Preotul sfintei tinereţi – Părintele Gheorghe Calciu. 10 ani de la plecarea la Ceruri. Confesiunea unui fiu duhovnicesc, cuvântul Părintelui Justin şi 70 de FOTO

Parintele Gheorghe Calciu in Aprilie 1990 la Biserica Coltei dupa vizita din Piata Universitatii – Foto Corneliu Munteanu

S-au implinit zece ani de la plecarea dintre noi a Părintelui Gheorghe Calciu (23 noiembrie 1925 – 21 noiembrie 2006) si incerc sa indeplinesc acum cererea fata de care am avut retineri atunci, aceea de a asterne pe hartie cateva ganduri despre mentorul si duhovnicul meu, nu atat ca un elogiu post-mortem intre altele, cat pentru a impartasi o perspectiva mai apropiata celor care l-au vazut numai de langa soclul unui piedestal.

Preotul sfintei tinereţi

de Sorin Drăgan

sorin-dragan
Sorin Dragan, “golan” din Piata Universitatii 1990, protestand la Washington in fata Ambasadei Republicii Moldova

Stiu ca am fost privilegiat cunoscandu-l, si intreg contextul inceputurilor pare sa o confirme. Prima mea intalnire cu parintele a avut loc in copilarie, la o varsta la care eram mult mai impresionat de darul sau de povestitor decat de harul cu care fusese investit prin preotie. Era scund si vioi, avea parul carliontat, carunt pe atunci, alb mai tarziu, barba lunga, numai buna pentru un povestitor, ochii albastri si limpezi, si un suras care radia caldura, la fel ca intregul sau fel de a fi, mai ales fata de copii sau suflete in nevoie de o mangaiere. Basmul sau, Craiasa apelor, o impletire intre propriul talent literar si traditiile dobrogene ale copilariei sale, ramane pentru mine una din cele mai frumoase povesti ale omenirii, si imparte in inima mea un loc cu Fat-Frumos din lacrima si Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, intrucat, la fel ca ele, grefeaza doruri personale pe mituri fiintiale care se pierd in memoria colectiva a poporului roman.

Pe cand am atins o mai buna intelegere a lumii din jur, parintele fusese deja rapit din ea, inchis din nou pentru nemuritoarele sale Cuvinte catre tineri. Le-am citit transcrise si pasate din mana in mana cu infrigurare de unii din cei carora le fusesera adresate. Au fost o revelatie si o confirmare ca exista un sens al existentei dincolo de saracia simturilor, un raspuns la atatea intrebari si zbateri ale unei inimi umbrite de cravata rosie. Multi din noi cautau ceva fara sa-si poata defini prea bine natura acelui gol apasator din suflet. Cand le-am citit prima oara, viata mi-a fost inundata de lumina revelatiei ca Hristos ma cauta si El, si ca exista un adevar mai presus de putinatatea intelegerii omenesti. Dincolo de gratiile inchisorii, cuvintele preotului martir rodeau miraculos in noile generatii, peste tacerea complicitara a parintilor nostri care nu gaseau indrazneala sa demaste goliciunea imparatului pamantesc.

Mai tarziu, cand am facut urmatorul pas firesc intrand in miscarea anticomunista, parintele a fost exilat, dar ii ascultam in continuare incurajarile in rubrica pe care o avea la postul de radio Europa libera, si am ramas sub indrumarea fostilor sai camarazi, atatia cat supravietuisera terorii. Ne-am regasit imediat dupa revolutie, cand neobositul semanator de adevar s-a intors in tara, printre tinerii pe care ii formase, fie direct, ca profesor de seminar, fie prin intermediul invataturilor care se raspandisera ca o flacara de nestins. Eram de acum un lider al tineretului universitar, dar parintele ramasesese acelasi povestitor cu zambet cald de altadata, iubitor al sufletelor inca nemaculate de “cumintenia” lumii. Toti il asteptam sa revina definitiv in Romania, si asta voia si parintele, dar familia sa a refuzat sa paraseasca SUA, si, stiind ca nu avusesera de ales cand sfintia sa pornise pe calea sacrificiului cu ani in urma, de data asta a optat sa ramana impreuna cu preoteasa si fiul sau. Oficial, era inca sub incidenta deciziei de caterisire din partea sinodului bisericii pe care o aparase in predicile sale, pentru neascultarea poruncii ierarhice de a asista in tacere la daramarea bisericilor.

Dupa ce eu insumi am fost constrans sa-mi parasesc tara, periplul meu s-a incheiat in SUA, unde am impartit exilul cu corifeul spiritual al generatiei mele. Ne-am intalnit la putine zile de la sosirea mea acolo si, desi locuiam in Williamsburg, unde mi-am reluat studiile, am devenit membru de la distanta al parohiei parintelui, Inaltarea Sfintei Cruci, din Alexandria, VA, si asa am ramas pana azi. La vreo doi ani dupa absolvire am primit o oferta de lucru in Washington, si, mutandu-ma in nordul Virginiei, am ajuns sa si frecventez biserica al carei membru deja eram. Bucuria nedisimulata a parintelui la revederea noastra mi-a amintit de reintalnirea fiului risipitor cu tatal sau.

Entuziasmat ca are din nou aproape pe unul din discipolii sai, parintele mi-a pus in brate cam tot ce era de facut pe acolo – lucrari de reparatii si intretinere ale cladirii, cantat la strana (un fel de penitenta pentru un fost rocker), conducerea organizatiei de tineret, consiliu parohial – si le-am acceptat pe mai toate, dar cel mai mult mi-au priit acele activitati in care eram doar noi doi, cu timp pe care nu-l avusesem altadata pentru invataturi si discutii ziditoare. Desi clarvazator intru cele spirituale, parintele nu se descurca la sofat si orientare, in timp ce eu, novice in ale duhului, sunt inzestrat cu un bun simt al orientarii aici, pe pamant. Asa, asociati intr-un parteneriat simbiotic, parcurgeam impreuna multe drumuri. Unele erau vizitele obisnuite ale unui preot de parohie, altele erau munci in serviciul comunitatii, care depasea cadrul romanimii locale. De exemplu, mergeam impreuna in diverse locuri de unde colecta alimente, carandu-le cu propria masina (mai exact masini care s-au succedat, cazand una cate una rapuse de neobositul lor stapan) pentru a le distribui celor care aveau nevoie, si desi uneori recipientii stateau mai bine financiar decat sfintia sa, greu il convingeam sa-si opreasca vreo paine si pentru sine. Cele mai interesante erau vizitele la comunitatile de americani convertiti, atat in zona piemontana a Virginiei, dar mai ales pe coasta de vest, din California pana in Alaska, unde catehumenii si proaspetii ortodocsi il asteptau cu o aviditate pe care nu prea am vazut-o la compatrioti, de multe ori blazati in suficienta apartenentei la o ortodoxie pe care nu au trebuit sa o caute.

Cum diavolul e in detalii, ajungand sa relationez social si administrativ cu membrii parohiei in a carei conducere am fost numit, am ajuns sa ma cert uneori cu parintele, de multe ori din motive care nu tineau in realitate de nici unul dintre noi doi. Alteori la mijloc au fost principii, si in unele nu am cedat daca am fost convins de justetea cauzei mele. Poate ca sa imi cultive smerenia, niciodata suficienta, parintele nu admitea daca avusesem dreptate cand ne impacam, dar asa am trecut inainte peste multe.

Voi relata un episod in care mi-a dat o lectie greu de uitat. Inainte de Craciunul lui 1999 mergeam cu colindul ca in fiecare an pe la casele romanilor din zona. De cand isi gasise navigator in persoana mea, infatigabilul preot petrecea saptamanile lunii decembrie mergand cu colindul pret de multe ore si mile, imprastiind bucurie si adunand donatii vitale bisericii. In seara in cauza urma sa mergem la un cuplu bogat, comercianti de vinuri, notorii prin faptul ca il brutalizasera chiar in altar pe preotul dinaintea parintelui Gheorghe si prin faptul ca aveau placerea sadica de a retine plata lucratorilor. In alti ani refuzasera chiar ei colinda, dar de data asta voiau sa-si etaleze, pe langa opulenta stiuta, si prezenta unor “VIP”-uri in vizita la ei din Romania, anume Ciorbea si Bacanu. N-am vrut sa merg, pentru ca mi se parea ca degradam sarbatoarea printr-o mascarada, dar parintele opina ca dragostea Dumnezeului intrupat pentru noi transcende meschinariile noastre. In anii precedenti, ramasesem pe pozitia mea si nu am intrat sa colind in casele securistilor, iar parintele a ramas suparat pe mine, convins ca nu pot intelege ca acesti oameni cazuti au mai mare nevoie de vestea cea buna. De data asta, parintele m-a privit cu tristete, a facut semnul crucii asupra mea si mi-a spus “Fa cum te lumineaza Dumnezeu”, apoi a plecat singur. Daca nu ma predasem ripostelor aprinse din alti ani, de data asta devotamentul hristoforului m-a coplesit si l-am urmat. Individul colindat de noi, un oarecare Gh. Cucu, a fost citat in presa calomniindu-l din greu pe parinte in timp ce acesta se afla pe patul de moarte, lucru pe care l-a continuat cu orice ocazie si dupa moartea sa. Stiu ca daca ar fi supravietuit, parintele l-ar fi binecuvantat in continuare.

Una din disputele curente intre noi era acuzatia mea ca priva o natie intreaga de harul sau rascolitor de suflete plafonandu-se intr-o mica parohie din strainatate, unde se lasa acaparat de persoane bine-intentionate, dar lipsite de orizont, care il abordau cu “Parinte, ce ziceti, am pus bine vaza asta aici, sau s-o mut mai incolo?”, etc., si isi disputau cu gelozie timpul si atentia parintelui, a carui rabdare pentru nimicurile lor mi se parea neverosimila. Raspunsul in aceasta chestiune a fost acela ca, odata acceptand parohia, a devenit raspunzator pentru toate sufletele din ea, si ca fiecare trebuia cunoscut, pastorit, cultivat, zidit si purtat catre mantuire, dupa specificul sau. Tot de aceea, cand ii reprosam ca accepta prea multe abateri din partea unor enoriasi, viziunile noastre au fost din nou divergente. Parintele mi-a spus ca un om e corijat la timpul si in modul care functioneaza pentru el, iar indepartandu-l – daca orgoliul sau sensibilitatea acestuia reactioneaza negativ la autoritatea sacerdotala – iti reduci sansele de a recupera acea oaie ratacita.

Cu toate pretentiile mele elitiste, am cunoscut caderi si slabiciuni, dar am putut conta pe parintele Gheorghe sa ma ajute sa ma ridic. Odata, prea increzator in propriile forte spirituale, am rasfoit o carte de magie, ca un cercetas in recunoastere pe teritoriul inamic. La un moment dat, nerealizand ca parcurgand cu ochii textul unei incantatii, mintea mea rostea in tacere acele cuvinte investite cu puterea raului, am ramas brusc paralizat de certitudinea prezentei diavolului langa mine, incontestabila, desi nerevelata simturilor fizice. Desi rugaciunea inimii m-a eliberat din transa, eram inca sub socul acelui contact atat de apropiat cu insasi sursa raului. Era tarziu, trecut de 1 noaptea, dar l-am sunat pe parinte, care n-a schitat nici un semn de surpriza si mi-a explicat calm ce se intamplase acolo. Mi-am imaginat confruntarile prin care trecuse deja acest veteran al luptei spirituale, in cei peste 21 ani de inchisoare, si imi amintesc cu strangere de inima relatari intime despre propria-i cadere si cautarea drumului inapoi, spre Dumnezeul rastignit cu fiecare blasfemie a reeducarii.

Spovedindu-ma, avea obiceiul sa dezvolte raspunsurile pe care le adresa faptelor si gandurilor aduse de mine ca penitent, asa incat primeam in acelasi timp un canon, o omilie si o conversatie cu un indrumator care ma cunostea si in cele pe care nu le dezvaluiam. O data, marturisindu-i profunda mea stare de nefericire, mi-a raspuns cu seninatate: “M-ai fi ingrijorat daca mi-ai fi spus ca nu-i asa. Nu am fost creati sa fim fericiti in aceasta lume cazuta, si sufletul nostru se revolta impotriva asezarilor ei. Numai in comuniunea cu Hristos exista fericire pentru un suflet onest. Acea stare de beatitudine pe care ti-o da impartasania e promisiunea reunirii cu El in eternitate. Pana atunci, in timpul omenesc, lumea te misca din acea stare, si conflictul dintre dorintele tale si realitate te sfasie. Multumeste-I pentru constiinta pe care ti-ai pastrat-o”. Mai tarziu, in ultimul sau an printre noi, intr-o conversatie in care m-am autodescris cu termenul colocvial “de viata”, parintele m-a corectat spunandu-mi: “De fapt, ce ai acum e opusul vietii. Nemaifiind un traitor mistic, esti prizonierul unor iluzii. Esti profund si intens, si in bine si in rau, iar pacatele tale, pe care nu ti le dramuiesti cu jumatati de masura, alimenteaza o antitraire. Asta e o risipire plina de furie haotica, nu viata”.

In particular demonstra un simt al umorului alimentat de o mare inteligenta si abilitate de a percepe ilarul, dar si de lipsa de inhibitie in a se autopersifla, o trasatura a oamenilor mari, necomplexati. Am ras cu lacrimi la istorisirile despre peripetiile din primii ani in America, pe cand invata sofatul si limba engleza la o varsta la care romanul iese la pensie. Pline de fina autoironie ii erau povestile despre vizitele inapoi in Romania, cand, inarmat de mine cu termeni argotici si vocabular stradal, nu se mai simtea exclus din comunicarea tinerilor.

Pe timpuri, foarte tanar el insusi, elevul Gheorghe Calciu, copil de taran, se formase la scoala morala a Fratiei de cruce, despre care imi povestea plin de nostalgia unei epoci de dinainte de iadul care a urmat. O data, cernand prin amintire numele care umpleau necrologul fiecarui numar de revista, numele legionarilor chemati la odihna dupa ani lungi de inchisori si suferinte, parintele mi-a marturisit ganditor:”E grea realizarea ca majoritatea prietenilor mei sunt morti. Unul cate unul, ma lasa singur intr-o lume ostila”.Ca rezultat al altor discutii despre tinerete ca stare de spirit, raspunzand indoielilor mele ca as mai fi indreptatit sa conduc tineri, mi-a daruit o editie a Cuvintelor, cu o dedicatie care imi aminteste ca acea chemare inca ma vizeaza.

Cand i-am impartasit profunda deceptie despre calitatea morala a multor studenti la teologie care ne-au trecut pragul, precum si a altor oameni asociati cu biserica intr-un fel sau altul, mi-a spus ca era constient de starea de cadere a partii vazute a bisericii romane, dar si de necesitatea lucrului neintrerupt spre redresarea ei. Mi-a povestit ca era bucuros ca promotiile fostilor sai elevi, crescuti cu grija si daruire, au reprezentat o schimbare, si ca asta ne ramane de facut tuturor: sa lucram la propria mantuire ajutand cu ce putem la mantuirea aproapelui.

Jertfelnic si non-materialist, parintele traia dintr-un salariu modest, care, in momentul in care am intrat in consiliul parohial, era derizoriu, nu numai pentru o personalitate de talia sa, dar si pentru un preot care petrecea aproape fiecare ora din zi in biserica, slujind-o ca pastor, duhovnic, secretar, lumanarar si om de serviciu, fiind pe atunci singurul angajat al ei. Rusinat de cearta izbucnita in sedinta pe aceasta tema, a anuntat ca refuza majorarea indiferent de rezultatul dezbaterii, si cu greu a acceptat-o ulterior, doar dupa ce i-am demonstrat ca era fezabila, si ca reusisem sa conving opozitia prin prezentarea unui plan de activitati aditionale la care urma sa participe chiar sfintia sa. Ca epitrop, retin ca nu pastra darurile in numerar primite privat de la credinciosii pe care ii vizita, ci mi le preda pentru a le depune in contul bisericii, de unde astepta numai salariul fixat, oricare ar fi fost. Imi mai amintesc cum veneau scrisori si donatii din intreaga lume, datorate prestigiului numelui parintelui si rolului de lider spiritual al exilului. Cea mai substantiala a fost suma de $300,000 pe care Gheorghe Becali i-a inmanat-o in timpul ultimei vizite in Romania, in spital, pentru construirea unei noi biserici. Desi acel proiect a fost ruinat prin rea-credinta, iar donatiile stranse spulberate impreuna cu increderea oamenilor, cei care am ramas nu am abandonat ideea, si credem ca rugaciunile parintelui vor fi cu noi.

O data, intr-unul din momentele in care ne lamuream si impacam dupa una din acele dispute, din ale caror cauze multe s-au pierdut in irelevanta, parintele m-a privit in ochi si mi-a spus: “Nu vreau ca intre noi doi sa existe niciodata vreo umbra. Fie ca ne intelegem, fie ca nu, sa ramanem deschisi unul fata de altul, si Dumnezeu va adauga ce ne lipseste noua.” Cand am protestat impotriva faptului ca nu aplica si altora aceeasi dreapta asprime cu care ma trata in unele momente, a zambit cu intelegere si mi-a spus ca e dovada increderii pe care mi-o purta, stiind ca, indiferent de sentimentele personale, nu as fi parasit biserica. Din pacate, la un moment dat s-a cam intamplat si asta; nu a fost un abandon complet, dar m-am indepartat si instrainat, dintr-un amestec de emotii si intransigenta. In anii sai finali, parintele a fost in mare acaparat de un grup care a preluat conducerea si initiativa asupra bisericii, multi indivizi aparuti subit, chiar daca unii locuisera in zona fara a frecventa biserica. Sub pretextul unei initiative de a construi un nou locas de cult, care sa-i poata cuprinde si reprezinte pe tot mai numerosii romani din zona capitalei SUA, acest grup eclectic de francmasoni, tepari si pacalici au inselat increderea parintelui si au dus biserica spre ruina, simuland dedicatie si entuziasm, aratandu-i parintelui multa dragoste -la care sfintia sa raspundea calduros- si excluzand sistematic orice oponenti. M-a durut cand parintele a ascultat unele calomnii despre mine; nu am incercat sa le imprastii daca am perceput o distantare din partea sa, si am conchis ca poate a decis constient sa ma sacrifice strategic, de asta data in termeni mai drastici, pentru un iluzoriu bine comun. Mi-a lipsit totusi, mai mult decat in alte dati, o discutie franca despre ce se intampla, si umbrele de care vorbise parintele au ramas. Am revenit mai tarziu, in urma unei batalii de constiinta, dar nu am mai regasit nici locul abandonat, nici legatura pe care o avusesem.

Intr-un sens, si ultimele zile in care l-am vegheat pe patul de moarte la spitalul din Fairfax, Virginia, au pastrat o parte a acelei dinamici, dar de data asta parintele a devenit obiectul unor dispute care depaseau sfera locala. Cunoscandu-si diagnosticul medical si avand o rezerva fata de sansele de a triumfa asupra cancerului pancreatic, desi trecuse cu bine prin operatii de inima si se vindecase de ulcer perforat, parintele isi randuise loc de odihna la manastirea Petru Voda, unde se si afla azi. Mitropolitul de atunci al Moldovei, actualul patriarh Daniel, a gasit in aceste funeralii o ocazie de confruntare cu acea obste monahala, ostila noii ordini ecumeniste si relativiste pe care o reprezinta, dar si cu muribundul preot, un fervent traditionalist, si s-a opus inmormantarii parintelui la manastire, invocand tehnicalitati procedurale si autoritatea sa in jurisdictie. In acelasi timp, ierarhii nostri de aici au avut viziunea unei schimbari incrementale pentru episcopia noastra americana in situatia in care parintele ar fi fost inmormantat la cimitirul de la Vatra Romaneasca, sediul episcopal din Michigan. Cum multi dintre romanii ortodocsi ai emigratiei tind sa fie caldicei si neparticipativi, pelerinajele la groapa parintelui i-ar fi adus si pe unii care poate altfel n-ar fi deschis poarta Vetrei (ce-i drept, am avut situatia asta si in biserica noastra, cand unii se aparau de eventuala asociere cu misticismul, explicand ca vin acolo din cauza ca poarta un mare respect parintelui ca lider politic, intelectual, autor, etc.). Desi intristat de aceste tratative, parintele a facut ascultare mai-marilor bisericii si s-a pregatit sa accepte aceasta cale, desi isi dorise mult sa se intoarca macar in moarte in tara pe care a iubit-o atat.

I-am adus situatia la cunostinta patriarhului Teoctist, care il vizitase pe parinte in spital in Romania si ii acceptase cererea de a fi inmormantat la Petru Voda. In fata deciziei patriarhale, mitropolitul Daniel a trebuit sa cedeze si parintele s-a stins cu ferma promisiune ca va fi ingropat in locul pe care si-l alesese. Nu putea vorbi mult, dar in schimbul tacut si in strangerea de mana de pe patul de boala ne-am reconectat depasind atunci umbrele ultimilor ani, chiar daca ele au revenit apoi sa-i bantuie pe cei ramasi.

Candva imi marturisise ca ma privea ca pe un fiu, si am inteles ca unitatea de simtire poate transcende legaturile de sange. Eu n-am fost apropiat de tatal meu, pe care destinul incercatei sale familii il vaduvise de emotii si caldura, iar parintele, inchis in timpul anilor formativi ai fiului sau, la fel ca multi alti detinuti politici, nu reusise sa-l modeleze dupa asemanarea sa. Am banuit ca poate Andrei nu era deplin confortabil cu acest raport, dar atunci, la spital, trecand peste orice gelozii si resentimente, ne-am imbratisat frateste si mi-a spus: “Sa stii ca te-a iubit tare mult”.

Dupa ce parintele ne-a lasat, a urmat si doliu autentic, si parada in fata lumii, tot asa cum numele i-a fost invocat ad nauseam in cauzele meschine ale politicii locale, in mica si dezbinata noastra comunitate. Acea situatie m-a facut sa nu trimit aceste randuri cu altele atunci cand manastirea Diaconesti a publicat o carte care cuprindea un capitol format din astfel de marturii. Biserica noastra s-a scindat, iar unii, fie ca le repugna dezbinarea, fie ca pusesera semnul de egalitate intre biserica si preotul ei, au plecat fara a ajunge altundeva. Grupul fostei conduceri, care a iesit dintre noi cu pretentia ca va continua proiectul constructiei, a transformat numele parintelui intr-un slogan trivializant, repetat pana la demonetizare. Aici, in fosta sa biserica, exista pericolul ca unele mironosite sa substituie relatia pe care au avut-o cu parintele, mesagerul lui Hristos, celei pe care I-o datoreaza lui Hristos Insusi, intr-o forma incipienta de cult, impotriva explicitelor dorinte cu limba de moarte ale insusi parintelui Gheorghe. Lasandu-le in urma pe toate, dupa lungii ani de exil, sub cetinile din Neamt parintele se gaseste in sfarsit acasa. Cei ramasi il pomenim si ne rugam ca sufletul lui sa fie numarat in cetele dreptilor. In grija sa, in schimbul celui chemat la El, Domnul ne-a trimis un preot vrednic, pe mult mai tanarul parinte Claudiu, care, desi n-are cum raspunde la injusta acuza gandita sau rostita de unii, aceea ca nu-i parintele Gheorghe, impartaseste cu predecesorul sau unele din calitatile cele mai importante ale acestuia: intelect, traire religioasa autentica, verticalitate.

Intr-unul din acele momente de controversa intre patru ochi, parintele Gheorghe mi-a spus: “Nu ma mai judeca! Eu voi fi voi fi judecat de Dumnezeu, ca preot; stiu asta, si inspre aceasta judecata ma indrept.” Neostenit truditor in via lui Hristos, parintele s-a intors la Domnul sau, urmand sa-I raspunda pentru sufletele pastorite. Daca a gresit ca om sau chiar ca preot, judecata apartine doar Celui fara pacat, stapanul zilelor noastre. Stiu insa ca daca marturia mea cantareste ceva, as aduce inaintea dreptului Judecator povestea constiintelor desteptate de chemarea parintelui, a generatiei mele intoarse din deznadejde la actiune, a unor tineri carora, imprumutand din descrierea pe care Nicoara Iordache a facut-o unui alt apostol al spiritului romanesc – Capitanul – “le-a imbracat sufletele in haine de nunta”.

Sorin Dragan, Washington DC

Sursa: MARTURISITORII

33-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-washington-foto-victor-roncea-sorin-dragan-grigore-caraza-corneliu-coposu

Sorin Dragan (cu barba in stanga) alaturi de Parintele Calciu, Grigore Caraza (in spatele parintelui) si altii, la Washington, in 1992. Sursa: Ziaristi Online

Vedeţi si Piata Universitatii si povestea unui golan adevarat, auto-exilat. Sorin Dragan si epopeea generatiei 1989-1990

Cuvântul Părintelui Justin la înmormântarea Părintelui Gheorghe Calciu la Mănăstirea Petru Vodă (3 decembrie 2006):

1-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro

2-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-tanar-in-delta

3-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-hirotonire

4-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-hirotonire

5-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-acasa-cu-mama-si-familia-la-mahmudia

6-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-acasa-cu-mama-si-familia-la-mahmudia

7-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-casatoria

8-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-sotia

9-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-tanar

10-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-legionar

11-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-arestare

12-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-eliberare

13-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-inainte-de-plecarea-in-sua

14-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro

15-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-inainte-de-plecarea-in-sua

16-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-radu-voda

17-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-in-sua-jfk-nyc-9-august-1985-grigore-caraza

18-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-in-sua-jfk-nyc-9-august-1985-pr-roman-braga

19-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-in-sua-jfk-nyc-9-august-1985-grigore-caraza-zahu-pana-liviu-butura

20-parintele-calciu-si-presedintele-sua-ronald-reagan-marturisitorii-ro

21-alexandru-ronnet-mircea-eliade-parintele-gheorghe-calciu-victor-corbut

22-parintele-calciu-in-america

23-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-in-sua

24-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-campul-romanesc-eminescu-nicapetre

25-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-biserica-sfanta-cruce

26-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-demonstratie-de-protest

27-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro

28-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro

29-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro

30-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro 31-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-washington-foto-victor-roncea 32-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-washington-foto-victor-roncea 33-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-washington-foto-victor-roncea-sorin-dragan-grigore-caraza-corneliu-coposu

34-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-singur

35-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-un-trabant 36-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-in-delta

37-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-manastire

38-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-sfantul-andrei

39-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-slujba

40-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-slujba

41-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-parintele-justin

42-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-maica-heruvima

42-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-parintele-justin

43-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-parintele-ioanichie

44-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-parintele-justin

45-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-parintele-justin

46-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-parintele-justin

47-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-parintele-justin

48-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-parintele-justin

49-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-petru-voda

50-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro

51-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-bartolomeu-anania

52-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-cu-patriarhul-teoctist

53-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-pe-patul-de-spital-spitalul-militar

54-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-la-prohodire-patriarhul-teoctist-radu-voda-2-decembrie-2006

55-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-asteptat-la-petru-voda-de-parintele-justin-2-decembrie-2006

56-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-asteptat-la-petru-voda-de-parintele-justin-2-decembrie-2006

57-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-inmormantarea-de-la-petru-voda

58-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-inmormantarea-de-la-petru-voda

59-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-inmormantarea-de-la-petru-voda

60-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-inmormantarea-de-la-petru-voda

61-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-parintele-justin-la-inmormantarea-de-la-petru-voda

62-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-parintele-justin-la-inmormantarea-de-la-petru-voda

66-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-sotia-si-parintele-justin

67-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-sotia

68-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro

69-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-rezistenta

70-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro-mormantul-de-la-petru-voda-cu-troita-lui-florin-stuparu

Interviu la National TV:

Parastasul de 1 an la Petru Voda:

Cuvantul Parintelui Justin la inmormantarea Parintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Parinte Gheorghe Calciu,
Bine ati revenit la Manastirea Petru Voda!
Cu doua luni in urma ati fost aici la noi, ati admirat muntii, dealurile, padurile si celelalte lucruri minunate ale lui
Dumnezeu si v-ati exprimat dorinta ca trupul cel ostenit de suferinte si pribegie sa se odihneasca in Gradina Maicii Domnului, in pamantul sfant al tarii noastre si mai exact la Manastirea Petru Voda, inchinata tuturor Martirilor jertfiti in temnitele comuniste si impreuna sa asteptam aici sunetul trambitei celei de apoi a Arhanghelului pentru invierea cea de obste si sa iesim „intru intampinarea Domnului in vazduh”(1 Tes. 4:16).
Bine ai venit iubite frate intru credinta si intru suferinta deoarece „binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului”!
Intristati frati si surori!
Biserica si neamul nostru romanesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice constiinte ale demnitatii noastre crestin-ortodoxe si romanesti, iar pe de alta parte castiga un rugator in ceruri pentru acest popor incercat si aici pe pamant, o
icoana de-a pururi vie a unui Apostol ce inalta Crucea astfel incat „vestirea lui ajunge pana la marginile lumii” dar va strabate ca un ecou sfant peste veacuri generatiilor ce vor veni zicand asemenea Sfantului Pavel: „Fiti mie urmatori, precum si eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).
S-a nascut in anul 1925 odata cu Patriarhia Romana pe data de 23 noiembrie. S-a nascut la gurile Dunarii cel ce se va odihni aici intre crestele Carpatilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX si-a croit crezul ca un fluviu de nestavilit si a devenit un munte de neclintit.
Si-a trait copilaria si tineretea in valtoarea evenimentelor interbelice si a inteles ca majoritatea celor din generatia lui pericolele Ciumei Rosii ateiste de la Rasarit care sufla amenintare asupra Romaniei si a altor state crestine din zona, dar si pericolul nazist din apus cu aceleasi efecte distructive pentru credinta si neam. In acest context, fiind student la medicina, cu mult curaj a incercat alaturi de alti tineri sa traga semnalul de alarma, luand parte la diferite manifestari cu caracter anticomunist si antiateu ale studentilor si drept urmare este intemnitat in anul 1948. In urma condamnarii cunoaste calvarul inchisorii comuniste de reeducare a studentilor de la Pitesti, iar chinurile groaznice si diabolice de acolo la care erau supusi detinutii sunt asemanatoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortura folosite in aceste temnite urmareau distrugerea fizica si spirituala, semanau ura si dezbinarea si nu in ultimul rand se dorea pierderea nadejdii si a credintei in Bunul Dumnezeu. In aceste conditii deosebit de grele multi „au pierit ca niste miei dusi spre junghiere” si ramasitele lor pamantesti au fost aruncate in gropi comune, iar sangele lor a ingrasat brazdele pamantului de unde striga precum sangele lui Abel catre fratele Cain cel ucigas.
Aceasta perioada de 17 ani de puscarie a fost pentru Parintele Gheorghe Calciu o adevarata universitate in care se deprinde virtutea, rabdarea, credinta, dragostea, solidaritatea, pacea interioara, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfant dupa cum spune Sfantul Pavel si el la randu-i intemnitat pentru Hristos(Gal. 5:22).
In urma decretului de amnistie din 1964, Parintele Calciu iese calit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist si ateu urmeaza filologia dar credinta in Dumnezeu intarita in temnita il cheama sa devina pescar de oameni, adica preot in Biserica lui Hristos care nu poate fi biruita de portile iadului (Mt. 16:18).
Drept aceea urmeaza Cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti dupa care este hirotonit preot si este numit profesor de Franceza si Noul Testament la Seminarul Teologic Radu Voda din Bucuresti, fiind foarte iubit si apreciat de elevi, multi dintre ei atasandu-se duhovniceste de dascalul lor.
In 1977 cutremurul din 4 martie n-a daramat Biserici, dar cutremurul comunist are curajul sa loveasca altarele Dumnezeului celui viu, sau cum spune psalmistul, ca in codru cu topoare sa distruga locurile cele sfinte. Atunci cand Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a fost stearsa de pe fata pamantului si pangarit locul cu un salas al pacatului, glasul Parintelui Gheorghe Calciu a rasunat ca un tunet, cu mult curaj si fara nici o frica impotriva daramatorilor de biserici pentru ca era nefiresc pentru urmasii voievozilor „mari ctitori de locasuri sfinte”, sa savarseasca sacrilegiul acesta. Parintele isi asuma rolul de a striga cu glas mare in pustiul nepasarii si al compromisului, cu atat mai mult cu cat consecintele acum puteau fi mai grave, deoarece suferinta nu ar fi fost una individuala, ci si a familiei, a sotiei si a baiatului, insa Parintele stia ca nimeni si nimic nu trebuie sa desparta pe adevaratul crestin de dragostea lui Hristos. Astfel Parintele a tinut cele sapte cuvinte catre tineri in sapte saptamani, miercurea, la Seminarul Radu Voda, cuvinte care au insemnat atunci o adevarata Proclamatie spirituala, o chemare la redesteptarea cea intru credinta, un reper concret de orientare in intunericul veacului acestuia, deoarece toti „umblam in latura si in umbra mortii” (Is. 9:1).
In urma acestei atitudini este anchetat, izolat, amenintat si in 1979 este condamnat la inca 10 ani inchisoare. In urma protestelor marilor personalitati din diaspora romaneasca si a presiunii unor oameni politici este eliberat dupa cinci ani, in 1984, si fortat sa paraseasca tara in anul urmator.
Dupa 21 de ani de puscarie urmeaza exilul in SUA de 22 de ani, o perioada in care Parintele cu un dinamism tineresc desfasoara un apostolat jertfelnic pentru romanii de peste ocean fiind liantul si vocea cea mai autorizata pentru nazuintele celor de acolo, dar si propovaduitorul credintei ortodoxe si a valorilor nationale pentru pastrarea identitatii religioase si de neam. Dorul de tara l-a urmarit mereu asa cum i-a urmarit pe evrei in robia babilonica, care plangeau la raul Babilonului aducandu-si aminte de Sion (Ps. 136).
Simtindu-si sfarsitul aproape a dorit sa vada pentru ultima data locurile dragi ca aceste amintiri sa le poarte in sufletul sau in planul vietii de dincolo. Asa cum Iosif a lasat testament ca atunci cand ai sai se vor intoarce in pamantul fagaduintei sa-i ia si osemintele lui si acest testament a fost implinit intocmai de Moise, asa si Parintele Calciu a lasat testament ca trupul sau sa fie adus si inmormantat aici la Manastirea Petru Voda. Dupa o viata intreaga traita in zbucium si neodihna, in marturisire si jertfa, rastignit intre Dumnezeu si neamul sau dupa expresia lui Petre Tutea, sub zodia martiriului si a smereniei si moartea Parintelui este tot in aceiasi zodie a neodihnei si a furtunilor ingaduite de Dumnezeu pentru a primi cununa mai stralucitoare in imparatia cerurilor.
De sarbatorea Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, 21 noiembrie, Parintele Calciu intra in acea Sfanta a Sfintelor nefacuta de mana, in ceruri (Evr. 9:12), unde este Marele Arhiereu Iisus Hristos, pentru a mijloci in veci pentru acest neam pe care L-a iubit atat de mult.
De Sarbatoarea Sfantului Andrei, Apostolul Romanilor, Parintele Calciu, Noul Apostol al Romanilor de pretutindeni este adus in tara intr-o procesiune sfanta si depus in Manastirea Radu Voda pentru a fi prohodit dupa randuiala de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Romane.
Acum la implinirea unui an de la sfintirea Manastirii acesteia inchinate Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, dar si tuturor Martirilor cazuti in lupta impotriva celor fara de Dumnezeu, iata se seamana aici in cimitir un simbol al demnitatii ortodoxe, un martir al neamului, un spirit ce va cuvanta tainic tuturor ca „cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor lui”.

In ziua in care s-au implinit 8 ani de la moartea parintelui Cleopa, Parintele Gheorghe Calciu este intampinat in Manastirea noastra si deja gusta din bucuria zilei a opta, adica ,,s-a impartasit cu adevarat cu Dumnezeu in ziua cea neinserata a imparatiei Sale”.

Acum, in preajma sarbatorii Sfantului si Bunului Parinte Nicolae, prin moartea Parintelui Calciu avem in ceruri un Parinte al nostru, mangaietor in necazuri si nevoi, rugator pentru neamul nostru romanesc si luminator al drumului catre Hristos.
Din vremelnicie Parintele Calciu trece in vesnicie si trage dupa el un neam intreg, deoarece acel popor va dainui in istorie si in vecii nesfarsiti care-l va avea intr-o masura cat mai mare pe Dumnezeu. El este rascumparatorul vremurilor noi care spala rusinea fricii si a lipsei de cutezanta si care sterge vina sangelui curs pe nedrept asa cu m spune Mantuitorul „de la sangele lui Abel pana la sangele lui Zaharia fiul lui Varahia cel ucis intre templu si altar” si ca acest blestem sa nu apese pe umerii nimanui.
Hristos sa te odihneasca in latura celor vii si usile raiului sa-ti deschida, mostenitor imparatiei Sale sa te arate si mijlocitor pentru Biserica si neamul nostru sa te randuiasca, pe tine Parinte Gheorghe Calciu marturisitor neinfricat al credintei!
Print Friendly
2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON