rudele sale nu mai ajungeau la destinatar: „În noua legislație era prevăzut ca deținuții politici să beneficieze de o carte poștală la un anumit timp, vorbitor, pachet de la familie, o carte de citit pe săptămână, precum și presă. De la lege însă și până la fapta în sine, era un drum tare lung. Foarte rar ajungea la deținut un ziar și, încă și mai rar, o carte. Despre pachete, nici vorbă! (…) În fond, deși dreptul meu era de a expedia 4 scrisori pe an, care de fapt erau cărți poștale, numai la două li se dădea curs și primeam răspuns, celelalte două fiind reținute“, mărturisește Grigore Caraza în „Aiud însângerat“. Pentru ca drepturile să-i fie respectate, condamnatul a fost nevoit să intre în greva foamei și a setei, despre care spunea că „este atât de chinuitoare, încât te topești și simți cum bucăți din tine se zdrobesc și trebuie aruncate afară, în special din gură și nas, care sunt complet uscate“.

Dar, să-l lăsăm pe Grigore Caraza să depene suferința și dorul de cei dragi, într-o scrisoare trimisă familiei pe data de 1 mai 1971, de la Aiud:

„Sărut pământul pe care l-am lăsat pustiu!“…

„Dragii mei,

E mult de când nu v-am scris. Între timp am primit scrisoarea dvs. de pe 22 martie și vizita lui Gelu pe 6 aprilie. Pentru amândouă vă mulțumesc și rămân adânc recunoscător. Era tot ceea ce-mi mai doream. Astfel, v-am văzut pe toți, am stat de vorbă cu toți, am văzut locurile dragi. Ce face mama, de care mi-e tare dor? Mata, tată? Dar Marioara? Ce fac Olguța, Alexandrina cu familia ei, Gelu cu ai lui, Silvia cu ai ei? Îmi pare foarte rău că Silvia are necazuri în familie. Spuneți-i cele cuvenite din partea mea, atât ei, cât și tuturor celorlalți din familie. Trăiesc sentimentul că, în afară de dvs., Gelu și poate Olga, nu mai exist pentru nimeni din ceilalți ai noștri. Poate este un fenomen normal și n-am dreptul să judec. Eu sunt relativ bine. Nu am nevoie de nimic și nici nu doresc nimic. Încă de mult timp am încetat să mai fumez și n-am de gând să reîncep. O scrisoare (c.p.) de va mai fi să-mi scrieți, vă rog să introduceți cât mai multe rânduri, măcar cum fac eu, și să-mi scrieți cât mai multe despre toți ai noștri și despre mama, de care observ că aproape nu-mi scrieți. Cât despre lucrurile mele, vă rog să aveți grijă să le aerisiți, să nu stea împachetate, și, așa cum v-a spus Gelu, să duceți la Alexandrina o parte din ele, de care voi avea nevoie. Geta, Nicu și Mihăiță ce mai fac? Mi-e tare dor de ei… Dar aș dori enorm să o văd pe Monica… Știe să zică «nene»? Și-acum închei. Pe toți vă îmbrățișez cu drag.

Sărut familia, sărut cunoscuții, sărut pământul pe care l-am lăsat pustiu!

Grigore“

Portretul unui erou

Grigore Caraza s-a născut pe 1 februarie 1929 la Călugăreni – Poiana Teiului, județul Neamț, fiind al cincilea fiu din cei șase ai familiei Ioana și Vasile Caraza. A fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț. A executat 21 de ani de pușcărie politică, în penitenciarele de la Piatra Neamț, Bacău, Galata-Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna și Aiud și doi ani de domiciliu forțat. Între colegii săi de suferință s-au numărat Petre Țuțea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, Dumitru Stăniloaie, Justin Pârvu, Dumitru Bejan sau Paulin Clapon.

Autorul „Aiudului însângerat“ a trecut la Domnul pe data de 10 noiembrie 2014, după cinci luni de suferință pe patul de spital. Moartea a fost cauzată nu de leziunile fizice și sufletești dobândite în perioada detenției, așa cum s-ar putea crede, ci de un act criminal, comis de un individ bolnav psihic.

Irina NASTASIU

Continuăm publicarea scrisorilor din temniță, trimise familiei de luptătorul anticomunist Grigore Caraza, cel care a executat 21 de ani de pușcărie politică în penitenciarele de la Piatra Neamț, Bacău, Galata-Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna și Aiud și doi ani de domiciliu forțat.

Scrisorile marchează ultima parte a detenției, respectiv anii 1970-1976, deținutul adresându-se familiei și apropiaților săi.

Pentru o mai bună înțelegere a contextului general, a atmosferei de teroare care domina închisorile comuniste, vom ilustra epistola (datată 22 ianuarie 1973) cu un fragment sugestiv din cartea „Aiud însângerat“, lucrare monumentală semnată de Grigore Caraza. Fragmentul se referă la cea mai grea perioadă a detenției (iarna dintre anii 1963-1964), perioadă în care deținutul a executat un număr de 65 de zile de izolare. Presiunile fizice și psihologice au continuat până în primăvara anului 1964, după această dată exigențele reeducării începând să slăbească. Cu toate acestea, securitatea și-a continuat încercările de a-i compromite pe deținuți, fie hărțuindu-i pentru a face declarații denigratoare cu privire la trecutul lor sau al altora, fie încercând să racoleze informatori dintre aceștia. Pe tot parcursul celor 21 de ani de închisoare, Grigore Caraza și-a păstrat demnitatea, credința în Dumnezeu și convingerile, refuzând orice formă de compromis și orice pact cu regimul.

În timpul reeducării de la Aiud

„În celula de izolare, începând de la ora 22.00 și până la 5.00 ni se lăsa din perete un pat din plăci aglomerate, ni se arunca o pătură care nu era întreagă, în afară de faptul că era ruptă și cu găuri, care trebuia să ne fie și saltea și velință. Mă întindeam pe acel pat și, în câteva clipe, adormeam. Înainte de aceasta însă murmuram «Tatăl nostru» și îl rugam pe Dumnezeu să nu rămân paralizat, dacă, totuși, nu voi îngheța până dimineața. În izolarea special amenajată pentru cei pedepsiți din Zarcă, timp de 17 ore din cele 24 nu aveam voie să ne atingem de pereți, să ne rezemăm de ușorul ușii, să stăm pe marginea tinetei – care nu avea capac și care scotea un miros îngrozitor nemaifiind spălată – și nici să stăm, eventual, lungiți pe ciment. Masa o primeam o dată la trei zile și consta din 250 grame de pâine și o zeamă călduță, câteodată rece, fiind greu de precizat din ce era făcută. Fiecare clipă de izolare era o trecere prin iad, o defilare prin fața a zeci de legiuni de diavoli, fără să știm, fără să ne dăm seama dacă în partea opusă mai există o poartă prin care să ieșim din acel cumplit infern. Ochii mi se duseseră adânc în fundul capului, picioarele îmi tremurau și, la un efort mai mare de a tuși, am observat că din gură porneau stropi de sânge. M-am prăbușit pe beton și știu că am rămas foarte mult timp acolo. Mai târziu, când mi-am revenit, am simțit că partea pe care stătusem era rece și galbenă, iar picioarele și mâinile nu le mai simțeam. Am reușit să mă tăvălesc din perete în perete, făcând asta nu printr-un efort al propriilor mele puteri, ci simțind că o forță nevăzută, poate a îngerului meu de pază, mă rostogolește prin celulă“. „Astăzi nu mai exist, astăzi sunt risipit peste tot și pe nicăieri…“ „Aiud, 22 ianuarie 1973

Dragii mei, tată, mamă, Marioară

Deși cu multă întârziere, încerc bucuria măcar pe această cale să vă transmit caldele mele urări de bucurie, noroc, sănătate și ani îndelungați, cu ocazia Sărbătorilor de Crăciun și an nou, de onomastica matale, tată, și a mamei dragi.

De mult de tot, într-o lume ce mi se pare de basme, mergeam și eu cu colindul, cu uratul, cu sorcova și întindeam mâinile ca să fur stelele și luceafărul de pe cer. Astăzi nu mai exist, astăzi sunt risipit peste tot și pe nicăieri. Am primit rândurile dvs. din 11 ianuarie, din fericire tocmai când am primit și această c.p., în mod special, care vă era dedicată, așa că vă răspund imediat. Mă bucură mult faptul că mama se simte mai bine, dar faptul că mata, tată, nu te simți bine, ești slăbit, vezi cu greutate și altele de acest gen mă întristează profund. Dragă tată, caută și nu fi trist. În primul rând, ca să ajungi 86 de ani, precum și mama 77, vârstă pe care o aveți și pe care vă doresc să o depășiți cu cât mai mulți ani, aceasta înseamnă foarte mult. Dacă, prin absurd, s-ar putea ca din anii ce-mi rămân de trăit să îi pot dărui, vi i-aș împărți cu bucurie, în părți egale, matale și bietei mame. Deci gândul sus. Am convingerea că ne vom vedea totuși sănătoși, nu peste mult timp, și totuși dacă destinul ne va fi potrivnic, ne vom întâlni sus, în ceruri. Vă voi urma probabil la scurtă vreme. Aceasta mi-a fost scris probabil în momentul nașterii și nu mă plâng. Mă doare faptul că alții trebuie să sufere pentru mine. În ceea ce mă privește, fiți liniștiți, că nu-mi este frig, nu-mi este nici foame, nici sete, nu sunt nici bolnav și nu doresc nimic, căci caut mereu să-mi sublimez orice dorință. Astăzi am primit de la Alexandrina niște lucrări dentare care i-au fost trimise acum o lună de spitalul de aici pentru mine. Înăuntru erau niște scrisori (am văzut și scrisul Getei), care însă nu mi s-au dat. Transmite-le, te rog, caldele mele mulțumiri și recunoștința ce le-o port. Le-am scris pe 10 ianuarie. Pe mata, tată, și pe mama vă îmbrățișez cu drag. De asemenea, pe Marioara, pe Gelu, Jeni și Monica, pe Silvia, Mihai și Mihăiță, pe Olguța, pe Alexandrina, Victor, Nicu și, în fine, pe Geta, de care mi-i tare dor. Grigore“

Irina NASTASIU

Prefațăm a treia scrisoare din seria celor trimise familiei, din timpul detenției de la Aiud, de fostul deținut politic Grigore Caraza cu un episod extras din cartea „Aiud însângerat“, episod care oglindește cruzimea cu care erau pedepsiți oponenții regimului comunist, pe fondul evadării a trei deținuți, printr-o celebră strategie gândită de ei înșiși. Totul se petrecea în perioada 21-31 decembrie 1952, iar ce a urmat a fost un adevărat iad instalat în incinta închisorii.

Deși deținuții Sirianu, Spulbatu și Greceanu fuseseră prinși, unul din ei fiind condamnat la muncă silnică pe viață, iar ceilalți doi condamnați la moarte și executați, consecințele au fost dramatice pentru toți deținuții, în contextul instalării ca director al închisorii a colonelului Koller. Măsurile represive au inclus numeroase izolări, bătăi sistematice, bestiale, bătaia cu frânghia udă, percheziții, înrăutățirea mesei, sistarea asistenței medicale, plimbarea zilnică în țarcuri de beton etc.

„M-am prăbușit iar sângele mi-a inundat fața și umerii…“

„Când am ieșit de la schimbul III, am văzut un coridor de gardieni, care începea din poarta fabricii, continua în prima curte dintre celulele de izolare și fabrică, apoi cotea în partea stângă, trecea prin fața Secției I și ajungea până la Celular. Din câte știu, temnița avea 275 de gardieni dar în acel cordon cred că erau cel puțin 220-230. Îmbrăcați în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăți de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuști, formau un culoar sinistru, numai al morții. Unul câte unul, în șir indian, încercam să trecem pe sub ploaia de lovituri. Bâtele se lăsau cu trosnet în cap, pe umeri, spate sau în picioarele deținuților care se poticneau, cădeau în genunchi sau rămâneau pe pietrișul din curte. Când, în sfârșit, intram în Celular, acesta îmi părea un mic rai față de cele prin care trecusem. Același lucru se întâmpla cu noi și la plecarea din Celular înspre fabrică, la ora 12 noaptea, când mergeam în sala de mese, unde luam terciul – adică un polonic de 300 grame de făină puțin fiartă în apă.

Circa 20-25 de inși dintre noi, socotiți mai periculoși, aveau lanțuri, între care Dumitru Oniga – subinginer și poet, din Stupca lui Ciprian Porumbescu, și Dumitru Cristea – dobrogean, tot subinginer, coleg și prieten cu primul. Dacă Dumitru Oniga a fost și rămâne un erou al temnițelor, al credinței în Dumnezeu și al dragostei de patrie, Dumitru Cristea a fost un adevărat martir.

Pentru a-i observa mai bine pe cei legați în fiare, gardienii se aplecau, apoi îi așteptau cu bâtele înălțate deasupra capului. Într-una din zile, când mă întorceam din fabrică în Celular, în fața mea mergea Dumitru Cristea, pus în lanțuri și abia respirând. În momentul când Ardeleanu a ridicat bâta pentru a-l pocni, printr-o mișcare rapidă am sărit în fața lui primind de bunăvoie trăsnetul care a urmat, în felul acesta scutindu-mi prietenul de încă o lovitură ce i-ar fi putut fi fatală. Din creștetul capului, apoi pe șira spinării și până în călcâie, am simțit ca și cum m-ar fi pătruns un fier roșu pentru a mă despica în două. Am auzit clar cum mi-a pocnit țeasta și s-a clătinat ceva în cap, după care m-am prăbușit iar sângele mi-a inundat fața și umerii, țâșnind pe gură, pe urechi și pe nas. Ardeleanu a ridicat din nou bâta și m-a pocnit, așa cum eram – lungit la pământ.

– Lasă-l, măi! Lasă-l că-l omori! N-auzi? Oprește-te!

Cuvintele parcă veneau din altă parte, tot mai stins, până ce au dispărut definitiv“. (Grigore Caraza – „Aiud însângerat“)

„De când am plecat, nu duc cu mine decât amintirea libertății și propria mea singurătate…“

Aiud, 15 februarie 1972

Dragii mei, Monica, Jeni,

Dragă Gelu,

După șapte luni de peregrinări, am ajuns din nou la locul care, ca o fatalitate, mă cheamă spre el. Am încercat zadarnic din București să-ți scriu. Din Bacău, ți-am scris o carte poștală pe 17 decembrie ’71, dar știu că nu ai primit-o. Am făcut în acest sens tot, dar absolut tot ce mi-a stat în putință, ba mai mult. Am obținut și peste drepturile mele, dar cu destinul și împotriva lui nu pot lupta. La vorbitor, la Bacău, Olga și Silvia au plecat prea repede, când se ivise un mic incident în urma căruia am fost pe loc repus în drepturi. Dar ele plecaseră. Mereu și toată viața rămân cu mâna întinsă. Am primit, pe 20 ianuarie, un pachet cu niște cărți și reviste de la Alexandrina. În scrisoare îmi vorbești și de Monica. Mie nu mi-a fost îngăduit în viață să-mi iubesc și să văd cum cresc nici barem nepoții…

În aprilie, pe 6-7 ale lunii, pot fi văzut, numai în cazul când ai trecere prin Aiud. Atunci te rog să-mi aduci cu tine fotografia Elenei, primită după plecarea mea. În primele zile ale lui martie, te rog să-mi scrii căci am dreptul la cinci cărți poștale, cu cât mai multe vești despre toți. Mi-e cumplit de dor de dv. Pe mama aș vrea să o mai prind în viață și o voi regăsi curând. Nu există clipă în care să nu mă gândesc la dv., din această lume a mea ce nu are nici timp, nici spațiu. De când am plecat, nu duc cu mine decât amintirea libertății și propria mea singurătate. Încolo, nu mai există nimic, toate punțile s-au rupt.

La fereastra timpului, privesc cum îmi trece viața prin față și mă strâng cât mai mult în mine, pentru a ocupa cât mai puțin loc spațiului.

Cu nemărginită dragoste,

Grigore

(Fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț, Grigore Caraza a executat 21 de ani de pușcărie politică, în penitenciarele de la Piatra-Neamț, Bacău, Galata – Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna și Aiud, și doi ani de domiciliu forțat. Între colegii săi de suferință s-au numărat Petre Țuțea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, Dumitru Stăniloaie, Justin Pârvu, Dumitru Bejan sau Paulin Clapon.)

Irina NASTASIU

Continuăm, cu al patrulea episod, seria epistolelor trimise familiei din închisoarea de la Aiud de către disidentul Grigore Caraza, fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț. Mulțumim pe această cale doamnei profesoare Rodica Caraza, soția eroului nemțean, pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziție aceste documente.

Scrisorile, care acoperă ultima parte a detenției lui Grigore Caraza (respectiv anii 1970-1976) se adresează familiei, mamei, tatălui și fraților: Alexandrina, Marioara, Gelu, Silvia și Olguța. Epistolele sunt străbătute, ca un fir roșu, de durerea sfâșietoare pe care condamnatul o purta în suflet, dar și de dorul de părinți, rude, prieteni și locurile natale. Așa cum v-am obișnuit, ilustrăm scrisoarea de față (în care autorul vorbește despre drama morții tatălui și a cumnatului), cu un fragment sugestiv, preluat din cartea „Aiud însângerat“, pentru a întregi figura emblematică a neînfricatului luptător.

„Trebuia să fii pregătit să mori în orice clipă…“

„În iulie 1964, cu 10-12 zile înainte de eliberare, din Zarca am ieșit 94-96 de oameni, dar au mai căzut și dintre aceștia când au venit procurorii militari de la București pentru a mai rupe dintre noi, așa încât, până la urmă, au rămas doar 56 de condamnați politici care nu acceptat pactul cu diavolul roșu.

A fost o cădere fantastică, asemenea îngerilor în frunte cu Lucifer, iar victimele au suferit atât de mult, încât, la un moment dat, nu au mai rezistat – orice metal are un punct de topire și, din nou, spusele lui Seneca revin decisiv: «Cine știe să moară nu va fi niciodată rob!». Așa încât, ca să poți trece prin acest crunt iad, trebuia să știi să mori, de aceea nici n-au rezistat decât numai cei care au fost pregătiți pentru acest lucru. O frântură de timp dacă te-ar fi copleșit ceva din frumusețea vieții, erai pierdut! Viața și libertatea trebuiau privite cu indiferență, iar tu, luptătorul, trebuia să fii pregătit să mori în orice clipă. Acestea ar fi fost condițiile pentru a putea pluti, dar oare câți au gândit în felul acesta și câți au mers, până la sfârșit, pe acest drum?

Destinul m-a urmărit ca o fatalitate și nu știu dacă este numai voință sau și o perseverență dusă până la extremă, dar, dacă de 100 de ori pe zi am fost lovit și aruncat la pământ, tot de atâtea ori m-am ridicat și am mers mai departe, chiar dacă a trebuit să îmi continui drumul în genunchi sau târându-mă“. (Grigore Caraza – „Aiud însângerat“)

„Mâine îmi veți spune că s-a sfârșit și mama, iar eu încă mai trăiesc? “

„Tg. Ocna, 6 februarie, 1975

Dragele mele, Jeni și Monica,

Dragă Gelu,

Astăzi două luni am sosit în Tg. Ocna. Am fost transferat în acest penitenciar-sanatoriu din motive de sănătate. Nu sunt însă motive de alarmare, starea sănătății mele fiind bună. Dar să o iau de la cap. Am primit, în sfârșit, după doi ani, o scrisoare de la Alexandrina, pe 21 oct. 1974. Dar cu ce preț? Și am rămas de atunci zile întregi cu ochii încremeniți în tavan, gândind la drama familiei noastre care a luat acum toate formele tragediei. A murit tata. După două luni moare și Victor, destul de timpuriu rămânând Alexandrina văduvă, iar Geta și Nicu fără tată. Mâine îmi veți spune că s-a sfârșit și mama, iar eu încă mai trăiesc? Mama, care mi-a dat viață și m-a crescut, să n-am eu parte să-i culeg din ochi, de pe gene, ultima ei privire? Mama, care mi-a condus primii pași în viață, să nu o pot eu conduce pe ultimul ei drum? Viața-i teribilă! Mama s-a jertfit pentru noi, și eu, dacă nu am reușit să-i fac o singură zi senină, aș dori să duc cu mine ultima ei privire. Transmite-le te rog lui Nicu, Getei și Alexandrinei condoleanțe și spune-le că sunt alături de ei, în această mare și cumplită nenorocire.

Tata s-a sfârșit și el. Bietul de el. Departe și singur. La sfârșitul lui iulie 1974 am avut, timp de o săptămână, spectrul morții lui tata. Atunci am știut că s-a dus. Alexandria îmi spunea că Silvia vroia să vină la mine și atunci scrisoarea de anunț din 11 decembrie 1974 i-am scris-o ei, dar de atunci, clipă de clipă, de câte ori s-a învârtit cheia în ușa mea, am așteptat un semn de la dv. care însă n-a venit. Să nu fi ajuns scrisoarea? Să fi ajuns totuși la destinație, dar nu și în mâinile Silviei? Obținusem vorbitor cu durata de o oră și în condiții mai bune. El a rămas valabil și pe viitor. Te rog mult scrie-i Silviei și Olguței și totodată vorbește cu ele la telefon. Pot veni la mine în orice zi, în afară de ziua de luni. Să nu-mi aducă alimente, iar numai în caz că neapărat vor să vină cu ceva, atunci să aducă niște fructe. Pe Olguța o rog în mod deosebit dacă poate să vină, pentru că mi-e tare dor de ea. Pe tine nu îndrăznesc. Ai destule greutăți. În schimb, te rog, cum primești această carte poștală, să-mi răspunzi imediat tot prin c. p. Să-mi scrii amănunte în legătură cu moartea lui tata, ziua și ora, ce a spus în ultimul timp, apoi înmormântarea, amănunte. La fel cu Victor, ce accident a avut, unde, când, unde a fost înmormântat? Dacă în locul lui Victor la servici este cineva sau e singură Alexandrina? Cum a suportat mama moartea lui tata? Cum se descurcă Alexandrina acum singură, ce face Olga? Dacă tu ai primit scrisoarea mea din 13 aprilie 1974? Te mai rog, dacă printre cărțile tale ai ceva de Shakespeare, desigur drame, tragedii; de Goethe, în special «Faust», și în al doilea rând de Stendhal sau Al. Dumas tatăl, te-aș ruga să-mi faci un pachețel cu 5-6 cărți, la care să adaugi un săpun de față și o pastă de dinți. Scrie pe pachet: cărți și articole de igienă. Mai pune-mi acolo, dacă poți face rost de «Micul Atlas Geografic», o ultimă ediție și totodată o fotografie de-a Monicăi mai recentă. Nu se vor pierde. Fotografia va rămâne la magazia de efecte și o voi putea vedea măcar de două ori pe an. Spune-mi ce ochi are? Dar părul și tenul? Cu cine seamănă mai mult? Lui Jeni și ție vă doresc să aveți numai bucurii din partea fetei, iar pe Monica o îmbrățișez și îi sărut ochii ei plini de lumină.

Grigore“

Irina NASTASIU

Încheiem, astăzi, seria epistolelor trimise familiei din închisoarea de la Aiud de către disidentul Grigore Caraza, fost deținut politic și simbol al rezistenței din județul Neamț. Reamintim cititorilor că am inițiat demersul de scoatere la lumină a acestor mărturii cu ocazia împlinirii a doi ani de la teribila zi în care Grigore Caraza a fost agresat pe banca din fața blocului unde locuia, de către un individ bolnav psihic, lovitură ce a cauzat decesul acestuia. Publicate în premieră în ziarul „Ceahlăul“, epistolele – trimise în general familiei (mamei, tatălui și fraților: Alexandrina, Marioara, Gelu, Silvia și Olguța) – poartă în ele durerea celui care, timp de peste două decenii, a suferit în penitenciarele de la Piatra Neamț, Bacău, Galata-Iași, Văcărești, Jilava, Târgu Ocna, Aiud și Bărăgan (unde a avut domiciliul forțat).

Ilustrăm această ultimă epistolă, datată 1 ianuarie 1977, cu un episod relatat de Grigore Caraza în cartea „Aiud însângerat“, petrecut înainte de ultima sa arestare. Fie ca exemplul său de devotament și jertfă să ne întărească și pe noi, cei de azi, în credință și mărturisire!

„La Liceul «Petru Rareș»“

La o oră de biologie, profesorul care ținea locul titularului, respectiv al doamnei Luminița Krausz – aflată în concediu de maternitate, a atins problema viselor. A tratat această problemă în derâdere și fără să dea o explicație precisă. Observând însă că discut în șoaptă cu colegul meu de bancă și sesizând că am o altă părere, mi-a cerut să o expun. Am explicat că sunt trei feluri de vise: datorate agenților externi, datorate refulării sau dorințelor puternice din timpul unei zile și, în sfârșit, vise premonitorii sau filozofice. Cerându-mi să le detaliez, am vorbit despre primele două categorii, specificând că ultima este de o cu totul altă natură. Insistând să vorbesc și despre a treia, am explicat că sursa lor vine pe o altă cale și are în ea ceva divin. Cu o oarecare ironie, profesorul m-a întrebat dacă eu cred în existența lui Dumnezeu. Răspunzându-i că da și în mod nelimitat, mi-a cerut să-i explic acest fapt. Pentru început, i-am relatat o întâmplare reală, petrecută pe țărmul mediteraneean al Franței, legată de Fericitul Augustin, care căuta argumente de existență a lui Dumnezeu pentru a scrie o carte pe înțelesul tuturor.

Într-o dimineață, când soarele încă nu răsărise, acesta se plimba pe plajă, căutând să pătrundă cât de cât sferele cerești. La un moment dat, în fața lui vede un copil de o frumusețe angelică, având, după propria-i apreciere, vârsta sub doi ani. Dezbrăcat cum era, la doar câțiva metri de apa mării copilul făcuse cu mâinile o gaură în nisip. Cu o insistență cum numai un copil de vârsta lui o poate avea, își umplea pumnișorii cu apă apoi mergea până la gaura din nisip, unde o vărsa. Privea cu nedumerire cum apa dispărea în câteva clipe. Și iarăși, copilul mergea și își umplea pumnii cu apă, se întorcea în grabă, o vărsa în nisip, dar apa se făcea nevăzută. Minunat de cele văzute, Fericitul Augustin îl întrebă:

– Dar ce faci acolo, minunea lui Dumnezeu?

Copilul, în modul cel mai firesc posibil, îi răspunse:

– Nu vezi ce fac? Vreau să mut marea în gaura asta!

– Păi, bine, tu nu vezi ce mare este marea? Cum ar putea să încapă într-o gaură atât de

mică?!?

– Fac exact ceea ce vrei tu să faci! Vreau să mut marea în gaura asta mică, pe când tu

vrei să-l încapi pe Dumnezeu în mintea ta îngustă!

Realizând că se află în fața unei minuni, Fericitul Augustin s-a lovit cu palma peste frunte, ca și cum ar fi vrut să se trezească dintr-un somn adânc. Ridicându-și privirile, și le îndreptă din nou înspre copil, însă acesta nu mai era acolo și doar urmele de pași pe nisip, care se pierdeau până departe, mai atestau prezența unei făpturi reale pe plajă… Întâmplarea este reală și a fost consemnată atât în presa timpului, cât și în diferite cărți.

După ce am relatat acest fapt, în sală s-a făcut liniște, iar eu – parcă încurajat și mânat de cineva din spate, am continuat să vorbesc de cele 12 argumente raționale despre existența lui Dumnezeu, după Toma D’Achino, Anselm de Cantembury, René Descartes și Immanuel Kant, pe care le-am auzit și învățat în Aiud, de la marele teolog Nichifor Crainic. Deși foarte mirat de cele spuse de mine, profesorul nu m-a contrazis, iar în următoarele două ore încă am mai vorbit ceva în legătură cu acest subiect. Mulți dintre colegii mei și-au luat notițe, apoi, în pauze sau după cursuri, mi-au cerut mai multe explicații. Mi-am dat seama că ceea ce fac implică asumarea unei mari responsabilități în fața conducerii comuniste, dar aspectul în sine nu m-a determinat să mă opresc, ci din contra, le-am vorbit foarte mult colegilor, hotărât și convingător.

Unul dintre colegii mei, C.C., infam informator al Securității, m-a vândut acesteia precum Iuda Iscarioteanul și nouă luni mai târziu, pe 21 ianuarie 1970, căpitanul de securitate Ionașcu Guiță mă aresta din biroul unde lucram la Industria laptelui“. (Grigore Caraza – „Aiud însângerat“)

„Lăsați-mă uitat!…

1 ianuarie 1977, Aiud

Olguța dragă,

Pentru ziua de astăzi, pentru Sărbătorile Crăciunului, îți doresc, ție și prin tine la toată familia, la mulți ani, să fiți sănătoși, să fiți îndestulați, să fiți fericiți!

În toate aceste zile, aproape clipă de clipă mi-am revăzut copilăria mea, satul nostru, familia, cunoscuții, mi-am revăzut cerul copilăriei mele, acel cer împroșcat cu stele și pulbere de aur, cer sprijinit pe Ceahlău și Hălăuca, pe Grințieș și Petru-Vodă. Amintiri dureros de frumoase îmi mai stăruie încă în minte. Dar să lăsăm!

A trecut atât timp (1975 și 1976 complet) de când nu am primit nici un rând de la tine. Ce se întâmplă? Tu erai singura care îmi răspundea întotdeauna la tot ce te întrebam. I-am scris de exemplu Silviei pe 2 octombrie și am primit răspuns pe 2 decembrie, adică exact după două luni. În scrisoare îmi scrie, în afară de dânsa, doar de mama, amintind și pe Mihăiță, despre care mă interesam în mod expres. Din tăcerea ei am înțeles însă. Îmi pare rău. Silvia nu știe că, întârziind răspunsul cu două luni, în loc să am dreptul la trei luni la o scrisoare de acasă, am la cinci (trei plus două luni întârziere). Singura salvare e că este început de an acum. Te rog foarte mult, scrie-i Silviei că îi mulțumesc mult și o rog insistent să nu-mi trimită nici un fel de îmbrăcăminte, pentru că am, și nu am nevoie să o depozitez la magazie. De la tine aștept o scrisoare în care să-mi vorbești, începând cu mama și terminând cu tine, să-mi vorbești de toți, cum și de Vasilică și Gheorghiță, de Elena, dacă știi când s-a căsătorit, eventual de Laura sau Catinca. Mamei, calde îmbrățișări și sărutări de mâini și dă-i speranțe în legătură cu mine. Mi-i amarnic de dor de dânsa și mi-i milă. Biata de ea! Cum o fi petrecut Sărbătorile? Cum suportă frigul? Dar Marioara? Tu, dragă Olguța, ce mai faci? Cu sănătatea? Mai lucrezi la pictură? Ce lucruri frumoase ai realizat, ce mână de aur ai! Păcat. Te îmbrățișez, cu dragoste.

Dragă Alexandrina, i-am scris mamei în august, dar nu am primit răspuns. A primit cartea poștală? Ție îți mulțumesc pentru pachetul de la începutul lunii noiembrie și sper să nu mă înțelegi greșit dacă am să revin cu rugăminte de a nu-mi mai trimite nimic, absolut nimic.

Însuși drumul până la Aiud pentru a mă vizita găsesc că e un lux pentru mine. Lăsați-mă uitat! Poate-i mai bine așa. Cum stai cu sănătatea, cu serviciul, cu gospodăria?

Getei, lui Costel, Nicu, Anișoarei, lui Nicușor, ție, zile senine și bucurie, la fel lui Gelu și familiei lui.

Grigore“

Irina NASTASIU

În exclusivitate pentru ziarul „Ceahlăul”:

„Grigore Caraza a fost şi va rămâne simbolul rezistenţei din judeţul Neamţ” – Traian Juncu, fost deţinut politic la Aiud

Luni, 10 noiembrie, s-a stins din viaţă Grigore Caraza, fost deţinut politic şi simbol al rezistenţei din judeţul Neamţ. Născut la 1 februarie 1929, la Poiana Teiului, Grigore Caraza a executat 21 de ani de puşcărie politică – în penitenciarele de la Piatra-Neamţ, Bacău, Galata-Iaşi, Văcăreşti, Jilava, Tg. Ocna şi Aiud – şi doi ani de domiciliu forţat. Între colegii săi de suferinţă s-au numărat Petre Ţuţea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, D. Stăniloaie, Iustin Pârvu, Dumitru Bejan sau Paulin Clapon.

Suferinţele îndurate în anii petrecuţi în temniţă sunt descrise în volumul memorialistic „Aiud însângerat”, volum pe care Grigore Caraza l-a dedicat „celor care, în întunecata perioadă comunistă, au căzut în temniţe, lagăre de muncă şi în subteran sau în munţi, luptând cu arma în mână şi cu gândul la Dumnezeu şi Patrie… celor care şi-au păstrat neîntinată onoarea şi au rămas oameni în orice situaţie… celor care au luminat neamul românesc, străjerul de milenii la hotarul dintre civilizaţie şi barbarie.”

„Ceea ce m-a definit ca trăitor al acestei lumi a fost o luptă continuă…”

Despre sensul suferinţei lui Grigore Caraza, despre modelul de luptă şi de rezistenţă pe care-l oferă tinerei generaţii, am stat de vorbă cu Traian Juncu, fost coleg de celulă de-al lui Grigore Caraza:

„Grigore Caraza a fost un om fidel crezului său. Nu vroia să audă de regimul Ceauşescu şi, în general, de comunişti. El a fost un legionar convins. Când l-am cunoscut, în 1970, la Aiud, era deja la a treia condamnare. Ne-a luat mult ca să-l convingem să iasă la muncă, pentru că, în felul acesta, ar fi mâncat puţin mai bine. Avea deja destui ani petrecuţi în închisoare şi ne temeam să nu moară de foame. Aveam o stimă deosebită pentru el, fiindcă avea o memorie uluitoare, recitându-ne multe poezii de Radu Gyr sau de alţi autori. Era o enciclopedie ambulantă, cred că ştia pe de rost mii de poezii… Noi, ceilalţi, ne-am resemnat cu gândul că aceasta ne e pedeapsa şi trebuie să o ducem până la capăt. Însă el nu a cedat nicio clipă, de aceea a rămas încă şapte ani şi ceva în închisoare, după care am aflat că a şi refuzat să mai iasă, atunci când a fost eliberat. După ce a venit prima oară din America, prin 1992, ne-am întâlnit şi am discutat. Şi-a exprimat revolta faţă de cei care preluaseră conducerea ţării după revoluţie. Grigore Caraza a fost şi va rămâne simbolul rezistenţei din judeţul Neamţ. Generaţia tânără nu poate să înţeleagă sensul jertfei sale, motivul pentru care a petrecut atâţia ani în închisoare, suferind atât de mult de pe urma comuniştilor. Măcar unul din zece tineri dacă ar citi romanul vieţii lui, „Aiud însângerat”, ar fi un mare câştig. Grigore Caraza ar trebui să fie, pentru toţi tinerii români, un exemplu de luptă şi de rezistenţă, pentru că el a reprezentat şi pentru noi, colegii lui de celulă, un adevărat model”, a spus Traian Juncu, fost coleg de suferinţă cu Grigore Caraza.

Sursa: Ziarul Ceahlăul

In Memoriam: MĂRTURISITORII

grigore-caraza-la-propriul-mormant

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON