MARTIRII POLIŢIEI ROMÂNE: Prinţul Alecu Ghyka (Alexandru Ghica), în Arhivele Securităţii, după 24 de ani de temniţă: “Pentru el credinţa a făcut minuni, căci de nu credea în dumnezeire, poate nu mai exista astăzi”


Sursa Ion Danielescu spunea la 23 noiembrie 1965 că, din discuţia avută cu prinţul, rezulta că a fost la biserică, de 8 noiembrie, de praznicul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ,,crede cu sfinţenie, deoarece pentru el credinţa a făcut minuni, căci de nu credea în dumnezeire, poate nu mai exista astăzi, prin câte a trecut’’. (ACNSAS)

„Comunismul e o utopie…! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminați, dar veți fi blestemați, din neam în neam, de copiii și nepoții voștri, cărora le-ați închis ochii de dragul unei idei sortită eșecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!”Prinţul Alexandru Ghica – (8 februarie 1903 – 10 ianuarie 1982) – Ultimul cuvânt adresat judecătorilor după a doua condamnare

Vedeţi mai jos şi filmul documentar “Martirii Poliţiei Române” – Scenariul: Florin ŞINCA, Regia: Andrei TEODORESCU (Marele Premiu CineMAiubit 2013), Imaginea: Tudor PLATON, Montajul si sunetul: Andrei PĂCURARU

COMUNIŞTII  NU  L-AU  ÎNCOVOIAT: PRINŢUL  ALEXANDRU GHYKA, DIRECTORUL  GENERAL  AL POLIŢIEI

,,Am văzut oameni veniţi în cârje şi plecaţi în picioare’’.

Ilie Tudor din Podari[1], fost deţinut cu Alexandru Ghyka

Alexandru Ghyka reprezintă un model de luptă. Strănepot al domnitorului Grigore Ghica al V-lea (1807-1857), domnitorul Ţării Moldovei între 1849-1853 şi 1854-1856, a fost director general al Poliţiei (1940-1941). El avea să pătimească îndelungat, fiind închis în temniţe aproape un sfert de veac, în perioada 1941-1964. Ortodox, cult, vertical, patriot, roman de o rară demnitate, a rezistat tuturor asalturilor reeducării. În total a făcut 24 de ani de puşcărie. A fost deţinut în puşcăriile de la Jilava, Piteşti, Văcăreşti, Aiud, Alba, Sibiu, Braşov, Ploieşti, Ghencea, Galaţi, Giurgiu, Suceava, Gherla  şi a fost urmărit de Securitate până la sfârşitul vieţii (1982).

Foto: Ghyka.com

Familia şi studiile

Alexandru Ghyka s-a născut la 8 februarie 1903 la Iaşi. Părinţii săi au fost Grigorie (1858-1912), căpitan de cavalerie, fost ataşat militar la Legaţia din Viena, din ramura domnitoare a Moldovei. Bunicul lui Alexandru Ghyka a fost colonelul Alexandru Ghyka (1831-1903). Mama lui s-a numit Constanţa şi era fiica lui Constantin Câmpineanu. Aveau o avere de 170 de ha. În rândul apropiaţilor era numit Alecu.

Principele Ghyka a primit o aleasă educaţie întru românism, demnitate, patriotism fierbinte. El a urmat Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu (1914-1926), instituţia unde s-au format atâtea caractere puternice ale ţării. A absolvit apoi cursurile Liceului particular din Iaşi, timp în care a asistat la întrunirile Ligii Apărării Naţional-Creştine. În anul 1926 a intrat la Facultatea de Drept, pe care a terminat-o în 1930[2]. Doctor în Drept, din 1932 a intrat în magistratură în jud.Tutova, iar din 1933 făcut parte din Baroul Bucureşti. Mânat de patriotism şi suferind pentru situaţia din ţară, a fost comandant legionar, numit în rândul celor apropiaţi ,,Prinţul’’, caracterizat de verticalitate morală, credincioşie, demnitate. Aşa după cum menţiona într-un interogatoriu, în 1937 a intrat în Mişcarea legionară, Cuibul Cloşani, unde şef era Alexandru Vergatti. În fişele penale, după ce a fost condamnat, apare ca un bărbat, având o statură de 1,85 m, bine proporţionat, ochi albaştri. A fost căsătorit cu Maria-Eliza Orleanu. Au locuit pe bd. Dacia nr.2, în Bucureşti. Casa nu mai există.

Prinţul a fost supus monitorizării încă din 1940. La 14 ianuarie 1940, Maria Eliza Ghica cerea PPC aprobarea ca prof.dr. Emanoil Bacaloglu să-i facă un examen soţului ei, internat la Spitalul Filantropia şi care se afla sub supraveghere poliţienească. Locuiau atunci pe Calea Dorobanţilor nr. 4. Comisarul Doboş, din Serviciul Poliţiei Sociale şi al Informaţiilor a făcut un referat favorabil, în sensul că poate fi pus în libertate. Dar, la 28 martie 1940, DPS, prin directorul general Strati Stratilescu şi şeful Serviciului Informaţiunilor, Al.Gr. Guţă, au dispus supravegherea permanentă a lui Alexandru Ghyka după eliberare, cu această misiune fiind însărcinat agentul Popovici[3]. De unde să ştie Stratilescu – ajuns şi el apoi în temniţe – că duşmanul lor comun era comunismul.

Director general al Poliţiei

Prinţul a fost numit director general al Direcţiunii Generale a Poliţiei prin ,,Deciziunea’’ nr. 66519/ 21 septembrie 1941 a ministrului de Interne, generalul Constantin Petrovicescu[4].

Alecu Ghyka a fost şef al poliţiei în timpul statului  naţional-legionar, fiind numit de conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu şi de Horia Sima, la 16 septembrie 1940. Aşa cum a declarat la interogatoriile luate de securişti, la instalare, directorul general al Poliţiei, colonelul Petre Cameniţă[5] i-a predat câteva sute de mii de lei şi i-a prezentat structura, din care îşi amintea pe: R.Georman (subdirector general), C. Maimuca (directorul Direcţiei Poliţiei de Siguranţă), Şteflea (directorul Poliţiei Judiciare), Alimănişteanu (directorul Personalului) şi Bădulescu (ajutor), S.Stratilescu (şeful Corpului Detectivilor), Ovidiu Măcelaru (şeful Serviciului Paşapoartelor), Fl.Cernăianu (Buletinul Informativ).

În condiţiile deja cunoscute, prin Decretul nr.184/ 1 februarie 1941 Alecu Ghyka a fost destituit din funcţia de director general al DGP, aceeaşi soartă având-o şi Constantin Maimuca, inspector de poliţie clasa I ,,însărcinat cu conducerea Direcţiei Poliţiei de Siguranţă’’.

A fost arestat de generalul Emanoil Leoveanu la 24 ianuarie 1941, după rebeliune şi condamnat de Curtea Militară de Casare şi Justiţie la 5 iunie 1941. La anchetă declara că pe mareşalul Antonescu l-a cunoscut în 1940, în casa lt.-col.Alexandru Rioşanu[6], cel care a fost subsecretar de stat la Interne[7].  O fişă din ,,lotul legionarilor’’ menţiona data de 19 iunie 1941, când se afla în detenţie la Văcăreşti. Alecu Ghyka a fost condamnat de Curtea Militară de Casare şi Justiţie la data de 5 iunie 1941.

Credincios ortodox

Pe când se afla în temniţa de la Aiud, prinţul a adresat o cerere conducătorului statului, mareşalul Ion Antonescu. Este scrisă în Postul Crăciunului şi poartă data de 14 decembrie 1941. Prin ea solicita să aibă voie în celulă cu o icoană a Sf. Arh. Mihail, cu o Sfântă Cruce, cu câteva scrisori de la defuncţii Corneliu Zelea Codreanu (asasinat), Ioan Moţa şi Vasile Marin (morţi în Spania) şi cu portretele acestora. Este încă o dovadă a credinţei pe care a mărturisit-o prinţul.

Un eveniment foarte dureros din viaţa lui s-a petrecut la 2 iulie 1942, când se afla la Penitenciarul Aiud, jud.Alba. Este vorba de degradarea militară. Astfel IRP Alba Iulia  informa Serviciul Poliţiei de Siguranţă din DGP că avusese loc ,,degradarea deţinutului legionar Alexandru Ghyka şi a dr. Ilie Niculescu’’, primul plutonier t.r., iar al doilea sublocotenent, doctor în Drept, comandant al Corpului Răzleţi (intelectuali), care s-a comportat asemenea lui Ghyka şi a făcut 22 de ani de temniţă[8]. Cei doi au refuzat. Pentru a se duce la îndeplinire ordinul, s-a intervenit la căpitanul Munteanu (directorul penitenciarului) şi la locotenentul Vlăduţ Pompei (comandantul companiei de pază a penitenciarului). Cei doi i-au obligat să îmbrace uniformele, apoi i-au degradat[9].

În temniţele comuniste

Însă apogeul suferinţei îl va atinge în timpul regimului comunist. La 5 iunie 1946 era închis la Suceava. O fişă penală era întocmită la 13 iunie 1950, când era manţionat domiciliul pe str. Logofăt Tăutu nr.10, Galaţi. Tot aici era trecut şi 5 ani mai târziu. În mai 1948 Ghyka era închis la Penitenciarul Suceava, împreună cu Victor Biriş, fost secretar general al MI.

La 19 octombrie 1954 avem un ,,Mandat de arestare preventivă’’ emis de Procuratura Generală a RPR, cu sediul în str.Mihai Vodă nr.6, prin procurorul A.Călinescu. Propunerea de arestare venea de la UM 0123/0 din MAfI. Termenul a fost de 30 de zile în Penitenciarul MAfI, apoi s-au tot dat prelungiri[10]. Cele câteva sute de pagini ale dosarelor sale conţin fişe, declaraţii, expediţii, prelungiri, cereri… A fost arestat până la 29 iunie 1954, când o comisie MAfI i-a fixat domiciliu forţat în comuna Schei (care înainte se numise Stăncuţa Nouă), raionul Însurăţei, jud.Brăila. A fost iar arestat la 29 octombrie 1954. După mai multe arestări, în 1954 a fost condamnat la detenţie grea pe viaţă. Acuzaţia: ,,crimă împotriva umanităţii – a aplicat tratamente neomenoase evreilor’’.

Dosarele de la Arhiva CNSAS conţin numeroase procese-verbale de interogatoriu. De pildă, ,,Proces-verbal de interogator’’ din 2 decembrie 1954 orele 17.10-19.30. L-au luat cu chestiuni de familie. Declara că are trei copii: Grigore (16 ani)[11], Ioana (15 ani)[12] şi Safta (12 ani)[13]. O soră, Olga, răposase în 1920[14], iar fratele, Grigore[15], pensionar magistrat, domicilia pe str.Horia nr.12, în comuna Uioara, jud.Mureş, surghiunit de fapt. Celălalt frate, Ioan Constantin[16], avocat, făcuse politică cuzistă şi locuia pe str.Creţulescu nr.8, Bucureşti[17].

La 2 decembrie 1954 era interogat între orele 17.10 şi 19.30 de lt.-maj. de Securitate Cristea Iordache din Direcţia Anchete. La 15 februarie 1955, în timp ce se afla în detenţie, era interogat de acelaşi Iordache, ajuns anchetator prim în Direcţia Anchete MAfI – Bucureşti, când i se aducea la cunoştinţă că, potrivit celo aflate la dosar, ,,a dat ordine de a reprima mişcarea muncitorească şi cea comunistă’’[18]. El spunea că a aplicat ,,legile ţării în problema anticomunistă şi muncitorească’’. Evident, avea dreptate. Prinţul era menţionat în 1955, pe str.Logofăt Tăutu nr.10, în municipiul Galaţi. Securiştii şi procurorii au scotocit peste tot pentru a aduce tot felul de indivizi care să declare că Ghyka i-a prigonit. De pildă, au chemat pentru mărturii pe Cristian Solomon, comerciant din Iaşi şi pe Letzler Penchas originar din Ploieşti, care locuia pe str. Stelea Spătaru nr.17 Bucureşti. Acesta din urmă a precizat că în funcţia de chestor al Chesturii Poliţiei Ploieşti era Paul Cojocaru, legionar, care ajunsese şi el între timp condamnat[19]. Alte mărturii au dat David A. Rosenkrantz şi Bercu Feldman, din str. Dionisie Lupu nr.11, Bucureşti.

O probă serioasă la dosar, de care anchetatorii comunişti s-au folosit îndelung – pentru că ea este fotocopiată şi apare ca un leitmotiv la interogatorii – a fost o ,,Listă de recompensare’’ semnată de C. Maimuca şi de Alecu Ghyka, prin care o serie de poliţişti care au contribuit la descoperirea şi arestarea unei mari şi periculoase organizaţii clandestine comuniste din Bucureşti, au primit diverse sume de bani[20]. De pildă, detectivul Nicolae Lungoci, care, printr-o acţiune de filaj, a prins pe autorii principali, a primit 5000 de lei. Au mai fost recompensaţi următorii poliţişti: D.C.Popovici (subinspector), I.Tăflaru (comisar-şef), Ştefan Berbecaru, Andrei Duca, Constantin Stelian, Gheorghe Ionescu, Romulus Cojocaru şi Constantin Rănoiu (secretar i de poliţie), Laurenţiu Bărbulescu şi Haralambie Lepădatu (comisari-ajutori), Dobre Belderof, Constantin Comşa, Constantin Cotorcea, Victor Vamvu, Ion Achimaş (detectivi), şi şoferul Aurel Bozinca[21]. Toţi aceşti agenţi şi ofiţeri de poliţie au ajuns în închisori. În acest lot se aflau condamnaţi şi poliţiştii Petre Teodorescu, Alexandru Voinescu[22] şi Flavian Wirth[23], care primiseră pedepse cuprinse între 8 şi 25 de ani sau muncă silnică pe viaţă. Wirth a declarat că, la o convocare cu personalul poliţienesc de la DGP, Ghyka ar fi ameninţat pe toţi ,,că dacă nu-şi vor face datoria, vor fi împuşcaţi’’.

În 1955 a recunoscut că a numit 49 de şefi de poliţie legionari în fiecare capitală de judeţ şi 10 inspectori ai Poliţiei de Siguranţă. Anchetatorii afirmau că a desfăşurat ,,activitate criminală care reiese şi din procesul lotului III foşti poliţişti în frunte cu Maimuca C. judecat în iunie 1944’’. La 19 decembrie 1954, lt.Constantin Oprea, anchetator în Direcţia Anchete a MAfI propunea prelungirea arestării lui Ghyka. Evident, aceasta s-a aprobat, sub semnătura şefului de serviciu lt.-col. de Securitate Matusei Andreescu (Nathan Mathusievici) şi a şefului direcţiei, col. de Securitate Francisc Butyka[24].

Întrebat de problema cetăţenilor străini, Ghyka declara că era supravegheată, pentru că intra în atribuţiile sale de cap al Poliţiei. I-au imputat că a trimis zece poliţişti să urmeze o şcoală de poliţie administrativă la Berlin. Cât a fost director, ştie de arestarea unui cetăţean sovietic, care, interogat la Siguranţă, a reieşit că este funcţionar la Legaţia URSS.

În 1954 îl avea ca avocat pe M.Nicolau.

Interogat a fost şi Florentin Cernăianu[25], fost subinspector de poliţie, care a declarat, ori aşa s-a consemnat în 1954, că Ghyka a dezlănţuit ,,o adevărată teroare împotriva elementelor comuniste şi a evreilor’’[26]. De altfel, în toate interogatoriile, inclusiv în cel luat de UM 0123 de ziua lui, la 8 februarie 1955, era întrebat de zeci de ori despre activitatea anticomunistă. Fondul operativ era folosit pentru informatori, recompensarea poliţiştilor şi plata diurniştilor. Personal, a avut informator un lt.-col. de 60 de ani din str. Parfumului nr.4 A şi pe Elena Stoenescu, văduva unui colonel. La fiecare le dădea 5-6000 de lei lunar. El a luat 50000 de lei lunar, fonduri de reprezentare aflate la dispoziţia sa, pe care însă a optat să-i depună la casieria Mişcării legionare. La 16 decembrie 1954 anchetatorul i-a prezentat o fotocopie a unui document semnat de el, ca director general al Poliţiei, în care erau menţionaţi 4000 de lei daţi la 31 octombrie 1940 şefului Poliţiei Bacău pentru a recompensa 4 informatori în problema comunistă. De asemenea, comuniştii au scormonit în dosarele vechi şi au anexat la dosarul său o telegramă din 21 septembrie 1940, prin care cerea să nu se permită intrarea în ţară a evreului Stern D. Moritz, ,,periculos comunist’’. Despre Victor Biriş, anchetatorul a menţionat că acesta a declarat: ,,Ghyka a refuzat să predea Direcţia Generală a Poliţiei’’[27].

A fost anchetat şi Petru M. Teodorescu[28], fost comisar-şef de poliţie, care lucrase la Biroul Evidenţei din DPS, condus de Nicolae Ştefănescu zis ,,Puiu’’. Teodorescu şi-a făcut mea culpa şi a afirmat că el însuşi a fost ,,unul din acei poliţişti care au folosit metode inumane în cercetarea comuniştilor’’, iar Ghyka a dat ordin de introducere în lagăre a comuniştilor. I-au promis probabil torţionarii că-i vor reduce pedeapsa.

La 13 noiembrie 1954 era audiat de lt.Constantin Oprea, anchetator în Direcţia Anchete a MAfI, care propunea prelungirea mandatului de arestare până la 19 decembrie 1954. Semnau satrapul Gh.Pintilie, lt.-col. Matuşei Andreescu, col.Francisc Butyka şi lt.-maj.Iordache Cristea. O hârtie din noianul aflat la dosar, era semnată la 5 mai 1956 de maiorul de justiţie Eduard Csako, apărătorul din oficiu al prinţului fiind tovarăşul R.Păucescu[29], adică numai români neoşi[30]. De altfel, aceste prelungiri au tot continuat, deşi nu se aducea nicio probă în plus. Au fost poliţişti de carieră care au stat în puşcărie ani întregi, fără a fi judecaţi, iar când totuşi justiţia comunistă a făcut-o, au antedatat sentinţele, aşa încât decizia nu ne miră.

La 21 ianuarie 1955 prinţul se afla în arestul SSI din Cal. Plevnei (Malmezon). A fost consultat de Moise Cahan, medic al MAfI, care a scris că nu suferă de vreo ,,maladie’’. Era vizitat o dată pe lună de soţie, de cumnatul Mihai Orleanu, de mătuşa Eliza Câmpineanu şi cumnatul său, profesorul Victor Slăvescu, cel care fusese guvernator al Băncii Naţionale a României. La 17 iunie era tot aici. La 19 octombrie 1954 era anchetat de procurorul A.Călinescu din Procuratura Generală a RPR, când primea mandat de arestare pentru 30 de zile în Penitenciarul MAfI, mandat care s-a tot prelungit, din lună în lună, aşa cum am mai spus[31].

La 20 iunie 1956, soţia era delegată de el să-i ridice de la puşcăria Jilava puţinele obiecte personale. Era vorba de un portmoneu, 11 fotografii, un certificat de căsătorie, cel de naştere, o cheie şi imensa sumă de 6,10 lei. I se reţinuse, ori nu mai era de găsit verigheta de cununie, pe care-o purta cu sfinţenie, ca orice bărbat care face o demnitate din statutul de bărbat căsătorit, inscripţionată ,,Maria-Eliza, 19 aprilie 1936’’. Semna şeful Serviciului ,,C’’, lt.-col. Wilhelm Einhorn[32].

Exasperat de prostiile debitate de comunişti, în 1956, în cursul unui interogatoriu din 4 iulie, pur şi simplu prinţul refuza să răspundă întrebărilor lui Ion Braovici, maior de justiţie la Tribunalul Militar Bucureşti[33]. După atâtea anchete, la 17 ianuarie 1957, a fost condamnat la detenţiune grea pe viaţă. A declarat recurs. Dosarul 116/1957 poartă titlul ,,Recursul inculpat Ghica Gr. Alexandru’’[34]. Tribunalul Suprem, prin preşedinte, col. de justiţie Al. Apostoliu, a respins recursul la 5 aprilie 1957. După consumarea acestei etape, era deţinut la Jilava. Securitatea se interesa şi de bunurile pe care deţinutul le mai avea. Astfel, la 12 septembrie 1957, lt. de miliţie Gheorghe Bălan, şeful Postului de Miliţie din comuna Schei, jud.Brăila, declara că prinţul ,,nu mai are nimic în comună’’.

Într-o cerere adresată Tribunalului Militar Bucureşti, din 20 ianuarie 1963, când se afla la Aiud, rememorând calvarul său, prinţul declara că a fost arestat la 21 ianuarie 1941 şi condamnat la 15 ani muncă silnică. În 1952 a fost trimis de la Jilava în lagărul de la Ghencea, unde i s-a comunicat că MAfI l-a pedepsit cu 5 ani de muncă silnică. La 29 iunie 1954 a fost pus în libertate de la Piteşti şi a primit domiciliu obligatoriu doi ani, în comuna Schei. A fost rearestat la 29 octombrie 1954 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la detenţiune pe viaţă, prin sentinţa din 24 ianuarie 1957, adică de Ziua Unirii Principatelor. Ghyka cerea contopirea pedepselor[35]. O adresă trimitea şi MAfI, prin mr. Ioan Linţu, de la Direcţia Secretariat, la 29 martie 1961.

A refuzat reeducarea

Între 1962 şi 1964 a făcut 75 de zile de izolare pentru că a refuzat ,,reeducarea’’ de la Aiud. Mărturiile deţinuţilor de aici – ne referim la cei care au scăpat – îl aşază pe Ghyka pe un piedestal. A fost printre puţinii care a refuzat reeducarea şi a rezistat până la final. Îndelung rugător Domnului, era hotărât să moară fără a face vreun compromis. I-a avut colegi de suferinţă pe Bartolomeu Anania (viitor mitropolit al Clujului), pe Ilie Tudor (tatăl artistului Tudor Gheorghe), mulţi intelectuali şi ofiţeri de poliţie şi de armată.

O mărturie deosebit de importantă ne-a lăsat fostul învăţător şi deţinut politic Grigore Caraza[36], care a împărţit celulele din temniţe şi cu Alecu Ghyka şi cu foşti poliţişti. În toamna anului 1962, în cele 60 de celule de la ,,Zarca’’ Aiudului erau peste 250 de deţinuţi. Cei mai diabolici miliţieni erau destinaţi să facă de serviciu la ,,Zarcă’’. Barabaş, Ardeleanu, Vasile Marcu, Pavel Moldoveanu, Popa (plutonier ajuns ofiţer), Pamfil Sas, Lazăr, Szabo, Mailat (,,ţigan crud şi odios’’). Jupânul lor era colonelul Gheorghe Crăciun, care era în funcţie din 1958, când l-a înlocuit pe sinistrul Istvan Koller (cuscrul lui Leonte Răutu) [37], cel care organiza simularea execuţiei. Uneori, la 2-3 minute, caraliii deschideau ,,spionul’’ (ferestruica) să vadă dacă a mai murit vreunul. Erau celulele exterminării. Printre cei de aici erau foştii poliţişti Ion Batovici, Cantaragiu (din Suceava), Valeriu C. Iuga, Ion Lemnaru (dobrogean), Constantin Maimuca, Dimitrie Mântulescu (doctor în Drept), Constantin ,,Ticu’’ Steriu, Vasiliu (din Piatra Neamţ). Potrivit memorialistului amintit, ei şi cu viitorul mitropolit Bartolomeu nu au rezistat până la final asaltului reeducării. ,,Au rezistat [reeducării] numai aceia care au fost decişi să moară, decât să-şi vândă sufletul’’, scrie Caraza. În 1961, unii din cei de mai sus fuseseră duşi la Bucureşti, pentru a da declaraţii în procesele înscenate după 1958. Pentru a li se învinge rezistenţa, erau izolaţi în 20 de celule, în care pe jos era ciment, iar pereţii fuseseră tencuiţi cu un soi de grund amestecat cu sare, care menţinea o permanentă umezeală. Ferestrele erau bătute în cuie. În celulă nu era sobă, ci doar un pat rabatabil, în care te odihneai între 22 şi 5 dimineaţa, o tinetă comună pentru nevoi, pe care nu aveai voie să stai. Vara mirosul era absolut îngrozitor. Masa consta într-o cană cu apă sărată, seara. Straiele lor – cămaşă şi izmene – erau numai petice şi zdrenţe, fiind destinate doar să le acopere goliciunea.

Fostul deţinut politic Caraza a încercat să reconstituie numele celor 56 de deţinuţi ,,care au rezistat şi ultimului asalt, călcând în picioare şi sfidând toate metodele folosite de a înjosi demnitatea omului’’. Printre aceştia, prinţul Alecu Ghyka, diaconul Ion Grebenea[38], preotul ortodox Dumitru Bejan din Hârlău. La 29 iulie 1964 conducerea temniţei Aiud a dat ordin să se pună scaune în curte. În faţă, câteva zeci de nereeducaţi, în spate 1000 de inşi, consideraţi reeducaţi. Colonelul Crăciun a zbierat atunci, recunoscându-se înfrânt: ,,Cei din zarcă, care plecaţi nereeducaţi, aţi învins!’’ Alexandru Ghyka a fost eliberat de la Aiud prin decretul de graţiere la 1 august 1964. A avut zile şi murit la 10 ianuarie 1982[39].

Urmărit toată viaţa de securişti

N-a avut linişte nici în aşa-zisa libertate. Nu mai erau ziduri de puşcărie. Ele se metamorfozaseră în alte ,,ziduri’’. După ce a scăpat din gulagul comunist, documentele din Arhiva CNSAS relevă monitorizarea la care a fost supus prinţul pe toată durata vieţii. Prin ordinul strict secret din 11 iunie 1965, al lt.-col. de securitate Vasile Lupu din Direcţia a III-a a MAfI, ,,Grupul Operativ Aiud a deschis acţiune informativă asupra fostului director Alexandru Ghyka, pentru atitudine legionară, refractară, făcând parte din grupul celor rezistenţi până la eliberare’’[40]. Practic, după eliberare, toţi deţinuţii politici erau urmăriţi până la sfârşitul zilelor de către securitate şi miliţie. Ei făceau parte din ,,problema comunistă’’.

Când a ieşit, a declarat că se va stabili cu domiciliul la fiul său, medicul Grigore Ghyka, în str. I.C.Frimu nr.5. Soţia sa locuia în Galaţi, str. Logofăt Tăutu nr.12. După o vreme, Miliţia Capitalei i-a acordat o adeverinţă provizorie pentru trei luni. Ulterior i-a dat aviz negativ şi a fost nevoit să plece la Galaţi, unde, evident, Securitatea a transferat ,,acţiunea informativă’’ exercitată asupra lui, aşa cum raportau mr. Ion Burac (şeful Biroului 5) şi lt.-col. George Popescu, şeful Serviciului I[41].

La 4 decembrie 1964 lt.-maj. de Securitate Gheorghe Bunescu a primit o informaţie de la informatorul Ion Florescu, care discutase cu Iulian Cetăţeanu[42]. Acesta din urmă făcuse puşcărie cu prinţul şi declara că-i ,,admiră ţinuta demnă’’. Informaţii a dat şi Eugen Niculescu din Galaţi, str.Grădina Veche nr.18. O altă sursă, Munteanu, informa Securitatea că Ghyka munceşte la garajul Nicolae Bălcescu din Bucureşti ca distribuitor de carburanţi. Lucrarea informativă era încredinţată col.Iacob Martin[43].

Mărturisitor al credinţei ortodoxe

De Mărţişorul anului 1965, informatorul Ioan Georgescu spunea că soţia locuia în Galaţi, iar prinţul în Bucureşti, la copii şi rude. A încercat să găsească o locuinţă, chiar şi la marginea Capitalei ori într-un sat alăturat, dar n-a izbutit. Totodată, lt.-maj. Petre Juvină şi informatorul Gheorghe Gruia relatau despre prezenţa mai multor legionari la biserica Sf.Ilie Gorgani, de 8 noiembrie 1965 care ,,s-au închinat la icoane’’.

Potrivit informărilor, Ghyka ,,nu înţelegea să facă nici un fel de act împotriva stărilor actuale, însă a rămas la convingerile sale, pentru care pare a fi stimat printre cei deopotrivă cu ideile lui’’[44]. Rămaşi fără avere şi posibilităţi de trai, soţia lui făcea meditaţii cu copii, la franceză şi engleză şi lua 2 lei pe oră. Un informator, care fusese coleg de celulă cu el la Aiud, a încercat să-l convingă să devină mai maleabil. N-a reuşit.

Sursa Ion Danielescu spunea la 23 noiembrie 1965 că, din discuţia avută cu prinţul, rezulta că a fost la biserică, de 8 noiembrie, de praznicul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ,,crede cu sfinţenie, deoarece pentru el credinţa a făcut minuni, căci de nu credea în dumnezeire, poate nu mai exista astăzi prin câte a trecut’’[45].

O altă sursă informativă, consemna că Ghyka s-a întâlnit în martie 1965 la Piaţa Amzei cu Radu Gyr, însă, deşi cei doi se cunoşteau, Ghyka nu a întors capul şi nu a vorbit cu Radu Gyr[46]. Evident, era o măsură de autoprotecţie din partea prinţului, ştiindu-se supravegheat la tot pasul.

La 27 ianuarie 1967, informatorul Costică Badiu discuta cu Alecu Ghyka. Potrivit acestuia din urmă, toată lumea se miră că după 23 de ani de închisoare mai este sănătos la corp şi la minte. ,,Tot ce l-a susţinut în închisoare şi în viaţă a fost credinţa că Dumnezeu nu l-a părăsit. N-ar fi crezut niciodată ca, comuniştii să-i dea drumul din închisoare, ba încă mai mult, să-i dea şi serviciu. Eliberarea i-o datorează lui Dej, care a cerut expres eliberarea legionarilor, nu doar trierea lor, aşa cum intenţiona Securitatea. Nutrea un mare dispreţ pentru Nichifor Crainic. Are vreo 750 de lei pe lună, funcţionar la baza I.T.O[47]. din Tiglina, nu e grozăvenie, dar tot e bun că este pe picioarele lui’’.

Fusese ,,găzar’’, dispecer la I.T.B. apoi jurisconsult într-un birou. Pentru că i se luaseră şi cărţţile, citea la Biblioteca V.Ureche din Galaţi. S-a mulţumit cu puţin fără a voi să aibă salarii mari, pentru care bineînţeles i s-ar fi pretins anumite compromisuri pe care nu voia să le facă. Într-un moment de sinceritate, anchetatorul lui politic i-a spus că securitatea hotărăşte anii de închisoare şi Tribunalul doar confirmă şi aşa a fost şi în cazul lui. A făcut un sfert de veac de puşcărie.

Alecu Ghyka a adormit în Domnul la 10 ianuarie 1982, în aceeaşi curăţenie sufletească, patriotism şi demnitate, în care a trăit toată viaţa. Îi puteţi aprinde o lumânare la cimitirul Eternitatea din Galaţi (bd. George Coşbuc nr.221), unde este înmormântat. Dumnezeu să-l ierte!

Comisar Florin Şinca

Martirii Poliţiei Române, 2013

Sursa: MĂRTURISITORII

Despre lansarea cărţii comisarului Florin Şinca (foto), la AmosNews şi Ziarul Lumina

[1] Am avut plăcerea să corespondez şi să discut cu acest om special. Ilie Tudor, născut la 3 martie 1923 în satul Podari, părinţi Nicoleta şi Andrei, căsătorit cu Ştefania Ţenea. Locuia pe str. Fântâna Mireselor din Podari. Au avut un fiu (artistul patriot Tudor Gheorghe) şi două fiice, arestat la 12 decembrie 1958, condamnat în 1959 la 22 de ani de muncă silnică pentru ,,uneltire’’, deţinut la Craiova, Ostrov, Aiud, graţiat la 4 august 1964.

[2] ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.1, f.11. La CNSAS se află 8 volume din Fondul Informativ şi 4 volume din Penal. Un antet din 5 mai 1929, de pe un document care-l privea pe Alecu Ghyka, are următoarea formă: România – Ministerul de Interne – Direcţiunea Poliţiilor şi Siguranţei Generale a Statului – Inspectoratul de Poliţie şi Siguranţă Iaşi.

[3] ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.2, f.35. La 15 iunie 1940, pentru director al PPC semna Eugen Negulescu.

[4] ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.3, f.1.

[5] General Petre Cameniţă (1889-1962), absolvent al Şcolii Superioare de Război (1921), prefectul judeţului Argeş în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea (1938-1940), comandant al unor unităţi, între care Corpul VI Armată, numit director general al Poliţiei la 11 septembrie 1940, trecut în retragere în 1945.

[6] Alexandru Rioşanu (1892, Bucureşti – 1941), cu obârşie în vechea familie boierească a Rioşenilor, ofiţer de cavalerie, luptător în primul război mondial, absolvent în 1919 al Şcolii de Cavalerie din Samur (Franţa), absolvent al unui curs de informaţii, profesor la Şcoala Militară de Cavalerie, a trecut în rezervă în 1938, fiind numit subsecretar de stat 7 septembrie 1940 – 24 ianuarie 1941, apoi guvernator al Bucovinei, funcţie în care a murit tânăr, la 30 august 1941, în urma unei operaţii nereuşite. După 26/27 noiembrie 1940 a avut un mare rol în salvarea vieţilor unor foşti miniştri. Vezi pentru alte informaţii A.Spânu, Istoria serviciilor…, p.440. Horia Sima scria că mareşalul avea trei oameni de încredere: Ică Antonescu, col.Nicolae Dragomir şi col.A.Rioşanu. Potrivit lui I.Coja, Rioşanu era mason, anglofil şi dorea (la indicaţia lui Ion Antonescu), să-i compromită pe legionari, ordonând poliţiei să nu intervină atunci când evreii erau ucişi în Bucureşti, iar în cartierul Dudeşti ţiganii le jefuiau şi le incendiau proprietăţile. Rioşanu a locuit pe Calea Dorobanţilor, în acelaşi imobil cu Al.Ghica, şeful poliţiei.

[7] În documente, în 1940, şef de serviciu în DGP, DPS, apare Al.Gr.Guţă. La 12 noiembrie 1940, în problema comunistă IRSiguranţă Timişoara, Serviciul Poliţiei de Siguranţă, informa DGP prin inspectorul regional Aurel Vlad şi comisarul-şef A.Lupuţiu. Apare, de asemenea, medicul Corneliu Preda, născut în 1933, legionar, numit chestor al Poliţiei Arad. ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.1, ff.55-57.

[8] Raportul era semnat de chestorul dr. Liviu Mărgău, din Chestura Poliţiei Alba Iulia, inspectorul regional de poliţie Valeriu Popoviciu şi şeful Serviciului Siguranţei Alba Iulia, subinspector de poliţie dr. I.Stoichiţă.

[9] ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.2, f.42.

[10] Ibidem, Vol.1, f.8.

[11] Grigore Ghyka, n. 14 februarie 1938 – d. 9 iulie 1992, doctor în medicină.

[12] Ioana Maria Eliza, n. 24 ianuarie 1940 – d. 1966, a fost căsătorită cu medicul Radu Săvulescu.

[13] Safta Maria Tudora, n. 3 decembrie 1943 – d. 23 martie 1964.

[14] Olga Ghyka, n. 1897, Iaşi – d. 4 august 1920, Iaşi.

[15] Grigore Ghyka, 26 iulie 1899, Iaşi – 2 martie 1966, Bucureşti. Este înmormântat la Bellu.

[16] Ioan Constantin (Dinu) Ghyka, 26 decembrie 1900 – 4 decembrie 1969.

[17] În dosarul lui Alecu apare şi Nicolae Ştefănescu, fost subdirector al DPS, născut la 18 februarie 1907 în Piteşti, fiul lui Nicolae şi Alexandrina, domiciliat în str.Codrilor nr.6, Bucureşti. ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.1, f.28.

[18] ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.1, f.5.

[19] Paul Cojocaru, născut la 26 noiembrie 1906 în comuna Şoimari, jud.Prahova, părinţi Ioan (plutonier de jandarmi) şi Sofia, căsătorit cu Stela Dumitrescu, 2 fii, avocat la data arestării, fost chestor. În 1941 fusese condamnat la 10 ani de închisoare pentru rebeliune. A fost arestat la 28 august 1948, condamnat pentru că ,,a schingiuit evrei’’. Detenţii la Făgăraş, Aiud, Ploieşti, Gherla şi Jilava, eliberat la 21 septembrie 1957.

[20] Ibidem, f.12. Interogat la 29 decembrie 1954, lui Maimuca i s-a pus în faţă fotocopia unui document din care rezulta că el (subdirector general al DPS) a semnat, iar Ghyka a aprobat recompensarea unor poliţişti pentru descoperirea şi arestarea unei organizaţii comuniste. Tot Maimuca, condamnat de Tribunalul Capitalei (preşedinţe Octav Rotărescu) la muncă silnică pe viaţă, la 8 iulie 1954, deţinut la Sibiu, declara la 29 decembrie 1954 că Ghyka a dat 72000 de lei recompensă pentru activităţile anticomuniste.

[21] Unii dintre aceşti poliţişti se găsesc menţionaţi în cuprinsul cap.4.

[22] Alexandru Voinescu, născut la 29 august 1912 în Doiceşti, jud.Dâmboviţa, fiul lui Vili şi Ecaterina, comisar de poliţie, locuia pe str.Pictor Obedeanu nr.35, Bucureşti. Vezi cap.4.

[23] Flavian Wirth, născut la 22 decembrie 1908 în Turnu Severin, fost poliţist, str.Mihai Eminescu nr.135 bis, Bucureşti. Vezi cap.4.

[24] ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.4, f.19.

[25] Pentru alte informaţii vezi cap.4.

[26] ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.1, f.9.

[27] Victor Biriş s-a născut la 16 septembrie 1908 în Micăsasa, jud.Sibiu, părinţi Ion şi Maria, doctor în Drept, domiciliat în Bucureşti, Calea Dudeşti nr.45, apoi la nr.202 şi 312. Condamnat la 27 mai 1941 pentru rebeliune, condamnat şi de comunişti în 1951, deţinut la Constanţa, Aiud, Jilava, Iaşi. A fost graţiat la 16 ianuarie 1963.

[28] Petru Teodorescu, fiul lui Marin şi Maria, născut la 12 iunie 1904 în comuna Spătărei, jud.Teleorman, mic burghez, 8 clase de liceu, membru PMR, comisar-şef la arestarea din 15 octombrie 1948, soţia Olga, domiciliat în Roşiorii de Vede. În 1951 era în temniţa de la Făgăraş, apoi la Jilava, Valea Neagră, Făgăraş, Poarta Albă, Timişoara. A fost inclusiv în colonii de muncă şi a fost condamnat la detenţie grea până în 1966. Nu ştim când a scăpat. La 19 martie 1955 era în puşcăria din Timişoara.

[29] ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.2, f.5.

[30] Ibidem, Vol.4, f.8.

[31] Ibidem, Vol.1, f.81. Sediul Procuraturii Generale şi al UM 0123/ Anchete speciale din MAfI era pe str.Mihai Vodă nr.6, adică sediul de azi al IGPR. S-o fi făcut aici vreodată vreo sfinţire?

[32] ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.4, f.13.

[33] Nu mult după aceasta, la 13 iulie, lt.-col. de justiţie Emil Hirsch atrăgea atenţia că Ghyka urmează să fie deţinut la spitalul Gheorghe Marinescu. Consultat de medicul N.Zucma, directorul spitalului, era menţionat ,,fără tulburări’’. ACNSAS, Fond Penal, Dosar 14468, Vol.2, f.18.

[34] Ibidem, f.1.

[35] Ibidem, f.5.

[36] Grigore Caraza, n.1 februarie 1929 în comuna Călugăreni, satul Poiana Teiului, jud.Suceava, fiul lui Vasile şi Ioana, a fost arestat la 31 august 1949, condamnat în 1959 la 23 de ani de muncă silnică pentru crimă de uneltire, legionar, deţinut la Jilava, Aiud, Constanţa, Târgu Ocna, Bacău, Văcăreşti, domiciliat în Bucureşti, str.Sebastian nr.216, graţiat la 31 iulie 1964. A scris ,,Aiud însângerat’’ ş.a.

[37] Ştefan Koller a fost director al puşcăriei de la Aiud în 1953-1958. Cazul acestui satrap este emblematic pentru felul în care acţionează ,,occidentul civilizat’’. În anii ’70, George Bush (chiar viitorul preşedinte american), a intervenit la preşedintele RSR Nicolae Ceauşescu, pentru a-i cere să permită fiului lui Istvan Koller (Coller), însurat cu fiica lui Leonte Răutu (Lev Oigeştein), să emigreze în SUA. Nu-i mai plăcea beizadelei România comunistă, ţara în care tac-su pusese umărul la distrugerea elitelor.

[38] Probabil este vorba de preotul Nicolae Grebene din Răşinari.

[39] ,,Comunismul e o utopie…! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminaţi, dar veţi fi blestemaţi, din neam în neam, de copiii şi nepoţii voştri, cărora le-aţi închis ochii de dragul unei idei sortită eşecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!’’ spunea Al.Ghyka, potrivit celor consemnate de Ilie Tudor.

[40] ACNSAS, Fond Informativ, Dosar 185010, Vol.1, f.12.

[41] Ibidem, f.31.

[42] Deţinut politic, născut la 15 decembrie 1921 în Craiova, arestat în 1949-1950, eliberat, iar arestat, deţinut până la 29 iulie 1964, inclusiv la Aiud şi Gherla.

[43] Numele adevărat Iakab Martin, ungur, născut la 25 martie 1923 în satul Chiteni, jud.Cluj, ofiţer de securitate în perioada 1948-1972, trecut în rezervă  cu gradul de colonel, decedat în Bucureşti în 1999.

[44] ACNSAS, Fond Informativ, Dosar 185010, Vol.1, f.32.

[45] Ibidem, f.29.

[46] Ibidem, f.33.

[47] Era vorba de Întreprinderea de Transport Orăşenesc. La 3 august 1969 informatorul Aurică Păun din Galaţi spunea că Ghyka zicea despre atitudinea lui Nicolae Ceauşescu: ,,Ceauşescu a riscat foarte mult’’. El şi-a căpătat prestigiu, dar există încă mulţi comunişti români filosovietici. ACNSAS, Fond Informativ, Dosar 185010, Vol.1, f.65.


“Martirii Poliţiei Române” – Scenariul: Florin ŞINCA, Regia: Andrei TEODORESCU (Marele Premiu CineMAiubit 2013), Imaginea: Tudor PLATON, Montajul si sunetul: Andrei PĂCURARU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON