9 ani cu Părintele Ioanichie Bălan la Ceruri. „Vreţi să mai rămână România Românie? Întoarceţi-vă la ortodoxie, la Biserica!” – Cuvânt către tineri

parintele-justin-cu-parintele-ioanichie-balanS-a înaltat la Domnul, la ora 2 din noaptea de 22 noiembrie 2007, Parintele Ioanichie Balan, la 77 de ani, (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț – d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria), unul dintre marii duhovnici pe care bunul Dumnezeu i-a daruit neamului românesc. L-am cunoscut pe Parintele Ioanichie în urma cu 15 ani. A fost singura data când am stat fata catre fata cu Parintele. Eram atunci studenta în anul întâi, curioasa si dornica de a transmite colegilor mei de generatie un sfat, o vorba plina de duh dintr-un suflet plin de duh. Parintele ne îndemna atunci la lupta, o lupta fatisa, crâncena, cu agresiunile la care era supusa generatia noastra. M-am simtit atunci asemeni unui copil dojenit cu dragoste, dar în acelasi timp cu asprime de parintele sau. Am avut impresia ca peste oamenii dragi mie timpul nu va trece. Ca parintele Ioanichie ma va astepta mereu sa ma întorc la Sihastria si sa-mi dea alte si alte sfaturi pentru tinerii brasoveni. M-am înselat – Parintele Ioanichie a plecat pe urmele fratilor sai mai mari, Parintele Cleopa, Parintele Staniloae, Prea Fericitul Teoctist, sa stea la taifas cu Dumnezeu. Vestea plecarii sale la cele vesnice a picat ca un traznet în sufletul meu. Cuvintele sale, însa, pe care le transmitea tinerilor atunci razbat si dincolo de mormânt, parca mai puternice, catre un altul si totusi acelasi tineret român. Acesta este motivul pentru care am hotarât astazi restituirea unor frânturi de gânduri din cele împartasite mie în smerenia chiliei Parintelui. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! (Crina Palas)

pr-ioanichie-man-sihastria

Ioanichie Calauzitorul
“În viata sa fiti tineri care sa sfinteasca un loc, o casa, o societate, o generatie, un cartier si locul de munca unde veti lucra. Prin comportament crestin, mai întâi. Ori esti crestin azi, ori esti pagân, una din doua. Si crestin ortodox, caci România e tara ortodoxa. Tineti cont ce va spune un calugar batrân si rau: daca nu va tineti serios de biserica si de ortodoxie, prapad e cu noi. Ne manânca vecinii si strainii si pagânii. Daca va tineti de Biserica, nici rusii, nici tatarii, nici nemtii, nici alte tari din Rasarit sau Apus nu vor putea sa ne scoata din Carpati si sa ne dezlipeasca de Hristos.
Nu mai aveti acces la Sfânta Spovedanie, nu va mai faceti vreme de Sfânta Împartasanie, nu aveti bucuria vietii cum o au cei care traiesc întru Hristos. Veti avea bucuria placerilor, a sexualitatii, a ispitelor si patimilor trupesti, dar nu bucuria întru Hristos. Bucurii trupesti, orizontale, care se consuma într-o zi, si nu bucurii vesnice, verticale, axate pe Hristos. Treziti-va! Sunteti tineri si noua ne e mila de ce se va întâmpla cu tara asta care se cheama înca România. Vreti sa mai ramâna România Românie? Întoarceti-va la ortodoxie, la Biserica, la tinuta morala decenta, cinstita a românilor dintotdeauna.
Faceti un comitet, mergeti duminica pe la spitale, la casele de batrâni, ajutati cu cuvântul, mângâiati, sfatuiti, combateti casele de desfrâu. Mergeti la manastiri, la preoti batrâni care sa va lumineze, sa va binecuvinteze, sa va calauzeasca. Ortodoxia activa e o misiune. Misionaris mul se face de la om la om. Dar pentru asta trebuie sa va curatiti de pacatele tineretii, sa cititi cât mai multe carti teologice. Sa stiti voi întâi câte ceva din frumusetea Ortodoxiei, din trairea întru Hristos, ca sa puteti trage si pe altii spre Hristos, sa puteti fi o luminita aprinsa acolo unde veti trai. Trebuie sa faceti ceva. Eu sunt un om mai de baricade. Ori facem ceva, ori ne ducem la plimbare.
Sfânta Evanghelie spune ca la sfârsitul lumii vor fi chemate toate neamurile. Deci natia ramâne pâna la sfârsitul lumii. Ba mai mult, fiecare neam si tara are îngerul sau pazitor.
Neamurile crestine trebuie sa ramâna. Iar crestinii trebuie sa fie la locul lor, echilibrati, seriosi si sa nu se dezlipeasca pentru nimic în lume de pamântul strabun în care i-a nascut Dumnezeu. De ce exista tentatia de a pleca în alta tara? Credeti ca, afara de Dumnezeu, ne vrea cineva din lume? Cine îsi pune nadejdea în Rasarit si Apus se înseala amarnic. Numai în Dumnezeu, în smerenia, rabdarea si deviza parintilor nostri, a românilor dintot – deauna, ne putem pune speranta. Nu ne-au scos de aici nici turcii, nici tatarii, nici rusii, nici nemtii, nici austro-ungarii, si nici de-acum înainte nu ne va scoate nimeni. Doar Dumnezeu, daca ne vom îndeparta de El. Asa ca, treziti-va, luati aminte si, cot la cot cu preotii, cu calugarii, treceti la post, la rugaciune, la spovedanie. Asa trebuie sa fie o tara crestina care poarta Crucea de doua mii de ani.
Treziti-va, frati români, pâna nu-i prea târziu! Ori crestini buni, ori pierim. Luati aminte ce va spun: numai Dumnezeu din cer ne salveaza. Priviti în sus, fratilor, nici într-o parte, nici în alta! Fericirea noastra este sa ramânem aici, unde ne-a nascut Dumnezeu, cu Hristos în brate si în bratele lui Hristos.”

Părintele Ioanichie: “Mi-e dor de Cer” – 26 XII 1955

p-ioanichie-balan

“Despre măreţia tainei acesteia a întrupării lui Iisus au vorbit destul de clar Sfintele Evanghelii, au predicat destul de mult şi sfinţii noştri părinţi, încât eu un fir de praf ce rătăcesc în acest prea mare univers nu îndrăznesc să aduc cuvânt de laudă lui Dumnezeu pentru acest praznic luminat, ci îl voi cinsti cu tăcerea.

Dar pentru tine, suflete al meu, nu voi tacea. Pentru tine niciodată nu voi osteni a te învăţa sau a te dojeni, a te îndemna sau a te sfătui. Deşi nu faci nimic din cele ce te sfătuiesc, totuşi eu nu voiesc să te parăsesc de tot, ci voiesc să ne unim şi să trăim impreună, sfătuindu-ne, învăţându-ne şi trezvindu-ne unul pe altul…

Tocmai acum, când toată lumea se bucură de acest mare praznic, te văd pe tine, suflete al meu, intristat şi dus pe gânduri. Tocmai acum, când îngerii cantă cu păstorii, tu stai plângând deoparte. Tocmai acum, când magii Il caută şi I se închină, aducându-I daruri, tu stai nepăsător de mântuirea ta. Tu ai dat bucuria pe întristare, veselia pe suspinuri, nădejdea pe o subţire deznădejde. Şi pentru ce toate acestea? Pentru ca nu te nevoieşti să păzeşti poruncile Domnului. Şi nepăzind voia Lui, nu poţi niciodată să ai pace în suflet, sa fii vesel la faţă, cu nădejde tare de mântuire, cu zambet pe obraji, cu cuvinte de laudă pe limbă, cu vorbe dulci pe buze. Deci iată, suflete al meu, pricina intristării tale; iată pentru ce tu eşti mâhnit tocmai acum când toată lumea se bucură.

De aceea îţi spun, suflete al meu, că niciodată nu vei putea spori duhovniceşte, nici vei avea pace şi bucurie în suflet până nu te vei sili să te înfrânezi de la patimi şi să lucrezi voile Domnului.

Vai ţie deci, suflete al meu, că de atâtea ori ai fagaduit să pui un bun început şi te-ai arătat mincinos.

Vai ţie, dragul meu, că iată te văd despărţit de acesti plăcuţi ai lui Dumnezeu. Ei toţi se veselesc, iar tu te intristezi. Ei cântă, iar tu plângi. Ei prăznuiesc, iar tu petreci tot sub povara patimilor. Ei petrec în slobozenie, iar tu rămâi mereu sub apăsarea conştiinţei.

Şi toate acestea le pătimeşti pentru că nu te nevoieşti şi nu faci voia Lui. Degeaba ai lăsat lumea şi stai în munţii aceştia de atâţia ani, că nici un folos nu ţi-ai agonisit. De aceea eşti mereu tulburat, rece şi foarte slab în credinţă şi nădejde. Şi îţi adeveresc că nu vei scăpa de această grea stare a sufletului tău până nu te vei sili să faci voia Domnului…

De aceea zic tănguindu-mă: Pentru mine nu este niciodată Crăciun sau Paşti. Nu este niciodată Naşterea sau Invierea lui Iisus. Căci de nu mă voi naşte şi eu printr-o adâncă pocăinţă, împreună cu Iisus, de nu voi trăi şi pătimi împreună cu Dânsul, nu voi putea nici sa mă bucur sau să înviez împreună cu El la o viaţă nouă. Deci te rog, suflete al meu, ia aminte de tine, trezeşte-te spre o viaţă nouă în Iisus. Nevoieşte-te ca să-L primeşti şi tu pe pruncul Iisus să se nască a doua oară în peşterii inimii tale cea plină de bălării şi întuneric.

Nevoieşte-te să-L culci pe El în ieslea inimii tale si caută să-L ţii cu multă bucurie mereu pe Domnul înlăuntrul tău ca să fii miluit de Dânsul. Nu te face peşteră de tâlhari şi cuib al diavolilor, ci fă-te tron al lui Dumnezeu şi slujitor râvnitor al său. Aşa de te vei sili, de te vei nevoi, atunci va fugi de la tine tulburarea, mâhnirea, mânia şi te vei face casă a toată fapta buna, de care să te învrednicească Bunul Dumnezeu şi sa scrie în cartea vieţii şi sărman numele tău. Amin.

29 XII 55. Dor de pocăinţă

pr-_paisie_si_pr-_ioanichie

Merg încet pe drum spre Sihăstria. Pe munţi bate un vânt puternic. Un vânt uscat şi monoton. Brazii cânta acelaşi cântec trist şi solitar ce îmi trezeşte în suflet un dor de linişte, de singurătate. Aş vrea să fiu singur, să nu mai vorbesc cu nimeni, să nu mai văd pe nimeni, să nu mai aud zgomot, să nu mai am griji, să nu mă mai ştie nimeni, să fiu singur, mereu singur. Mi-e dor de munţi! Aş vrea să stau sus pe creste de munţi, să-mi bată vântul mereu în faţă, să-mi cânte brazii mereu în urechi, iar pâraiele să-mi şoptească în murmur aceeaşi tainică rugăciune.

Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veşnicie! Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munţilor pustii pluteşte o ceaţă deasă. Aş vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus şi vreau să răzbat cu privirea printre nori spre cerul cel senin şi albastru al pacii lui Iisus. Mi-e dor de Iisus. Mi-e dor de Fiul Fecioarei. Mi-e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine. Mi-e dor de Cel ce a murit pe cruce pentru pacatele mele. Mi-e dor de Cel ce s-a înălţat pe nori la Ceruri pentru a noastră mântuire. Mi-e dor de Iisus cel rastignit. Mi-e dor de Iisus cel flămând şi însetat pentru mântuirea mea.

Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Şi nu ştiu pentru ce. Sunt sătul şi totuşi mi-e foame de ceva. Sunt adapat şi totuşi o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit si totuşi o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine imbrăcat şi totuşi un vânt nevăzut bate fără milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame şi o sete ce le simt, sunt toate pentru că nu-L am în mine încă pe Iisus. Osteneala, vântul, frigul, durerea inimii sunt pentru că trăiesc în păcate de atâţia ani.

De-atâţia ani păcătuiesc, de-atâţia ani bolesc şi sufăr fără a mă lecui. Deşi am şi doctori iscusiţi şi leacuri potrivite, totuşi zac bolnav şi strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăinţa îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanţurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele şi patimilor şi iată că mor nelecuit.

De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit şi nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.

Păcatul. Blestematul păcat mă biruieşte. El mă stăpâneşte. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut şi nu-L mai pot ajunge, Il strig şi nu mă mai aude. Il chem şi nu-mi răspunde. Il rog plângând şi nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă şi nu ştiu cu ce să o îndepărtez. Am greşit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat şi acuma iată am îmbătrânit şi am ostenit de truda vieţii. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos. De aceea, zic, mi-e dor de linişte, ca să mă reculeg puţin. Să mă rog lui Dumnezeu şi să-mi plâng păcatele mele.

Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aş vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile şi grijile vieţii, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puţin, câtuşi de puţin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greşit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, ştiu că numai prin pocăinţă am iertare. Totuşi văd că sunt atât de pătimaş, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Şi trupul şi simţurile mele şi lumea şi diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieţii mele şi n-are cine se milostivi spre mine. Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele şi cine să mă ducă la o casă de oaspeţi. Sunt doborât de patimi şi nu are cine mă ridica din legăturile lor amare!

De aceea, văzând că sunt atât de păcătos şi nesimţit la inimă, zic şi cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat.

Aş vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinţi şi fraţi, departe de grijile vieţii, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate. Acolo, numai acolo, în ţara pocăinţei, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci şi pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veşnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veşnicie… Acolo, în ţara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aş vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aş vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin”.

Mi-e dor de Cer, Viata Parintelui Ioanichie Balan, Arhim. Petru Balan, Ed. Manastirii Sihastria

parintele-ioanichie-balan-parintele-ilie-cleopa-parintele-arsenie-papacioc-2-decembrie-1998

Sursa: MĂRTURISITORII

 

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON