Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul. MĂRTURISITORII, LA ARTICOLUL 500 !

Am împlinit 500 de articole (şi peste 4500 de abonaţi la pagina noastră de Facebook)! Moment aniversar pentru care ne-am înnoit site-ul, după cum constataţi. Mergem mai departe, cu bucurie că putem, graţie colaboratorilor noştri benevoli, să revelăm, picătură cu picătură, cuvânt cu cuvânt, rând cu rând, pagină cu pagină, fotogramă cu fotogramă, câte puţin din adevărul despre istoria naţională, atât de forfecată şi azi, după directive rămase încă valabile din vremuri pe care le credeam definitiv apuse. „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”, scria Nicolae Iorga. Tinere de azi, am putea spune noi, asemenea lui Eminescu, “ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri”?…  Ei bine, aflaţi! În anul omagial al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, după cum a fost declarat 2017 de Biserica Ortodoxă Română, “maica poporului român”, vom încerca, după puterile noastre, să mai adunăm câteva slove, cu voia Domnului, spre dreapta înscriere a sfinţilor martiri şi mărturisitori ortodocşi români în sinaxarele naţionale. Grupul nostru de tineri şi mai puţin tineri, dar la fel de entuziaşti de istoria reală a României, vă este recunoscător dacă vă veţi aminti, măcar o clipă pe zi, de “şirul neîntrerupt de martiri” ai neamului românesc. Pomeniţi-i în rugăciuni şi veţi fi pomeniţi! Vă mulţumim că ne citiţi, citaţi şi difuzaţi. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

La această ocazie aniversară ne simţim onoraţi să vă oferim o analiză impresionantă despre marele român şi “agent al istoriei” Mircea Eliade, preluată de pe site-ul Academia.edu:

POSTLEGOMENA LA FELIX CULPA

Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul

Volumul II

Culegere de texte de Liviu Bordaș

Ediție îngrijită de

Mihaela Gligor și Liviu Bordaș

Presa Universitară Clujeană

2013

Pe  copertă:  Fotografie  din  fondul  Mircea  Eliade  Papers,  Special  Collections Research Center, University of Chicago Library (courtesy Liviu Bordaș).

Referenți științifici:

Professor Mac Linscott Ricketts, Emeritus, Louisburg College, Louisburg, NC, U.S.A. Professor Bryan S. Rennie, Westminster College, New Wilmington, PA, U.S.A.

Apariția acestui volum a fost suportată de Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică, CNCS-UEFISCDI, prin Proiectul PN-II-RU-PD-2011-3-0014 cu titlul „Originile intelectuale ale antisemitismului. Elemente culturale și reprezentări simbolice în România interbelică”, Număr Contract: 76/05.10.2011, director: dr. Mihaela Gligor, derulat prin Academia Română, Filiala Cluj-Napoca

© Pentru prezenta ediție, Liviu Bordaș și Mihaela Gligor (2013)

Universitatea Babeş-Bolyai Presa Universitară Clujeană Director: Codruţa Săcelean Str. Hasdeu nr. 51

400371 Cluj-Napoca, România

Tel./fax: (+40)-264-597.401

E-mail: editura@editura.ubbcluj.ro http://www.editura.ubbcluj.ro/

Notă asupra ediţiei

Acest volum încheie proiectul publicării corespondenŃei postbelice a lui Mircea Eliade cu evrei români păstrată în arhiva sa de la biblioteca Universi- tăŃii din Chicago. În primul volum am arătat principalele motive pentru care tabloul oferit aici este – inevitabil – incomplet, fără ca totuşi eventualele lacune să afecteze esenŃial imaginea relaŃiilor sale epistolare cu evrei din (sau originari din) România. Ar mai trebui poate adăugată o precizare, bazată pe o concluzie la care am ajuns prin eliminare. Corespondenţii care e posibil să satisfacă criteriile stabilite pentru a fi incluşi aici, dar care mi-au rămas necunoscuŃi nu deŃin o poziŃie importantă (prin persoana lor sau prin numărul scrisorilor) în ansamblul corespondenŃei lui Eliade.

Alte câteva precizări despre cei care nu au putut fi cuprinşi în acest volum. Toma Pavel, Ion Avramescu şi Judit Bretan au fost lăsaŃi de-o parte din aceleaşi motive, arătate în primul volum, ca Mariana Şora şi Ştefan Baciu. Unii corespondenŃi care satisfăceau criteriile stabilite nu au  fost incluşi din motive diferite. Emil Simiu (n. 1934) este prezent în arhiva lui Eliade cu o scrisoare, dar aceasta e mult prea deteriorată de apă pentru a putea oferi un text legibil.1 De la Gherasim Luca (1913-1994)2 şi Silviu Sanie (n. 1936) nu am reuşit să identific decât scurte dedicaŃii.3 În fine, corespondenŃa lui Elie Wiesel (n. 1928) nu este purtată direct cu Eliade, ci cu redactorii de la Encyclopedia of Religion.4

___

1 Trimisă la 28 octombrie 1977, din Gaithersburg MD; M.E.P. 72.2. Apa care a stins incendiul din biroul lui Eliade, în decembrie 1985, a lipit cele patru pagini manuscrise, astfel încât a rămas legibilă doar jumătatea din dreapta a fiecăreia. Se referă la scrisoarea deschisă a lui Paul Goma şi la cea a lui Ion NegoiŃescu de solidarizare cu el, precum şi la persecuŃiile la care aceştia au fost supuşi pentru protestul lor politic. Îi solicită sprijinul pentru a-l ajuta pe NegoiŃescu (cu o invitaŃie oficială, precum din partea lui Committee on Social Thought al UniversităŃii din Chicago) să facă o călătorie de câteva luni în S.U.A. Alte referiri la Saul Bellow şi Petru Comarnescu.

2 “à Mircea Eliade, / en toute sympathie / Ghérasim Luca” – pe volumul său: Héros-Limite, Le Soleil Noir, Paris, 1953; F.M.E., nr. inv. 3936.

3 “Domnului Profesor Mircea Eliade, / respectuos omagiu, / Sanie Silviu / Iaşi, 9-XII-1980” – pe extrasul articolului său: “Le Diadème d’Or de Tyras”, Dacia. Revue d’Archéologie et d’Histoire Ancienne (Bucarest), nouvelle série, XXIII, 1979, pp. 147-157; M.E.P. 152.24.

4  Claude B. Conyers (n. 1934), project editor, şi asistenta lui, Beverly Ann Moon (n. 1945); M.E.P. 105.8. În prima scrisoare, datată Boston, 26 iulie 1984, Wiesel îi scrie lui B. Moon că subiectul articolului care i se propusese pentru enciclopedie (secŃiunea “Myth in Modern Life” a articolului “Myth”, termen limită: ianuarie 1985) îl stimulează / entuziasmează (“excite”) şi promite că va încerca să-l scrie până la toamnă. C. Conyers îi răspunde la 17 august 1984, mulŃumindu-i că a acceptat invitaŃia şi îi trimite instrucŃiunile de redactare şi contractul. Totodată precizează următoarele: “Within our grand design for coverage of religious phenomena and concepts, myth is at the very heart, and we have given much thought to how it could be presented in our encyclopedia in fresh and fruitful ways. Our principal articles, under the rubric ‘Myth’, will be three: a general overview by Mr. Eliade, an essay on the relationship between myth and history by Paul Ricoeur, and your piece on mythical elements and structures in modern life. We believe that our plans are very well laid indeed. The triumvirate of Eliade, Ricoeur, and Wiesel is as nearly ideal a group of contributors as we can imagine.” O copie a scrisorii i-a fost trimisă (vizibil) lui Eliade. Pe ea este adăugată o “blind note” cu sugestia de a-i trimite o “personal note” lui Wiesel în scopul de a cimenta angajarea lui în acest proiect. “Besides Joseph Campbell, who has refused, Wiesel is, I think, one of the few great scholars who could write the kind of original and imaginative piece that we want. I believe that he will do it brilliantly.”

Nu ştim din ce cauză angajamentul nu a fost păstrat. Nici Eliade şi nici Wiesel nu au mai participat la redactarea articolului. El a fost scris, într-o altă formă, de membri sau asociaŃi ai “şcolii de la Chicago”: Kees Bolle (“An overview”), Paul Ricoeur (“Myth and history”), Walter Harrelson (“Myth and ritual school”). “Myth”, în: M. Eliade (editor in chief), Encyclopedia of Religion, vol. X, MacMillan, New York – London, 1987, pp. 261-285.

___

Spre deosebire de primul volum, distribuirea corespondenŃilor în secŃiuni nu a fost la fel de simplă aici. Doi dintre cei aflaŃi în secŃiunea IV (Traducători şi editori) puteau sta şi în secŃiunea III (Prieteni şi cunoscuŃi postbelici), iar alŃi doi din secŃiunea VI (Jurnalişti) în secŃiunea V (CunoştinŃe prin corespondenŃă). Dar existenŃa secŃiunilor IV şi VI se justifică prin profilul lor individualizat. De asemenea, unii dintre cei aflaŃi în secŃiunea VII (CorespondenŃi ocazionali), având drept criteriu existenŃa unei singure scrisori şi lipsa unui contact personal, ar putea fi dovediŃi de cercetări viitoare ca aparŃinând secŃiunii V, deşi probabilitatea rămâne foarte mică.

Cele specificate în primul volum cu privire la dispunerea materialului, la editarea textului scrisorilor şi la notele de subsol rămân – de la sine înŃeles – valabile. Scrisorile au fost publicate integral, cu excepŃia unor repetiŃii, care au fost marcate cum se cuvine în text şi note. Din raŃiuni estetice şi de spaŃiu am eliminat din fruntea a numeroase scrisori adresa lui Eliade ca destinatar, la Universitatea din Chicago. Am lăsat-o doar pe cea, mult mai rară, de la Paris.

La fel ca în primul volum, notele biografice au fost în general alcătuite pe baza fişelor de dicŃionar şi enciclopedie, acolo unde ele există, confruntând cât mai multe dintre acestea.5 În măsura posibilului şi a importanŃei, am folosit şi surse prime. În cazurile în care nu există fişe de dicŃionar sau enciclopedie şi mai ales în cele ale persoanelor puŃin cunoscute am folosit informaŃii dintr-o mare varietate de surse, inclusiv dintre cele publicate pe Internet, cu grijă însă de a le reŃine doar pe acelea sigure şi credibile. Eventualele lacune sau inexactităŃi se datorează numai absenŃei sau rarităŃii surselor şi dificultăŃilor de acces la ele. Pe lângă datele generale despre viaŃa şi activitatea corespondenŃilor lui Eliade şi relaŃiile lor cu acesta, am acordat atenŃie aspectelor legate de temele cărţii, adică acelora care precizează situarea lor în raport cu antisemitismul şi cu ideologiile totalitare (fascismul şi comunismul).

Datorez mulŃumiri deosebite întregului personal al Special Collections Research Center al bibliotecii UniversităŃii din Chicago pentru solicitudinea cu care m-a întâmpinat mereu şi în special directorului său, dr. Daniel Meyer, pentru permisiunea de a publica aceste materiale. De asemenea, profesorului Sorin Alexandrescu pentru permisiunea de a publica scrisorile lui Eliade. Nu în ultimul rând, Ńin să le mulŃumesc lui Romulus D. ŞtefănuŃ (Biblioteca UniversităŃii din Chicago) pentru ajutorul lui, mereu disponibil, în procurarea surselor necesare documentării şi profesorului Mac Linscott Ricketts pentru constanta şi concreta lui susŃinere de-a lungul acestui proiect.

De asemenea, mulŃumirile editorilor se îndreaptă către Autoritatea NaŃională pentru Cercetare ȘtiinŃifică, CNCS-UEFISCDI. O parte a muncii de documentare, elaborare şi editare a fost desfăşurată în cadrul proiectului PN-II-RU-PD-2012-3-0600, “Mircea Eliade între indologie şi istoria religiilor. De la yoga la şamanism şi religiozitate arhaică” (număr de contract: 63/30.04.2013), derulat prin Colegiul Noua Europă din Bucureşti şi avându-l ca director pe dr. Liviu Bordaş. O altă parte a muncii de elaborare şi editare, precum şi tipărirea cărŃii au fost susŃinute prin proiectul PN-II-RU-PD-2011- 3-0014, “Originile intelectuale ale antisemitismului. Elemente culturale şi reprezentări simbolice în România interbelică” (număr de contract: 76/05.10.2011), derulat prin Academia Română, Filiala Cluj-Napoca şi având-o ca director pe dr. Mihaela Gligor.

În final, se cuvine repetat ceea ce am precizat în primul volum despre corespondenŃii lui Eliade şi eventualii lor urmaşi ori moştenitori, precum şi despre normele legale din România privitoare la publicarea în scop ştiinŃific, necomercial, a scrisorilor păstrate în arhive publice din Ńară şi străinătate. “Ne asumăm aceste scăderi cu speranŃa sinceră că nu am lezat pe nimeni.

___

5 Principalele surse au fost: Şerban Andronescu, Who’s Who in Romanian America, (American Institute for Writing Research) Andronescu-Wyndill, New York, 1976; Ionel Jianou (coord.), Les artistes roumains en Occident, American Romanian Academy of Arts and Sciences, Davis, 1986; Ion Manea (red. şef), Români în ştiinŃa şi cultura occidentală, ed. a II-a, Academia Româno-Americană de ŞtiinŃe şi Arte, Davis, 1996; Aurel Sasu, DicŃionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Albatros, Bucureşti, 2001; Mihai Pelin, Opisul emigraŃiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele SecurităŃii, Compania, Bucureşti, 2002; Nicolae Cajal, Hary Kuller (coord. gen.), ContribuŃia evreilor din România la cultură şi civilizaŃie, ed. a II-a revăzută, Hasefer, Bucureşti, 2004; Hary Kuller, Presa evreiască din România, Tritonic, Bucureşti, 2004; Aurel Sasu, DicŃionarul biografic al literaturii române, vol. I-II, Paralela 45, Piteşti, 2006; Hary Kuller (coord.), Evrei din România, Breviar biobibliografic, Hasefer, Bucureşti, 2008; Eugen Simion (coord. gen.), DicŃionarul general al literaturii române, vol. I-VII, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004-2009; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, versiune revizuită şi augmentată, vol. I-II, Semne, Bucureşti, 2009; Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, ed. a II-a, Compania, Bucureşti, 2010; Ion Văduva-Poenaru (ed.), Enciclopedia marilor personalităŃi din istoria, ştiinŃa şi cultura românească de-a lungul timpului, vol. I-XVI, Geneze, Bucureşti, 1999- 2010.

___

Prezenta ediŃie de texte are un scop documentar, e publicată în cadrul unui proiect academic de cercetare şi nu este pusă în vânzare. IntenŃia ei e una strict ştiinŃifică: de a îmbogăŃi baza documentară a unei chestiuni dificile, care a provocat şi continuă să provoace dezbateri – mai mult ne-academice decât academice, dar cu o mare influenŃă în spaŃiul academic atingător operei lui Eliade. Editorii şi-au asumat sarcina şi riscurile publicării ei cu conştiinŃa că acest lucru le poate fi mai degrabă defavorabil, în special în cazul posibilei lezări a diferitelor interese politice din spaŃiul academic şi cultural. Sperăm că ea va fi primită cu aceeaşi bună credinŃă cu care a fost realizată şi publicată.”

Liviu Bordaş

Chicago, iunie 2013

P.S.

Alte mulţumiri se cuvin domnului dr. Mihai Neagu Basarab şi doamnei Rodica Moschinski de la Biblioteca şi Institutul Român de Cercetări din Freiburg pentru generosul concurs pe care mi l-au acordat în cercetarea colecŃiilor de manuscrise ale acestei importante instituţii a exilului. Am putut astfel adăuga, în ultimul moment, scrisorile lui Eliade către Arion Roşu.

Freiburg, decembrie 2013

 

Postfaţă

Eliade, evreii şi antisemitismul.

Prezenţe şi absenţe

Despre scrisorile postbelice primite de Eliade de la corespondenŃii săi români de origine evreiască se poate scrie, fără îndoială, mult. O permite însăşi cantitatea: 62 de corespondenŃi, ale căror scrisori acoperă circa 750 de pagini dense. De fapt – aşa cum am precizat în nota asupra ediŃiei – numărul celor cu care a avut legături prin intermediul cuvântului scris e mai mare. În plus, aria raporturilor lui Eliade cu lumea evreilor români nu este în întregime acoperită de corespondenŃii evrei. S-ar cuveni adăugaŃi şi corespondenŃii români din familii mixte. De exemplu, Gheorghe Brătescu (n. 1922), care îi scrie între 1969 şi 1981 şi chiar îl vizitează la Paris, împreună cu soŃia sa Tatiana, fiica Anei Pauker, căreia îi plăcuse imaginea mitizată a mamei ei din nuvela Pe strada Mântuleasa (1968).1 Apoi, jurnalul inedit şi alte surse atestă relaŃii personale cu mulŃi alŃi evrei, cu care nu a întreŃinut sau de la care nu s- a păstrat corespondenŃă.

Acest cuvânt de încheiere nu-şi propune, desigur, să întreprindă o analiză detaliată a întregului material şi nici să atingă toate problemele pe care el le ridică. Se va mărgini la câteva observaŃii – pe baza jurnalului inedit şi a altor scrisori – despre corespondenŃă şi despre chestiunea antisemitismului, care ar putea contribui la înŃelegerea epistolarului editat aici.

Corespondenţa primită şi emisă: câteva precizări

Un prim lucru care se cuvine precizat despre cei 62 de corespondenŃi este că, în ciuda marii lor diversităŃi lor, ei pot fi împărŃiŃi în trei categorii de profil, corespunzătoare preocupărilor lui Eliade.

Cum era de aşteptat, printre ei se află un număr de oameni interesaŃi îndeaproape de fenomenul religios: orientalişti dublaŃi uneori de istorici ai religiilor (Marcel Leibovici, Anton Zigmund-Cerbu, Arion Roşu, Adriana Berger), specialişti în studii biblice (Bruno Blumenfeld), teologi şi scriitori religioşi (David Şafran, Richard Wurmbrand, Nicu Steinhardt). Dar ei nu sunt majoritari, deşi numărul şi consistenŃa scrisorilor îi situează, global, pe primul locul. În imediată vecinătate pot fi plasaŃi autorii din domeniul filosofiei (Siegfried Hessing, Mihail Baraz, Imre Tóth, Mihai Nadin) şi specialiştii în alte domenii care manifestă un pronunŃat interes pentru religios: Nicolae Morcovescu şi Elena Tacciu în istorie literară, Vladimir Marinov în psihanaliză, Andrei Oişteanu în antropologie. La limită, pot fi adăugaŃi aici esoteriştii şi spiritualiştii (Anna şi Henri Hunwald, Berthe Dominic, Florida Arguetti-Weisz, Alfons C. Vinescu).

___

1 Jurnal II: 235 (6 iulie 1976). V. şi Monica Lovinescu, Jurnal. 1994-1995, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 64 (17 septembrie 1994); idem, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 42.

___

În cea de-a doua categorie, literară, intră scriitori de mărimi  foarte diferite (Sorana Gurian, Sergiu Dan, Andrei Codrescu, Jacob Popper, Tobi Wechsler, Irina Zaharescu-Şapira, Nina Cassian, I.M. Ştefan, Dan Voinescu, Solange P. Blumenfeld, Tiberius Friedman), rude ale unor scriitori dispăruŃi (fratele mezin al lui Mihail Sebastian, soŃia lui Ilarie Voronca), critici şi istorici literari (Nicu Steinhardt, Edgar Papu, Lucian Boz, Nicolae Morco- vescu, Horia Bratu, Edgar Reichmann, Elena Beram, Mihail Baraz, Vera Călin, Ileana Vrancea, Elena Tacciu, Ştefan Cazimir) şi traducători (Edith Silbermann, Alain Paruit). Lor li se pot adăuga slujitorii diferitelor arte (Ionel Jianu, Miron Grindea, Siegfried Wolfinger, Myriam Marbé, Nina Behar).

În fine, o a treia categorie îi cuprinde pe cei ale căror preocupări se situează preponderent în domeniul politicului: politologi (Juliana Geran Pilon, Ion Manea), memorialişti anticomunişti (Raoul  S. Rubsel, Haş Z. Lavi), jurnalişti (Mihail Rinea, Peretz Reiter, Carol Roman, Jacob Popper, Marius Ligi, Liviu Floda, Lulu Solomon).

Clasificarea e, desigur, orientativă; ea poate fi rafinată sau modificată. Unii dintre corespondenŃi au avut preocupări şi activităŃi multiple, fiind repartizabili în mai multe categorii. AlŃii s-ar putea ca, deşi bine încadraŃi în clasa lor profesională, să corespundă mai puŃin uneia dintre cele trei categorii.

În al doilea rând, trebuie precizat că numărul şi lungimea scrisorilor nu sunt un indicator real al apropierii de Mircea Eliade. Mai ales pentru perioada pariziană (1945-1956) şi în cazul rezidenŃilor Parisului. Unul dintre motive este că, la Paris, comunicarea se făcea mai uşor verbal, direct  sau prin telefon. E foarte probabil, de asemenea, ca o parte a corespondenŃei din acei ani să nu fi fost transferată la Chicago.

Prietenii apropiate, precum cele cu parizienii Sorana Gurian, Anna şi Henri Hunwald, Siegfried Wolfinger, sunt ilustrate de puŃine scrisori. În schimb, oameni pe care Eliade nu i-a întâlnit şi nici nu i-a considerat prieteni sunt prezenŃi cu un considerabil număr de epistole, adesea de lungimi invers proporŃionale cu natura raportului dintre ei. Jurnalul (cel integral) este – în special în anii 1945-1971 – un indicator mai bun al apropierii de oamenii cu care Eliade coresponda. Din el aflăm şi că îşi sacrifica adesea prietenii pentru a răspunde necunoscuŃilor sau cunoştinŃelor ocazionale.2

2 V. de exemplu, Jurnal II: 118 (16 august 1973).

Dată fiind marea varietate a corespondenŃilor, acest epistolar prezintă interes pe multiple planuri şi în diferite registre. Foarte important e schimbul de scrisori cu colegii de generaŃie, mai ales acela, bogat, cu Ionel Jianu şi Nicu Steinhardt. CorespondenŃa, necunoscută şi aproape nebănuită până acum, cu discipolii din Paris (Marcel Leibovici, Anton Zigmund-Cerbu, Nicolae Morcovescu), e deosebit de valoroasă, cu atât mai mult cu cât, în rest, perioada pariziană e ilustrată doar de scrisorile lui Sorana Gurian şi Raoul S. Rubsel. Epistolele primite de la Elena Beram, Edith Silbermann şi Alain Paruit sunt documente foarte utile pentru a înŃelege începutul reeditării lui Eliade în România, respectiv traducerea operei sale în Germania şi FranŃa.

Pe lângă informaŃii privitoare la Eliade, scrisorile oferă multe alte date despre corespondenŃii săi, despre lucrările şi proiectele lor, relaŃiile cu alte persoane şi inclusiv despre personalitatea şi caracterul lor. În legătură cu ace- stea ar fi destule lucruri de spus, unele delicate, dar nu e locul a o face aici.

Din ele se poate vedea că Eliade scria mai rar, mai puŃin şi chiar mai puŃin interesant decât corespondenŃii săi. E un fapt general, valabil şi în cazul corespondenŃilor ne-evrei. Încă de la Paris încredinŃa jurnalului hotărârea de a-şi “dezmoşteni” nouăzeci la sută din corespondenŃă: aceea scrisă din obligaŃie şi în care trebuie să inventeze motive pentru a se scuza sau recuza, ori chiar să mintă pentru a-şi apăra libertatea.3 Câteva pasaje din această însemnare au fost totuşi eliminate când a publicat Fragments d’un journal: “Dacă toŃi corespondenŃii mei şi-ar putea comunica scrisorile primite de la mine, ar reieşi că zece luni pe an sunt ‘absent din Paris’, iar alte zece luni sunt ‘bolnav’. Nu scriu adevărul decât Gizei şi câtorva prieteni. Notez acest amănunt ca să-mi justific permanenta minciună şi, totodată, ca să anulez aproape 90% din corespondenŃa mea.” “De aceea nu acord nici o importanŃă scrisorilor: le scriu în grabă, necontrolându-mă şi chiar comentariile filosofice pe care le fac uneori (cu Pettazzoni, Wikander şi alŃii ca ei) nu trebuie considerate ca reprezentând autentica mea gândire.”4

După numirea sa la Universitatea din Chicago, Eliade a început să primească munŃi de scrisori din toate părŃile, la care se străduia să răspundă pe măsura timpului şi a puterilor.5 În cele din urmă a fost nevoie ca asistenŃii săi la revista History of Religions să îl ajute cu întreaga corespondenŃă care sosea pe adresa de la Divinity School.6 E remarcabil totuşi că avea grijă să nu lase pe nimeni fără răspuns, oricât de scurt şi formal era acesta uneori.

___

3 Jurnal I: 248 (11 aprilie 1953).

4 Jurnal, M.E.P. 15.5, ff. 891-893. Lipsesc şi ultimele fraze: “Procedând aşa cum am procedat, sper că mai am numai 7-8 ani de ‘rătăcire în labirint’. După aceea, dacă dă Dumnezeu, voi fi în ‘Centru’…” Despre lipsa de importanŃă acordată răspunsurilor, v. şi însemnarea din 4 ianuarie 1955; Jurnal, M.E.P. 15.5, f. 946.

5 “viaŃa mea la Chicago îmi impune anumite ‘obligaŃii’: să întâlnesc colegi, să lucrez cu studenŃi, să răspund la un număr considerabil de scrisori neinteresante.” Jurnal, M.E.P. 15.8, f. 1240 (24 mai 1960).

6 “Ăsta e blestemul meu. De când sunt aici la Chicago, corespondenŃa s-a triplat. O dată, de două ori  pe  săptămână  lucrez  cu  un  student  la  expedierea  scrisorilor  curente;  cam  optzeci  pe săptămână. Aş vrea să fac odată socoteala: câte ceasuri pe zi îmi sunt luate de citirea scrisorilor şi invitaŃiilor de a scrie cărŃi, articole, de a conferenŃia, de a-mi da părerea asupra oportunităŃii de a traduce cutare sau cutare carte etc. etc.” Jurnal, M.E.P. 15.9, ff. 1428-1429 (1 nov. 1960).

___

Şi asta în ciuda faptului că era unul dintre creatorii care acordă importanŃă şi scrisorilor în ansamblul operei autorilor pe care îi admiră.7 Aşa cum îşi amintea Monica Lovinescu, Eliade “se plângea că el răspunde la toată lumea, pe când Cioran nu scrie decât atunci când are poftă şi de aceea scrisorile lui sunt antologice”.8 Inutil să ne mai gândim câte opere ar fi putut scrie în timpul în care citea şi răspundea la scrisori pe care alŃii, probabil, nici nu le-ar fi luat în seamă.9

Din nefericire, nu dispunem decât în puŃine cazuri de scrisorile lui Eliade: cele păstrate de el în copie sau cele găsite în alte arhive. Aceasta duce, inevitabil, la pierderea dialogului. Ne împiedică şi să tragem concluzii certe despre reacŃiile lui, căci inducŃiile pornind de la scrisorile primite s-ar putea dovedi greşite.

Asaltat de muncă, dar şi de boli, Eliade nu mai reuşeşte să facă faŃă avalanşei de corespondenŃă şi, mai ales, de cereri de tot felul. Jurnalul conŃine nenumărate mărturii despre exasperarea şi deprimarea cu care trebuia să răspundă la scrisori. Bolile şi vacanŃele devin, alături de lucrările sale curente, tot atâtea scuze pentru lipsa sau amânarea răspunsurilor. Nu se întâmplă doar cu acei corespondenŃi cu care, în mod vizibil, nu era prea interesat să Ńină legătura, ci şi cu cei mai apropiaŃi prieteni. Pe de altă parte, nu se poate spune că Eliade era chiar deranjat că devenise un “ghişeu”. Generozitatea lui era într-adevăr mare. Dar cele mai multe dintre lucrurile care i se cereau nu îi erau la îndemână sau necesitau un timp care, în ultimele două decenii de viaŃă, devenea din ce în ce mai preŃios.

În ciuda frecvent exprimatei nemulŃumiri pentru graba şi lipsa de autenticitate cu care redacta o mare parte a corespondenŃei, Eliade nu a mai cerut prin  testament să-i fie distruse scrisorile, aşa cum  îşi propunea la începutul anilor ’50.10 Dimpotrivă, a avut grijă să fie păstrate – în copii, în ciorne, în schiŃe – alături de corespondenŃa primită, în fondul personal de la Biblioteca UniversităŃii din Chicago. O decizie determinată, fără îndoială, de valoarea lor documentară. Însă, asemenea oricăror alte documente, pentru a fi  înŃelese bine,  scrisorile lui Eliade trebuie  integrate  contextului  lor  şi coroborate cu toate celelalte date furnizate de jurnal, memorii, interviuri sau de alte texte ale sale.

___

7 Dintre multele însemnări din jurnalul postbelic inedit, v. una dintre cele timpurii, M.E.P. 15.2, f. 319 (25 aprilie 1947).

8 M. Lovinescu, Jurnal. 1996-1997, Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 67-68 (23 martie 1996). Cf.

Jurnal I: 271 (iulie 1957).

9 Despre aceasta v. însemnările inedite din 11 mai şi 1 iulie 1968, Jurnal, M.E.P. 17.1-2, ff. 3517, 3562.

10  “Aş vrea să atrag atenŃia executorului meu testamentar să distrugă orice scrisoare pe care ar găsi-o, căci prea le-am scris repede şi dezgustat. Blestemul meu a fost această considerabilă corespondenŃă, care îmi macină zile şi nopŃi întregi.” Jurnal, M.E.P. 15.5, f. 734 (9 sept. 1951).

Chestiunea antisemitismului

Aşa cum observam în nota asupra ediŃiei, în corespondenŃa lui Eliade cu evreii români păstrată în arhiva sa de la Chicago subiectul antisemitismului apare rar şi marginal. Cu foarte puŃine excepŃii, pentru evreii care îi scriau – din România, din Israel sau din restul lumii – problema raportului lui Eliade cu antisemitismul nu exista. Altfel spus, ei nu considerau că fusese nici fascist, nici antisemit, iar acest lucru nu se întâmpla din lipsă de informaŃie asupra scrierilor, opŃiunilor şi activităŃilor sale din perioada interbelică. De ce un bun număr de evrei români nu îl considerau antisemit pe unul care îşi exprimase, într-un anumit moment (dramatic), simpatia pentru Mişcarea Legionară, rămâne o temă care trebuie analizată şi discutată cu toată seriozitatea şi cu toate documentele pe masă. Această carte poate fi un bun punct de plecare.

Întrebarea care se pune este: a existat o legătură, directă sau indirectă, între simpatia lui Eliade pentru legionarism şi sentimentele sau atitudinea lui faŃă de evrei? Desigur, ea se (mai) pune doar pentru cei care nu sunt apriori convinşi de presupusul său antisemitism.

Prieten al multor evrei, dar nu şi al etnocentrismului evreiesc, Eliade a devenit pentru câŃiva ani, în 1937-1938, un susŃinător al etnocentrismului ro- mânesc11 şi al formei sale politice cele mai radicale, Mişcarea Legionară. Nu mai trebuie spus că, la fel ca atâŃia alŃi români în acea perioadă, el a conside- rat orice alt etnocentrism manifestat în interiorul graniŃelor Ńării sale drept un duşman al celui românesc. Întâmplarea sau neîntâmplarea făcea ca singurul etnocentrism care părea a fi un concurent redutabil al celui majoritar era acela evreiesc. (A nu se confunda cu sionismul, “naŃionalismul” evreilor, care este în acelaşi timp mai mult şi mai puŃin decât etnocentrismul evreiesc – atât real, cât şi imaginat, căci e vorba şi de realităŃi, dar în primul rând de percepŃia lor.) Dintre cele douăzeci de minorităŃi ale României Mari, nici maghiarii, nici germanii, nici diversele etnii slave şi cu atât mai puŃin Ńiganii nu păreau a putea deveni – prin propriul lor etnocentrism, nu prin intervenŃia statelor- mamă –, o ameninŃare serioasă la adresa etnocentrismului românesc. Funda- mental diferit ca structură şi manifestare de toate celelalte etnocentrisme cu- noscute, mult mai greu de înŃeles şi contracarat, etnocentrismul evreiesc ridica temeri sporite şi reacŃii mai violente.12

___

11 V şi I.P. Culianu, “Mircea Eliade, Journal I, II, III, IV; Autobiography vol. 1, 2; Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots, 1907-1945”, The Journal of Religion (Chicago), 72, nr. 1, January 1992, pp. 157-161. Această opŃiune politică (şi Ńinând de un moment istoric) nu a afectat însă perspectiva teoretică a operei lui Eliade din acea perioadă, care rămâne universalistă şi anti-etnocentrică chiar şi atunci când se ocupă de subiecte româneşti.

12 Ar fi, desigur, greşit să se creadă că rivalitatea etnocentrismelor epuiza înfruntarea dintre comunităŃi etnice (şi etno-religioase) în perioada interbelică. Etnocentrismele se opuneau unele altora, dar şi formelor ne-etnocentrice de manifestare a intereselor şi aspiraŃiilor altor grupuri etnice (şi etno-religioase). Limitele sunt adesea greu de distins, iar amalgamele vin odată cu ritmul accelerat al confruntării. Dar, ca expresie maximă (şi simplificată), etnocentrismele – reale şi imaginate (de celălalt) – tind să confişte prima şi cea mai agresivă linie a competiŃiei.

___

Răspunsul la întrebarea dacă Eliade a fost sau nu antisemit depinde de modul în care e definit – explicit sau implicit – antisemitismul. Dacă prin antisemitism se înŃelege o atitudine (politică, socială, religioasă ori, pur şi simplu, intelectuală) contrară şi/sau prejudiciabilă evreului qua evreu, Eliade nu poate fi considerat antisemit în nici un moment al vieŃii sale. Lipsa oricărei dovezi că i-ar fi urât sau defavorizat pe evrei pentru că sunt evrei – adică în virtutea etniei şi religiei lor – este un fapt indiscutabil. El poate fi calificat astfel (în perioada simpatiei publice pentru Mişcarea Legionară), numai dacă antisemitismul e definit ca fiind sau ca implicând ostilitate faŃă de etnocentrismul evreiesc. Dar o astfel de definiŃie nu e acceptată şi acceptabilă, chiar dacă adesea ea este folosită în mod tacit. (În plus, din motive istoric justificabile, etnocentrismul evreiesc este un subiect aproape absent din cercetările academice postbelice, până chiar la a i se nega existenŃa de către unii autori radicali sau angajaŃi.)

De aici şi dificultatea de a demonstra presupusul antisemitism al lui Elia- de. În schimb, el este dedus prin identificarea legionarismului cu antisemitis- mul. Mai precis, prin raŃionamentul: Eliade a aderat la Mişcarea Legionară; ideologia şi politica acesteia au în centrul lor sau ca principală componentă antisemitismul; prin urmare Eliade a aderat la antisemitism.13 Validitatea raŃi- onamentului e evaluată independent de persoana judecată. Ea nu depinde, aşa cum s-ar cuveni, de sensul termenului “a adera” (adică de faptul dacă adera- rea la o mişcare politică, implică acceptarea – necondiŃionată şi integrală – a ideologiei şi practicilor ei, astfel spus a tuturor componentelor acesteia) şi de analiza istorică documentată a aderării lui Eliade. Validitatea lui se bazează pe un alt raŃionament sau lanŃ de raŃionamente, care duce la concluzia că anti- semitismul este o componentă centrală, esenŃială a ideologiei şi politicii legi- onare, fără de care legionarismul încetează să mai fie legionarism. În jurul lui există deja o întinsă literatură în continuă creştere.

___

13 RaŃionamentul e utilizat începând chiar din 1972, odată cu primul atac direct şi public. [Th. Löwenstein (Lavi)], “Dosarul Mircea Eliade.” Toladot. Buletinul Institutului Dr. J. Niemerover (Ierusalim), I, nr. 1, ianuarie-martie 1972, pp. 21-27 (apărut în mai 1972; a fost urmat de câteva scurte reveniri în aceeaşi revistă şi în Izvoare). Lui G. Scholem autorul îi spusese explicit: “în România ‘dreapta’ în politică şi naŃionalismul erau sinonime cu antisemitismul”. “Însemnări de jurnal” (20 iulie 1972), în: Intelectuali evrei şi presa exilului românesc, ed. de Mihaela Gligor şi Miriam Caloianu, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, pp. 355-361 (357). V. şi scrisoarea lui Scholem din 29 martie 1973; Scrisori primite IV: 318. Pentru valoarea “mărturiilor” lui Lavi, v. povestea absolut fantastică despre teza de doctorat a lui Eliade (susŃinută în iunie 1933) şi legionarism, în Theodor Lavi în corespondenŃă, ed. de Mihaela Gligor şi Miriam Caloianu, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, pp. 331-332.

___

Prin urmare, oricine a aderat la Mişcarea Legionară – iar Eliade a făcut-o ca simpatizant – este în mod implicit antisemit; nu poŃi adera la legionarism fără să aderi şi la antisemi- tism. În sprijinul acestui raŃionament şi a concluziei lui sunt aduse cele câteva instanŃe, directe şi indirecte (texte proprii şi mărturii ale contemporanilor), în care Eliade face referiri interpretabile la evrei. Iar interpretarea privilegiată e cea care sprijină concluzia raŃionamentului legionarism = antisemitism. Do- vezile nu sunt multe – câteva “articole legionare şi despre românism”, alături de jurnalul lui Mihail Sebastian – şi departe de a fi concludente. De aceea greutatea demonstraŃiei cade pe raŃionament. Iar întrucât posibilitatea – ilus- trată nu numai de Eliade – ca cineva să fie legionar fără a fi antisemit vine împotriva unei lungi tradiŃii de critică intelectuală, ea este concediată din start tocmai în virtutea “certitudinilor” consolidate în cei 85 de ani de criticism politic şi academic însumaŃi de această tradiŃie.14

Faptul că fusese un om de dreapta, şef al “generaŃiei tinere” şi discipol al lui Nae Ionescu era, după război, una dintre componentele biografiei lui Eliade cunoscută tuturor celor care ştiau despre el mai mult decât că scrisese Maitreyi. Inclusiv corespondenŃilor săi din aceste două volume. O bună parte dintre ei trăiseră anii ’30 – ’40 şi cunoşteau istoria lui personală şi vicisitudinile ei politice. ToŃi trebuie să fi fost la curent şi cu simpatia sa pentru Mişcarea Legionară, exprimată în anii 1937-1938, fie pentru că trăiseră acei ani, fie pentru că o aflaseră de la rudele şi cunoscuŃii lor care îi trăiseră sau din criticile pe care i le-a adus stânga comunistă, înainte şi după război.15 Aceste din urmă critici, mai ales cele postbelice, asociau consecvent legionarismul cu antisemitismul.

În mediile americane şi internaŃionale, profesorul Eliade de la Universitatea din Chicago era, dimpotrivă, considerat un filosemit. Numărul de elevi, emuli, colaboratori, prieteni şi admiratori evrei ai săi e cu adevărat impresionant.

___

14 Retorica acestui discurs şi agenda politică pe care o subîntinde pot fi analizate în acelaşi fel în care Elaine Fisher a analizat discursul autorilor (Adriana Berger, Daniel Dubuisson, Robert Elwood, Alexandra Laignel-Lavastine, Russell T. McCutcheon, Ivan Strenski, Steven Wasserstrom) care susŃin că opera ştiinŃifică a lui Eliade camuflează opŃiuni politice “fasciste”.

  1. Fisher, “Fascist Scholars, Fascist Scholarship: The Quest for Ur-Fascism and the Study of Religion”, în: Christian K. Wedemeyer, Wendy Doniger (eds.), Hermeneutics, Politics, and the History of Religions. The Contested Legacies of Joachim Wach and Mircea Eliade, Oxford University Press, New York, 2010, pp. 261-284 (264-271).

15 În comunitatea evreiască existau o conştiinŃă şi un interes mult mai treze decât în restul societăŃii pentru tot ceea ce intra sub posibilul semn al fascismului şi antisemitismului. Dar orice om interesat de Eliade ajungea inevitabil să le cunoască. Când am citit, în anii 1984-1989, ceea ce s-a scris în România, după 23 august 1944, despre el şi, în general, despre elevii lui Nae Ionescu, am dobândit o informaŃie completă în privinŃa acuzaŃiilor de legionarism, fascism şi antisemitism care i se aduceau, precum şi în privinŃa naturii surselor pe care se întemeiau. Numai o mică parte a acestei ideologice literaturi acuzatorii a fost antologată de Mircea Handoca în seria Dosarul “Mircea Eliade” (vol. I-XV, Curtea veche, Bucureşti, 1998-2013).

___

În arhiva sa de la Chicago, corespondenŃii evrei non-români îi depăşesc cu mult pe cei români: în număr, frecvenŃă a scrisorilor şi intensitate a sentimentelor. Lucrul acesta nu le cădea deloc bine unora dintre evreii români – emigraŃi precum Eliade – pentru care un fost simpatizant al Mişcării Legionare nu putea decât să fie (în trecut şi în prezent) un antisemit. Comunişti şi sionişti se întâlneau în această convingere. Aşa credeau la Paris Isac Chiva, Lucien Goldmann sau Serge Moscovici. Tot aşa credeau la Ierusalim Theodor Löwenstein (Lavi), Iancu Reichmann-Şomuz, Simon Schafferman, Bela Vago sau Marius Godeanu. În S.U.A., Liviu Floda şi alŃii mai puŃin relevanŃi.16 E uşor de înŃeles de ce, pentru ei, imaginea de filosemit a lui Eliade nu putea fi decât un fals: o impostură care trebuia demascată. Lavi şi-a făcut o misiune din aceasta, atunci când Gershom Scholem l-a invitat la Universitatea din Ierusalim pe colegul său de la Chicago sau când, peste câŃiva ani, a participat la un volum omagial ce-i era dedicat.17

MotivaŃiile celor care îl acuzau de antisemitism sau care i se opuneau şi îl boicotau sub acest motiv nu sunt, fără îndoială, univoce, ci au o complexitate diferită de la caz la caz. În unele cazuri – şi acest lucru e documentat, adesea chiar prin declaraŃii, publice sau private – a cântărit la fel de mult (dacă nu chiar mai mult) faptul că Eliade nu şi-a făcut autocritica şi nu a respins public ideologia legionară şi “fascismul”. Aceste gesturi erau aşteptate şi chiar cerute, dar nu cu vreo finalitate istoriografică, ci pentru un imediat uz politico-ideologic, într-o luptă  mocnită, punctată de periodice izbucniri, cu rămăşiŃele (atât reale cât şi imaginate) ale extremei drepte interbelice. Istoria acestei confruntări surde – păstrată în publicaŃii greu accesibile şi în arhive – aşteaptă încă să fie scrisă. Oricât de greu de acceptat ar putea fi astăzi, Eliade era mai degrabă penalizat nu pentru simpatiile politice exprimate la sfârşitul anilor ’30, ci pentru că, după război, a refuzat să ia atitudini publice pasibile a fi folosite de o tabără împotriva alteia. Au fost deja publicate mai multe surse documentare care arată că el putea fi lăsat în pace sau chiar tratat favorabil în urma cerutelor gesturi de recunoaştere, regret, dezicere, respingere,  denunŃare etc. Nu în ultimul rând, e foarte probabil ca, la unii, să se fi adăugat şi altă motivaŃie: prea umana gelozie pentru succesul semenului, mai ales când acesta nu era asemănător ideologic.

Ea era exprimată prin negarea dreptului unui fost “fascist” la succes literar sau la recunoaştere academică în lumea de după Auschwitz.18

___

16 La Bucureşti – unde, pe urmele lui Oscar Lemnaru, au călcat Leonte Răutu, Nina Cassian, Pavel Apostol, Ileana Vrancea, Veronica Porumbacu, Radu Florian şi alŃii, nu toŃi sub semnătură sau, mai ales după 1967, nu prin tipar – termenul “antisemitism” era în general înlocuit cu substitute precum “ură de rasă”, “huliganism” şi “hitlerism”.

17 Pentru supravegherea informativă şi acŃiunile de “demascare” a lui Eliade, v. cele două volume de documente păstrate în arhiva Centre for Research on Romanian Jewry al UniversităŃii Ebraice din Ierusalim, citate în nota 13. Lipsesc însă dovezi care să lege aceste activităŃi – după cum au afirmat unii – de cele care îi vizau pe Valerian Trifa şi Vasile Boldeanu.

___

Pentru cei care nu-l puteau vedea decât sub semnul vinei, prietenia sau pur şi simplu relaŃiile cordiale ale lui Eliade cu numeroşi evrei nu erau ceea ce păreau. Ele trebuiau să fie necesarmente prefăcute şi să ascundă ceva. Nu putea fi vorba decât de “prieteni-alibi”, de intenŃia de eclipsare a culpabilităŃii, de a obŃine articole “de bine” de la ei sau, în cel mai bun caz, de faptul că exilul şi nostalgia patriei pierdute îi uneau pe cei opuşi prin opinii politice sau apartenenŃe cultural-ideologice.

Toate aceste suspiciuni (indicând adesea o imaginaŃie excesivă) sunt anulate de un fapt simplu şi de netăgăduit: Eliade a avut încă de timpuriu, de pe băncile liceului, prieteni evrei şi a întreŃinut relaŃii cordiale cu colegii evrei până la implicarea sa în istoria tragică a Mişcării Legionare. Anul 1937 pare să fie momentul  în care a  încetat  să-i mai vadă  pe  unii  dintre ei  (cum pesemne a fost şi cazul lui Ionel Jianu). Dar, după eliberarea sa din detenŃie, la sfârşitul anului 1938, relaŃiile întrerupte au fost reluate, ca în cazul lui Mihail Sebastian. La Londra, în 1940, se frecventează cu Miron Grindea şi David Mitrany. În scurta vizită la Paris din noiembrie 1943 se întâlneşte cu B. Fundoianu şi Pierre Hechter (fratele mai mare al lui Mihail Sebastian). Exemplele (limitate la evrei români) pot continua, iar documentarea e încă departe de a fi completă.

Pentru a corecta această imagine de filosemit, considerată falsă, o parte din eforturile criticilor politici (antumi şi postumi 19) ai lui Eliade au urmărit să-i convingă pe prietenii şi apropiaŃii săi evrei – mai ales pe aceia care depuseseră şi depuneau încă mărturie pozitivă –  că s-au aflat în eroare. Efortul a reuşit aproape total, determinându-i pe unii să-şi renege vechea atitudine şi chiar să devină critici ai “fascismului” şi “antisemitismului” lui Eliade, iar pe alŃii să facă mai mulŃi paşi îndărăt, să-i întoarcă spatele prietenului dispărut şi să se cufunde în tăcere.

___

18 Pe lângă complexitatea motivelor trebuie luată în considerare şi diversitatea catalizatorilor. De exemplu, pentru a rămâne tot la cazul primului atac public, articolele din 1972 ale lui Th. Löwenstein (Lavi) şi Iancu Reichmann-Şomuz au fost prilejuite de publicarea în România comunistă a interviului luat lui Eliade de Adrian Păunescu, împreună cu un articol de primă pagină al celui din urmă (“Un român în America”, Contemporanul, nr. 11, 10 martie 1972, p. 1), în care Eliade apărea drept un umanist (ne-marxist), care nu denigrează România (socialistă), urmăreşte cu interes şi stimă pe scriitorii comunişti, apropiaŃi ai regimului, şi apreciază politica externă a lui Ceauşescu. Punând accentul pe patriotismul său necondiŃionat, apologia lui Păunescu era menită să-l facă pe Eliade un autor din nou acceptabil în România, după ce un articol al lui Miron Constantinescu (România literară, 16 iulie 1970) îl readusese în poziŃia de autor ostracizat de dinaintea toamnei anului 1967. În interviu – din care au fost eliminate referirile la Nae Ionescu – Eliade vorbea despre activitatea sa nepolitică din România interbelică, referindu-se şi la colegi de generaŃie evrei precum Mihail Sebastian şi Sergiu Dan. ReacŃia de la Ierusalim (care-l portretiza ca vechi “fascist”) se înscrie într-o mai largă paletă de replici ale românilor din exil, inclusiv ale unor (foşti sau actuali) legionari. Dacă la Şomuz (v. articolele sale citate supra, p. 50, n. 18) reacŃia e explicită, Lavi (care îl citează chiar de la început pe M. Constantinescu şi avea interviul “la dosar”; v. Theodor Lavi în corespondenŃă, op. cit., pp. 320, 329) susŃine că intervenŃia sa e determinată (doar) de participarea lui G. Scholem la un volum omagial dedicat lui Eliade. Dar acesta apăruse în 1969. În plus, jurnalul lui Sebastian, care furnizează substanŃa articolului său, îi era accesibil din 1961. Comentând articolul din Toladot, Şomuz afirmă răspicat că dezvăluirea jurnalului lui Sebastian demască încercarea tipică antisemiŃilor de a “masca adevăratul şi permanentul lor fond sufletesc” invocând “fostele şi actualele lor relaŃii de prietenie sau de colegialitate profesională cu evreii”. El susŃine că Eliade ar fi încercat şi în trecut să facă acelaşi lucru, precum atunci când l-a pomenit pe Ionel Jianu în volumul Amintiri (1966).

19 Pentru postumitatea imediată, v. o listă a criticilor români (în mare majoritate evrei) şi a scrierilor lor în articolul nostru, “Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade şi felix culpa”, Studii de istorie a filosofiei româneşti (Bucureşti), IX, 2013, pp. 319-378 (335-336).

___

Poziţia corespondenţilor evrei

Întoarcerea de la sau împotriva lui Eliade e vizibilă chiar în  cazul elevilor şi discipolilor săi români – a doua şi a treia (ultima) generaŃie – care s-au îndreptat spre studiile religioase şi asiatice. Deosebit de relevantă este în special cea de-a doua generaŃie, constituită în jurul lui în perioada pariziană: Nicolae Morcovescu, preocupat de fenomenul religios în sfera literară, Marcel Leibovici şi Anton Zigmund-Cerbu, amândoi orientalişti şi istorici ai religiilor, la care se adaugă mai târziu Arion Roşu, prieten şi coleg de generaŃie cu ultimii doi.20 Jacob Taubes îi considera pe Cerbu şi Leibovici “băieŃii lui Eliade”, Cerbu fiind totuşi “cel mai bun elev al său”.

Nu toŃi studenŃii i-au devenit discipoli sau i-au călcat pe urme, precum Marius Ligi, la Universitatea din Bucureşti şi Juliana Geran Pilon, la cea din Chicago. AlŃii au dorit să-i fie studenŃi (Bruno Blumenfeld), discipoli (Florida Arguetti-Weisz, Vladimir  Marinov, Andrei Oişteanu) sau colaboratori (David Şafran), dar nu au reuşit. Şi nu din vina lui Eliade. Printre studenŃii, discipolii şi colaboratorii săi din perioada americană se află un foarte mare număr de evrei (non-români). Aşa cum arată cazul lui Ioan Petru Culianu, Eliade îşi lăsa discipolii să-şi găsească propria cale şi – chiar din acest motiv – nu-i scutea de confruntarea cu probele naturale, potenŃial eliminatorii, ce trebuiau depăşite pentru a ajunge în preajmă-i.

Efectul alienant asupra discipolilor săi pe care l-au avut eforturile criticilor politici ai lui Eliade e vizibil încă din 1986. Tăcerea acestora la moartea vechiului maestru e asurzitoare. Anton Zigmund-Cerbu se săvârşise din viaŃă cu mult înainte, dar nici unul dintre ceilalŃi nu a scris măcar un necrolog. Arion Roşu i-a trimis o scrisoare politicoasă lui Christinel. Adriana Berger – al cărei caz l-am discutat în altă parte21 – a scris şi chiar prea mult, însă cu scopul evident de a strica reputaŃia ştiinŃifică şi umană a lui Eliade.

___

20 Despre prima generaŃie, v. articolul nostru “«Cel mai bun student al meu». Mircea Eliade şi Mihai Şora”, Revista istorică (Bucureşti), XXIV, nr. 5-6, 2013. Despre cea de-a treia, v. “Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade şi felix culpa”, op. cit.

21 “Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade şi felix culpa”, op. cit., pp. 325-331.

___

Dacă Zigmund-Cerbu a scris – şi a vorbit – în mai multe rânduri despre Eliade, nu cunoaştem nici un articol semnat de Leibovici, Morcovescu şi Roşu. Deşi primii doi, fuseseră martori apropiaŃi şi importanŃi ai perioadei pariziene, nu au considerat că merită să-şi pună mărturia pe hârtie. Nicolae Morcovescu a publicat doar o scurtă recenzie, în 1956. Arion Roşu pregătise, în 1977, un articol despre Eliade ca indianist pentru numărul din Cahiers de l’Herne consacrat lui (ce ar fi urmat, foarte probabil, să facă parte  din volumul India în cultura românească), dar profesorul de la Chicago l-a găsit atât de slab documentat şi de minimalizant încât l-a sfătuit să renunŃe. Drept consecinŃă, acesta a încetat să-i mai scrie.

Din propriile mele raporturi cu Arion Roşu, după decembrie 1989, pot spune că nu îl privea cu simpatie pe Eliade, iar atunci când vorbea despre el era doar pentru a-i aduce diverse critici punctuale şi a-l minimaliza ca india- nist. Îmi amintesc şi referiri la implicarea lui în politica interbelică precum şi o foarte intensă, firesc emoŃională, preocupare pentru antisemitismul din acei ani. CorespondenŃa sa de după 1986 (păstrată la Biblioteca şi Institutul Ro- mân de Cercetări din Freiburg) aduce diverse alte dovezi despre atitudinea lui Roşu – oscilând între rezervă şi renegare – faŃă de cel pe care îl considerase maestru. Arhiva lui Leibovici nu este deocamdată accesibilă, dar persoane care l-au cunoscut în ultima parte a vieŃii mi-au comunicat că manifesta aceeaşi atitudine faŃă de Eliade, cu numele căruia nu mai dorea să fie asociat.

Cazul lui Marcel Leibovici, cel dintâi discipol parizian, prezintă  un interes aparte pentru că, după cum se pare, finalul lui nu a rămas fără consecinŃe. După ce îl cunoaşte, Eliade e entuziasmat că românii vor avea şi alŃi orientalişti, pe lângă cei câŃiva turcologi. “Primesc vizita a doi tineri care au sosit de curând din Ńară să-şi facă doctoratul la Paris. Pe cel dintâi dintre ei, Leibovitch (Livianu, mi-l recomandă Titel Comarnescu), îl cunoscusem ieri la cursul lui Dumézil. Sigur pe sine şi vorbind deja de lucrurile pe care vrea să le prezinte la doctorat. Mi-a făcut, ieri, impresie proastă. Impresie pe care mi-am schimbat-o astăzi. Rareori am văzut la un tânăr, chiar la unul care n-a fost silit să trăiască în România, atâta sete de lectură, atâtea lecturi, o atât de sigură informaŃie în bibliografia orientalistică şi a istoriei religiilor. De altfel, îmi mărturiseşte că l-a interesat istoria religiilor citindu-mi cărŃile. Celălalt, AmăriuŃei, e filosof, dar s-a ocupat şi el de istoria religiilor, folclor etc. Şi îi place literatura (numai Camil Petrescu şi eu?!). BăieŃii ăştia mi-au făcut o foarte mare plăcere. Parcă încep să văd că munca mea ştiinŃifică din Ńară n-a fost cu totul zadarnică. Şi, şi aici, am ars etapele. Într-o singură generaŃie vom avea orientalişti care se ocupă cu Asiria şi Iranul, în timp ce acum 20 de ani nu aveam nici măcar un turcolog…”22

Deşi îl frecventează regulat la Paris, Leibovici începe să i se adreseze cu termenul “maestru” abia după ce Eliade ajunge profesor la Chicago. În primăvara anului 1964 – în mod straniu, după moartea lui Cerbu –, Leibovici încetează să-i mai scrie. În anul următor, la 20 ianuarie, Eliade îşi notează în jurnal: “Dintr-o scrisoare circulară pe care Ken Morgan a trimis-o probabil tuturor membrilor AsociaŃiei pentru Istoria Religiilor, ca să prezinte bio- bibliografia lui Marcel Leibovici şi să-i roage să-i găsească o «teaching position», aflu că Marcel s-a căsătorit şi s-a hotărât să vină în U.S.A. Mie nu mi-a scris nimic. După ce, ani de zile m-a bombardat cu scrisori, cerându-mi tot felul de servicii, şi-a spus probabil că nu mai sunt bun sau eficace să-l ajut. Ah, recunoştinŃa!…”23 O nouă scrisoare a sosit abia în 1969, cu ocazia publicării unui volum coordonat de el, pe care îl dorea recenzat în revista History of Religions, dar, deşi Eliade i-a răspuns, dialogul nu s-a mai legat.24

Atitudinea e întrucâtva similară, dar în alt registru, cu cea pe care o observase la Anton Zigmund-Cerbu: “Citesc primele capitole din teza de doctorat a lui Cornelius Bolle, poate cel mai bun elev al meu în aceşti cinci ani de profesorat la Chicago. E vorba despre Tantra şi Aurobindo Ghosh. Observ încă o dată acest lucru: «băieŃii» pe care îi apreciez mai mult şi despre care am impresia că sunt mai aproape de mine, că s-au «adăpat» la izvoarele mele, au fost formaŃi de mine – băieŃii ăştia, îndată ce li se dă ocazia încearcă prin toate mijloacele să arate că nu mă urmează întrutotul, că au rezerve asupra cutărei sau cutărei teze a mele etc. Aproape tot ce scrie Bolle despre tantrism e luat sau indirect inspirat din Yoga mea. Citează Yoga întâmplător şi în legătură cu detalii. Iar de câte ori poate, «polemizează» cu mine fără să mă numească. Am remarcat acelaşi lucru cu Zigmund-Cerbu. Este probabil un proces inevitabil: «discipolul» care încearcă, inconştient, să se separe de «maestrul» lui tocmai pentru că îşi dă seama cât de mult îi datoreşte.”25

E posibil ca de la sentimentul că Leibovici i-a întors spatele atunci când nu a mai avut nevoie de el în cariera-i academică să pornească reŃinerea lui Eliade (ilustrată probabil şi de corespondenŃa cu Arion Roşu) faŃă de cei care vor continua să se apropie de el, recunoscându-l ca inspirator al interesului lor pentru orientalistică şi istoria religiilor.

___

22 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.2, f. 298 (Paris, 14 martie 1947).

23 Ibidem, M.E.P. 16.6, ff. 2660-2661 (Chicago, 20 ianuarie 1965).

24 O referinŃă în scrisoarea lui M. Leibovici către A. Roşu din 18 mai 1971 (Montréal) se poate adăuga corespondenŃei editate aici: “Am aflat că M. Eliade a fost grav bolnav, o criză cardiacă, acum e restabilit. Speram să-l revăd la un congres recent încheiat la New York.” B.I.R.C., Fond Arion Roşu, 3.5.c. Într-o altă scrisoare din 6 iulie 2001, în care îi mulŃumeşte pentru articolul său dedicat lui Anton şi Liza Zigmund-Cerbu, Leibovici se referă la anii parizieni ca “această perioadă tristă din viaŃa noastră”. Ibidem, dosarul “CorespondenŃă de clasat”.

25 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.10, ff. 1758-1760 (25 octombrie 1961). Acelaşi lucru se poate spune şi despre I.P. Culianu, mai ales după moartea maestrului.

___

E interesant că, deşi toŃi aceştia sunt destul de bine reprezentaŃi în jurnal, în Fragments d’un journal (1973, 1981, 1991) Eliade nu a inclus nici o referire la Leibovici şi numai una nesemnificativă, indirectă, la Arion Roşu; Zigmund-Cerbu are parte de o însemnare afectuoasă în primul volum, iar Morcovescu de una pozitivă în cel de-al doilea.26 În volumul II al Memoriilor (1988) nu i-a pomenit pe nici unul, nici măcar pe Cerbu, ştergând astfel şi el din propria-i memorie existenŃa acestui grup de elevi şi discipoli din perioada pariziană.27

Nicolae Morcovescu este ultimul pe care îl cunoaşte, prin anii 1948- 1949, când împreună cu Alphonse Juilland, acesta a început să-l viziteze acasă. Din acelaşi grup făceau parte mai mulŃi tineri doctoranzi români – inclusiv Costa Tâcu (Constantin Tacou), cunoscător al limbilor turcă şi tătară, viitor asistent al lui Dumézil –, care se aflau sub influenŃa unei misterioase Lola (din care s-a hrănit, foarte probabil, personajul Oana din Pe strada Mântuleasa). “Morcovescu, mi se spunea, era atât de obsedat de astre (ca şi Biemel, de altfel!) încât în unele zile aproape că nu se mişca de acasă.”28

Întâlnirile lor au continuat în S.U.A., din 1958 (la New York) până în 1978 (la Chicago).

Morcovescu este singurul care, în scrisorile sale, se exprimă împotriva dreptei radicale, a românismului şi chiar a creştinismului, însă fără agresivitate şi eventual cu umor. Pe vremea când – din câte se pare – încă nu “descoperise” mozaismul, ci profesa ateismul, a fost unul dintre redactorii anonimi ai efemerei reviste umoristice Moftul român (Paris, 1951-1952). În cele şase numere ale ei e vizat ocazional şi Mircea Eliade, fie drept “cunoscutul senzualist”, fie în înşiruiri precum: “Eliade, Herăscu, Goga şi toţi fasciştii”.29 Această din urmă asociere nu reflectă poziŃia autorului articolului, ci reproduce o părere întâlnită în rândurile emigraŃiei. E greu de ştiut dacă textele aparŃin lui Morcovescu. Probabil că nu, dar era totuşi implicat, prin asociere, în publicarea lor.

Mult mai târziu, scriindu-i despre volumul Amintiri (1966), care încă nu apăruse, Morcovescu se referă la anii “cei mai înflăcăraŃi” ai vieŃii lui Eliade, despre care – spune el – nu cunoaşte mult căci era prea tânăr pentru a şti ce se petrece în Ńară.30 E vorba de anii de după întoarcerea sa din India, 1932-1940. Cel puŃin pentru ultima lor parte scuza vârstei nu prea Ńine: Morcovescu avea 18 ani în 1940, iar evenimentele politice de după 1937 au maturizat forŃat ge- neraŃia de adolescenŃi de atunci. Putem bănui că acesta făcea referire discretă (şi) la simpatia lui Eliade pentru Mişcarea Legionară. Ne îndreptăŃesc – prin contrast – frazele care urmează: el spune că, atât lui, cât şi multora dintre vechii săi prieteni le este mai bine cunoscută perioada sa indiană. Şi el şi Leibovici au învăŃat anti-colonialismul din jurnalele sale indiene. Textul s-ar traduce astfel: Nu-l cunosc pe Eliade cel din perioada simpatiilor de extremă dreaptă; eu am fost influenŃat de atitudinea sa democratică, de stânga, din perioada anterioară. Ceea ce, pe lângă o limitare a adeziunii la opera lui Eliade, este şi o recunoaştere a complexităŃii personalităŃii lui şi a influenŃei pe care a exercitat-o.

___

26  Jurnal I: 487 (A. Zigmund-Cerbu, 10 martie 1964); II: 128 (A. Roşu, 15 septembrie 1973), 305 (N. Morcovescu, 1 februarie 1978).

27 E foarte probabil ca atât Leibovici cât şi Roşu şi Morcovescu să fi citit jurnalul şi memoriile.

28 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.5, f. 798 (28 martie 1952).

29   Nicolae Florescu, “Reviste culturale româneşti ale exilului anticomunist: Moftul român”, Jurnalul literar (Bucureşti), XV, nr. 21-24, noiembrie-decembrie 2004, p. 2.

30 Scrisoare din 3 ianuarie 1965 (nr. 14); v. vol. I, p. 222.

___

Au existat totuşi şi mărturii publice pozitive pentru Eliade. Mai ales din partea prietenilor interbelici. Ionel Jianu sau Nicu Steinhardt, de exemplu, care însă au evitat să se refere explicit la legionarism şi antisemitism. Cel dintâi observa că, în temeiul lor, se poartă o campanie detestabilă şi de rea credinŃă contra lui Eliade.31 Miron Grindea a Ńinut să-l disocieze de gândirea de extremă dreaptă, însă nu fără impreciziile şi stângăciile care-l caracterizau. Imediat după moartea lui, acesta scria: “The year is 1927. At a time when a large part of the Romanian intelligentsia was engulfed by the sinister Iron Guard ideology, about half a dozen sixth-formers used to gather several times a month at the feet of an eighteen-year-old guru called Mircea Eliade, indisputably the  most prodigious polymath of our generation. A twenty- century Pico della Mirandola! Two years my senior, it was his intellectual exuberance that first gave me the impetus to write. Moreover, it was in his garret in Melody Street, overflowing with books in practically every European language, that I first heard of Roger Martin du Gard and his roman- fleuve, Les Thibault, of Giovanni Papini’s Un uomo finito and, above all, of André Gide’s Les nourritures terrestres. The effect of the last was entrancing («enflammer les lèvres d’une soif nouvelle»)…”32 Mariana Şora a afirmat că, deşi s-a angajat intelectual de partea Legiunii, nu-şi aminteşte ca Eliade să se fi manifestat ca antisemit.33

E însă foarte puŃin. A fost un nenoroc pentru Eliade că oameni precum Anton şi Eliza Zigmund-Cerbu, Sorana Gurian, Anna şi Henri Hunwald, Siegfried Wolfinger, Sergiu Dan, Raoul S. Rubsel sau Peretz Reiter au plecat înaintea lui. Unii vechi admiratori, precum Edgar Reichmann şi Andrei Codrescu, s-au alăturat taberei criticilor, susŃinând că Eliade a fost antisemit. Doar câŃiva – Juliana Geran Pilon, Alain Paruit, Andrei Oişteanu – au încercat să respingă, să explice, să nuanŃeze, nu întotdeauna cu convingere sau în mod convingător.

___

31 M. Handoca, Pro Mircea Eliade, Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 222 (scrisoare din 6 ianuarie 1993 adresată autorului).

32  M. Grindea, “Gide and music”, Adam International Review (London), XLVIII, nos. 468-480,

1986; reeditat în: Art, Drama, Architecture and Music, an anthology of Miron Grindea’s ADAM editorials, vol. II, selected and edited by Rachel Lasserson, Vallentine Mitchell, London – Portland OR, 2006, pp. 172-197 (172-173). Dacă Eliade avea 18 ani, atunci anul trebuia să fie 1925, când nu se poate vorbi de Garda de Fier. Nici chiar în 1927, anul întemeierii Legiunii, intelectualii români nu erau cuprinşi de ideologia acesteia. Este, în mod evident, o suprapunere între 1927 şi 1937.

33 Mariana Şora, “Intelectualul şi agora. Un tur de orizont”, în: Iordan Chimet (ed.), Momentul adevărului, Dacia, Cluj-Napoca, 1996, pp. 274-298 (292).

___

Alţi oameni ai condeiului ce i-au supravieŃuit, precum Edgar Papu, Lucian Boz, Mihail Rinea, Marius Ligi, Horia Bratu, Ion Manea, Edith Silbermann, pentru a numi numai câŃiva dintre cei care l-au cunoscut în mod direct, au tăcut.34

Istoria în evul suspiciunii

Nicolae Morcovescu nu e singurul în ale cărui scrisori apar, ocazional, posibile trimiteri la simpatiile politice interbelice ale lui Eliade. Este doar unul dintre cei foarte apropiaŃi de el. Suspiciuni sau virtuale aluzii se mai întâlnesc în mod sporadic la corespondenŃi care nu fac parte din cercul său. Deşi puŃine, marginale şi chiar îndoielnice, ele merită atenŃie în virtutea faptului că se înscriu într-o tendinŃă vizibilă şi dincolo de această corespondenŃă (în epistolarul general, în relaŃii directe sau în atitudinii şi reacŃii factuale la Eliade).

Cererea din 1964 a jurnalistului Lulu Solomon de a-i transmite adresa editurii ColecŃia Dacoromania din Madrid35 poate fi considerată un “test” dacă Eliade întreŃine relaŃii cu mediile legionare încă active. În 1972, acesta va fi unul dintre capetele de acuzare ale lui Th. Löwenstein (Lavi): nu numai că nu-şi face autocritica, dar continuă să aibă relaŃii cu legionari (foşti sau actuali, nu contează pentru el). Foarte probabil, Eliade i-a răspuns că nu cunoaşte adresa şi nu are legătură cu editura – ceea ce e adevărat. Faptul că Solomon nu a mai revenit, poate fi considerat o confirmare că menirea acelei scrisori era de a-l verifica pe Eliade.

Şi alte subiecte ar putea induce impresia că trimit la simpatiile sale politice din anii ‘30. De exemplu, scrisorile trimise în 1963 de profesorul Mihail Baraz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în care îi vorbeşte despre poetul Miron Berg, “victimă şi el a persecuŃiilor rasiale” (mort bolnav, în 1943, în urma epuizării dintr-un lagăr de muncă din Transnistria), a cărui atitudine poetică, “născută spontan în vecinătatea morŃii, în afara oricărei religii pozitive, independent de orice considerente de natură socială, în singurătatea în care extazul coexistă cu agonia” ar fi apropiată universului spiritual creat de Eliade.

___

34 Cazul lui Beno Sebastian e diferit, căci el este în primul rând influenŃat (şi copleşit emoŃional) de jurnalul (şi memoria) fratelui său şi abia apoi de poziŃia acuzatorilor lui Eliade. Dar, cum nu avem decât mărturii epistolare ale sale, trebuie să ne întrebăm când este sincer: atunci când scrie acuzatorilor (lui Th. Löwenstein-Lavi, la 13 iulie 1972, în Theodor Lavi în corespondenŃă, op. cit., pp. 378-382; lui Simon Schafferman, la 18 februarie 1981, în Intelectuali evrei şi presa exilului românesc, op. cit., pp. 114-122) sau când îi scrie lui Eliade (între 13 februarie 1980 şi 18 mai 1981; v. vol. I, pp. 135-140). Impresia pe care o lasă scrisorile sale este că face un joc dublu. Lui Schafferman îi relatează distorsionat modul în care a luat legătura cu Eliade şi E. Reichmann şi ceea ce convenise cu Eliade pentru publicarea lui Sebastian în FranŃa (v. supra, p. 495, nota 2). 35 Scrisoare din 17 august 1964; v. vol. II, p. 457.

___

În cea de-a doua scrisoare el afirmă că direcŃia spirituală a studiului lui Eliade, “Mythologies of Memory and Forgetting” ar fi “deosebit de fecundă pentru epoca noastră”.36 Citite cu un ochi suspicios, aceste lucruri – moartea, uitarea – pot induce impresia că Baraz era ironic, maliŃios sau strecura “şopârle”. O suprainterpretare, fără îndoială. Tema morŃii l-a preocupat constant, aşa cum se poate vedea în scrierile sale.37

Proza “Semaforul”, pe care i-o trimite Tobi Wechsler în 1966, poate fi şi ea suprainterpretată ca o parabolă a persecutării evreilor de către legionari sau, în general, de naŃionalismul românilor “verzi”.38 În sens invers, Edith Silbermann are bănuieli cromatice în privinŃa “primăriei de verde”, pomenită în nuvela “Podul”. O lectură suspicioasă putea vedea trimiteri spre “Casa verde” şi legionari.39

Eliade primea provocări reale în această direcŃie, dar ele erau anonime. De exemplu, o scrisoare fără dată (dar databilă din 1969) de la un presupus Iosif Abramovici, domiciliat în Bulevardul Păcii din Bucureşti: “Stimate domnule Eliade, Cred că este inutil să vă explic de ce mă adresez dumnea- voastră; rămâne numai să vă spun pentru ce. Sunt student al FacultăŃii de Limbi Romanice din Bucureşti, secŃia spaniolă. Termin acum anul IV şi mi- am ales ca temă a lucrării de diplomă, pe care o voi susŃine peste un an, Edad Media Española: Imágenes de la muerte. V-aş fi deosebit de recunoscător dacă mi-aŃi putea da câteva indicaŃii privitoare la această temă. Cu distinsă stimă, Abramovici Iosif”40 Nu se cunoaşte nici un tânăr hispanist cu acest nume în anii ‘70.41 Numele evreiesc, temele pe care i le propune – Evul Mediu, moartea în Spania, –, precum şi brevitatea tăioasă a scrisorii indică, toate, o farsă cu trimitere spre legionarism şi antisemitism.

Provocări similare primea şi în perioada pariziană. De exemplu, această scrisoare în limba franceză, pe care o transcriu întocmai, cu tot excesul de accente ascuţite:

«D’âme á âme, d’ésprit á ésprit»

Dimanche le 13 Juin 1954, Bélgique

Je chérche un «Fils» á la concéption du Parfait Bouddha, que de tout temps, j’ai connu et aimé…

Seriez-vous, Mircea Eliadé, celui qui doit le devenir…

Dois-je en chercher un autre… Dépuis l’an 1941 environ, votre âme pé

lérine me rende visite, ainsi que bien d’autres de votre «nombre-group».

A plus tard Mircea Eliadé, á plus tard, Mayka O. Glynda”42

___

36 Scrisori din 9 mai şi 24 iulie 1963; v. vol. II, pp. 285-286.

37  A condus şi teza de doctorat a lui Isaia Feier, Le problème de la mort chez Sartre et chez Simone de Beauvoir, 1981.

38 În scrisoarea de 14 ianuarie 1966; v. vol. II, pp. 294-295.

39 Scrisoare din 5 martie 1977 (nr. 63); v. vol. II, p. 167.

40 M.E.P. 71.1.

41 Adresa autorului scrisorii (Bd. Păcii 168, bl. 39, ap. 52, Bucureşti 16) ar putea sluji la o eventuală identificare. Bulevardul Păcii este segmentul dintre Lujerului şi Autogara Militari al actualului Bulevard Iuliu Maniu.

42 M.E.P. 91.2.

___

Eliade a considerat-o suficient de semnificativă pentru a o consemna în jurnal, într-o perioadă când făcea acest lucru tot mai rar: “În primăvara aceasta, un ziarist-poet belgian a venit în rue Duhesme să-mi ia un interviu pentru Le Soir din Bruxelles. Interviul a apărut, cred, pe la 15-20 mai şi începea cam aşa: ‘A Montmartre, sur la butte, vit depuis quelques années M.E., etc.’ Ieri am primit aici, la Casa Gabriella, o scrisoare din Belgia astfel adresată: ‘A Monsieur M.E. Ecrivain Roumain, á Montmartre, sur la butte,

Paris’. Pe plic se mai afla un P.S.: ‘M. le facteur est prie de bien vouloir chercher et lui en tiendrai compte. Merci!’ Iată cuprinsul: […]”43 Pe fila albă alăturată, şi-a notat, foarte probabil la o dată ulterioară: “Evident: Maica Oglinda – dar cine era? De ce totul a început ‘prin 1941’?”

Anul 1941, alături de acel misterios “nombre-group”, sunt şi singurele posibile aluzii politice. Dacă într-adevăr asta sunt, ele pot trimite doar la aşa- zisa “rebeliune legionară” şi la Garda de Fier. În rest, scrisoarea parodiază interesul lui Eliade pentru istoria religiilor, India, esoterism, spiritualitate.44

În arhiva păstrată la Chicago să găsesc şi alte provocări sau posibile aluzii, majoritatea identificabile ca atare doar printr-o lectură suspicioasă. O cercetare specială ar putea pune în evidenŃă lucruri interesante pentru mica istorie. În spatele “Maicii Oglinda” şi a lui “Iosif Abramovici” se ascundeau oameni care cunoşteau biografia politică a tânărului Eliade şi îl considerau o conştiinŃă vinovată. O altă exagerare, dar în sens contrar şi bineintenŃionată, cea a lui David Şafran, care i se adresa – în 1958, în ziua de Crăciun – ca unui “Templu al conştiinŃei”45, era la fel de malplasată.

Această eternă întoarcere la un trecut personal considerat vulnerabil face din Eliade nu atât un prizonier al istoriei, cât un prizonier în imperiul suspiciunii generate de angajarea sa în istorie. O istorie a cărei înŃelegere este ea însăşi prizonieră a fiecărui nou prezent.

___

43 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.4, f. 937 (22 iunie 1954, Ascona).

44 Probabil interviul din Le Soir ar putea lămuri mai multe, dar el nu e cunoscut deocamdată (nu e nici măcar înregistrat în cele două bibliografii ale operei eliadeşti publicate de Mircea Handoca şi, respectiv, de Douglas Allen şi Dennis Doeing).

45 Scrisoare din 25 decembrie 1958; v. vol. II, p. 264.

___

Cuvântul împricinatului

E important să completăm acest tablou oferit de corespondenŃă cu ceea ce spune jurnalul (cel integral) despre acuzaŃiile de antisemitism care i se aduceau, precum şi despre chestiunea antisemitismului în general. Important, pentru că reprezintă vocea celui acuzat, dar şi pentru că Eliade a preferat să nu publice în Fragments d’un journal majoritatea acestor însemnări. Şi nu întotdeauna doar prin ignorarea întregului fragment, ci chiar prin intervenŃii eliminatorii în mijlocul unor fraze publicate.

E cazul primei însemnări care se referă la suspiciuni asupra lui însuşi şi care, pentru a fi bine înŃeleasă, se cuvine redată integral: “Mănânc cu Antoine Bibescu, pe care nu-l cunoşteam, dar care, prieten cu părintele Jean Gouillard, a aflat de la el de prezenŃa mea la Paris şi şi-a amintit de prietenia lui Sebastian pentru mine. A voit neapărat să mă cunoască. Dejun la Clubul Union, Bd. de la Madeleine. Club ultrareacŃionar, spunea Antoine Bibescu. Din nefericire, nu eram singuri: [Jean] Basdevant, fost secretar de LegaŃie al FranŃei la Bucureşti, şi un menaj Duhamel, doamna fiind româncă. Am avut totuşi câteva minute, în care timp A.B. m-a întrebat o mie de lucruri: dacă sunt antisemit (căci asta îi spusese Mihai: groaza lui, după zece ani de prie- tenie, descoperindu-mă într-o bună zi antisemit! – ceea ce nu e adevărat), ce- am căutat în India, ce cărŃi am scris la Paris, unde le public, pe cine cunosc, dacă am făcut înconjurul lumii etc. Dar a sosit menajul Duhamel şi n-am avut timp să-i răspund nici măcar la prima întrebare. Încolo, amuzant, nu prost şi, pentru cei 69 de ani ai lui, se Ńine admirabil.” (21 august 1947)46 E de înŃeles de ce Eliade a decupat atât de mult această însemnare în primul volum din Fragments d’un journal, apărut în 1973, după ce jurnalul lui Sebastian fusese folosit de Theodor Löwenstein (Lavi) pentru a-l acuza de antisemitism.

Din următoarea însemnare care se referă la această acuzaŃie a fost eliminată ultima frază, chiar cea care o pomeneşte. Contextul e rugămintea pe care i-o adresase lui René Dussaud, orientalist (în special semitist) şi istoric al religiilor, de a-i susŃine candidatura la Centre National de la Recherche Scientifique. Eliade i-a spus adevărul – “că mor de foame (nu-i spusesem de datoriile pe care le am…)” –, drept care Dussaud i-a trimis un cec ca avans pentru cel de-al doilea volum din Traité d’histoire des religions. Ultimul paragraf a fost restilizat şi scurtat: “Am fost teribil de umilit, de trist, de deprimat… Şi cu toate acestea, auzisem că din nou se vorbeşte la Recherche despre legionarismul şi antisemitismul meu…” (17 noiembrie 1950).47

Există şi alte însemnări despre acuzaŃii de legionarism şi fascism, dar antisemitismul nu mai e adăugat lor. Reapare abia în 1979, după publicarea cărŃii lui Furio Jesi, Cultura di destra, iar însemnarea referitoare la ea a fost păstrată în cel de-al treilea volum din Fragments d’un  journal, publicat postum în 1991.48

___

46 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.3, ff. 370-371. Cf. Fragments d’un journal, I. 1945-1969, traduit du roumain par Luc Badesco, Gallimard, Paris, 1973, pp. 72-73 (Jurnal I: 117-118).

47 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.4, f. 673. Cf. Fragments d’un journal, I, op. cit., p. 135 (Jurnal I: 177). V şi însemnarea din 17 septembrie 1973 despre omul care l-a “urmărit şi persecutat prin 1946-1955” (Jurnal II: 130) şi care era “considerat un sfânt de către evrei” (fragment de jurnal citat de M.L. Ricketts, în: Theodor Lavi în corespondenŃă, op. cit., p. 358).

48 Jurnal II: 383 (6 iunie 1979). Publicată la editura Garzanti (Milano, 1979), cartea reia ca prim capitol articolul lui Jesi, “Cultura di destra e religione della morte”, Comunità (Milano), XXXII, nr. 179, aprile 1978, pp. 1-42. Puterea de impact a acestuia poate fi judecată din faptul că, foarte probabil după lectura lui, Gershom Scholem şi-a schimbat opinia pe care vechiul articol din Toladot nu i-o putuse clinti (v. Scrisori primite IV: 318-319, 29 martie 1973, şi invitaŃia pe care, în ianuarie 1978, editorul unui proiectat nou volum omagial Scholem i-o trimite lui Eliade, foarte probabil cu acordul, dacă nu chiar la indicaŃia savantului israelian; M.E.P. 88.2). La puŃin timp după apariŃia articolului lui Jesi, Scholem îi spune lui Siegfried Unseld că Eliade  fusese “fascist”; Jurnal II: 317 (24 iunie 1978).

___

Peste o lună îşi notează ceea ce îi transmite Paul Barbăneagră: acesta aflase de la etnologul Jean Servier că “din Israel s-au primit instrucŃiuni precise ca să fiu criticat şi atacat ca fascist etc.”. Şi această însemnare a fost publicată.49 La fel s-a întâmplat cu alte două note din 1984, în urma discuŃiilor cu Mac Linscott Ricketts, care cerceta “acuzaŃiile sau aluziile la ‘nazismul’ (antisemitismul) meu din anii 1938-1939”, şi cu artistul israelian Gyora Novak, căruia îi atrage atenŃia că “am fost suspectat şi calomniat de mulŃi în Israel” (ceea ce ar putea afecta negativ proiectul pentru care acesta îi solicitase girul).50

Mult mai multe însemnări se referă la acuzaŃii de antisemitism aduse altora (Vintilă Horia, C-tin Virgil Gheorghiu) sau la manifestarea lui de către unii dintre cei cu care vine în contact (soŃia lui Dimitrie Găzdaru, Eugen Barbu). Alături de ei se află şi câŃiva contemporani interbelici, care erau ultimii suspectabili de aşa ceva: Tudor Vianu, Eugen Ionescu şi Petru Comarnescu.

Despre cel dintâi îi vorbeşte Alexandru Rosetti, dar Eliade nu consemnează decât atât: “Detalii despre antisemitismul lui T. Vianu”.51 Era probabil vorba despre exteriorizări ale nemulŃumirii faŃă de modul în care evreii s-au folosit de poziŃiile dobândite după 23 august 1944, precum în cazul lui Comarnescu sau ca în situaŃia pe care, în aceeaşi perioadă, Silber i-o relata lui Cioran: “Tot Belu Silber spune că antisemitismul a atins proporŃii primejdioase în România. Şi va deveni catastrofal prin amendamentele anglo- americane, care vor îndreptăŃi pe orice evreu să ceară despăgubiri de sute de milioane pentru că, în loc să moară la Stalingrad, au curăŃat zăpada la Bucureşti. Belu cita exclamaŃia lui Vişoianu: ‘Să se mai termine cu Ana Pauker’. Şi concluzând: ‘Dar vom lua măsuri energice împotriva acestui neo- huliganism’.”52

___

49 Jurnal II: 386 (4 iulie 1979).

50 Jurnal II: 450 (5-8 martie 1984), 477 (9 octombrie 1984). În ultima însemnare Eliade adaugă: “Mi-ar  părea  rău;  nu  atât  de  reluarea  campaniei  împotriva  mea,  cât  de  compromiterea

proiectului”. Lui Cioran îi spusese că această campanie va dura 100 de ani. V. Monica Lovinescu, Jurnal. 1996-1997, op. cit., p. 338 (28 aprilie 1997 – conversaŃie relatată de Simone Boué).

51 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.1, f. 147 (2 septembrie 1946).

52 Ibidem, ff. 188-189 (13 octombrie 1946); fragmentul reprezintă paragraful final, absent din însemnarea publicată în Fragments d’un journal, I, op. cit., p. 43 (Jurnal I: 89).

___

În schimb, despre atitudinea lui Eugen Ionescu faŃă de evrei – în 1961 – îşi notează pe larg: “Alaltăieri invitasem pe Rodica şi Eugen Ionescu, pe soŃii Siegfried şi pe Ierunca. Eugen a venit pe la şase şi mi-a spus că nu va rămâne, că e aproape certat cu Ierunca pentru că acesta din urmă, care ‘a distrus pe Gheorghiu’, l-a apărat pe V. Horia, fost fascist şi antisemit etc. Din nou furia anti-românească, ciclică şi binecunoscută, a lui Eugen. Încerc să schimb vorba, întrebându-l despre New York. E dezgustat şi furios pe americani. A fost păcălit, exploatat de agentul lui din New York, ‘un ovrei din Polonia’, precizează Eugen. Şi adaugă că s-a întors din U.S.A. anticapitalist, anticomunist şi antisemit. Peste tot, în teatru, în gazetărie, numai evrei. ToŃi cripto-comunişti. I-au cenzurat toate criticile anticomuniste din interviurile pe care le dădea. Eugen stăruia că este contra tuturor dictaturilor, deci şi împo- triva comunismului. Agentul şi oamenii lui spuneau că asta nu interesează în America, că trebuie să atace numai ‘the American way of life’. Se plânge că a fost escrocat. A încasat abia a zecea parte din ce trebuia să încaseze. Acum încearcă un proces. (Dar Guy Dumur [îi] spusese lui Christinel, la Suzanne Tézenas, că Eugen a fost  surprins de agentul lui în odaia de baie beat, încercând să-i violeze soŃia. A fost surprins cu martori şi ameninŃat să [se] facă scandal dacă Eugen rupe contractul. Aflasem acelaşi lucru de la Cioran: îi mărturisise chiar Eugen şi Cioran păstrase secretul, dar mi-a confirmat întâmplarea după ce i-am povestit ce ne spusese Dumur.) Când a venit şi V. Ierunca, Eugen a mai rămas vreo zece minute şi apoi s-a sculat brusc şi a plecat. V.I. spune că e nebun, că atacă pretutindeni România şi ameninŃă că va scrie chiar o carte împotriva românilor, care, pretinde Eugen, sunt toŃi ‘fascişti şi antisemiŃi’. Ierunca încearcă să-l oprească: ‘Românii’ ar putea da publicităŃii scrisorile lui Eugen către Ion Dragu, în care se lăuda că el, Eugen, reprezintă la Paris pe Mareşalul Antonescu etc. Asta ar fi de ajuns să aprindă un nou ‘scandal românesc’. (Cioran mi-a vorbit deja despre aceste scrisori. A declarat lui Ierunca că, dacă ele vor fi publicate, el, Cioran, se va înscrie la comunişti în semn de protest. Indirect, Eugen face enorme servicii României, spune Cioran, şi este cel mai mare anticomunist pe care-l cunoaşte…).”53

Ieşirile lui Comarnescu împotriva evreilor le află mai întâi de la Cioran, în septembrie 1966: “Îmi povesteşte întâlnirile cu Petru Comarnescu,  la Eugen şi la el acasă. P.C. a avut o ‘ieşire’ când Cioran i-a spus că el e filo- semit. A început să ţipe – tocmai P.C., pe care nimeni nu l-ar fi bănuit vreodată de antisemitism. Spunea că evreii s-au purtat inuman etc., că purtarea lor nu va fi niciodată uitată. Mă îngrozesc – din nou antisemitismul care ne-a compromis atât…”54  Va auzi direct opiniile sale, peste un an, când acesta îl vizitează la Paris, împreună cu Ionel şi Marga Jianu, dar ele vor fi lăsate în afara selecŃiei făcute pentru primul volum din Fragments d’un journal: “Când rămânem singuri se plânge de atitudinea intelectualilor evrei (spune că şi acum, la anumite reviste, majoritatea redactorilor sunt evrei, ‘care nu ne iubesc’). Tragedia culturii româneşti a fost Leonte Răutu, gazetar mediocru, scriitor ratat care urăşte pe creatori, mai ales când sunt români. Etc.”55

___

53 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.10, ff. 1657-1660 (11 iulie 1961). Ion Dragu (1889-196?), jurnalist şi prozator, consilier de presă în Ministerul Propagandei NaŃionale, iar apoi pe lângă LegaŃia română de la Vichy, unde a fost şeful lui E. Ionescu. A ales exilul şi a activat în organizaŃiile anticomuniste. Eliade îl cunoscuse încă din 1926, în redacŃia Cuvântului.

54 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 16.9, f. 3140 (7 septembrie 1966). Cu două luni înainte scria: “Dar mă exasperează destinul României: nu se ştie despre noi, în lume, aproape nimic altceva decât că suntem neserioşi, antisemiŃi şi laşi.” Ibidem, ff. 3100-3101 (5 iulie 1966).

55 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 16.10, ff. 3312-3313 (14 septembrie 1967). Cf. Fragments d’un journal, I, op. cit., p. 544 (Jurnal I: 58); fragmentul publicat reprezintă circa un sfert din întreaga însemnare.

___

Scandalul unor asemenea opinii e cu atât mai mare cu cât cei trei erau nu numai binecunoscuŃi democraŃi şi antifascişti, dar primul era fiul unor evrei convertiŃi, cel de-al doilea, zgomotos filosemit, răspândise cu succes detaliul biografic al unei imaginate descendenŃe evreieşti,56 în timp ce al treilea aparŃinea unei minorităŃi sexuale, fapt care îl situa în mod natural pe poziŃii anti-antiminoritare. Aceasta arată că lucrurile sunt în realitate mult mai complexe decât par. Cei cunoscuŃi public pentru filosemitismul lor pot avea în privat atitudini critice faŃă de unele fapte ale unor evrei, recurgând la generalizări şi esenŃializări tipice antisemitismului, în timp ce aceia suspectaŃi de antisemitism, din cauza manifestării publice a aceloraşi atitudini, pot fi de fapt filosemiŃi. Fără îndoială, de astfel de critici punctuale trebuie să fi fost vorba la Vianu, Eugen Ionescu şi Comarnescu, nu de un real antisemitism. Dacă judecăŃile critice puteau avea un temei, clişeele antisemite se datorau, foarte probabil, unor supărări, exasperări sau exaltări de moment, care – aşa cum se ştie – împing la exagerări terminologice şi la radicalism stilistic.

Oare Eliade se gândise la complexitatea conceptuală şi la ambiguitatea funcŃională a cuvântului “antisemitism” când hotărâse să fixeze pe hârtie atitudinile prietenilor şi cunoscuŃilor săi? Greu de ştiut. E însă sigur că-şi dădea seama de faptul că, în cazul lor, sub numele de “antisemitism” era vorba doar de câte o izbucnire izolată de critică faŃă de evrei din partea unor oameni pro- gramatic filosemiŃi. Cel puŃin în cazul lui Eugen Ionescu, pe care îl întâlneşte regulat, acest lucru e evident. Iată alte două însemnări din anul următor: “A doua zi (duminică, 8 iulie), Ioneştii cu soŃii Jianu, Siegfried şi Cioran, la noi acasă. Eugen entuziasmat de Israel. Toată lumea vorbeşte româneşte (dar mă întreb cum de nu-l supără asta, copleşit cum e de tot felul de complexe ‘anti- româneşti’). Îmi spune că este sută la sută pro-israelian şi anti-arab. (Ca şi mine, de altfel.)”57 Din nou, peste trei luni: “Ieri seară la Ioneşti. Eugen arată mai bine. Nu mai bea alcool (în loc de whisky, la aperitiv s-a mulŃumit cu jus d’ananas). CâŃiva scriitori şi cărturari israelieni şi Maurice de Gandillac, pe care nu-l mai revăzusem din 1957. Eugen îmi spune că ‘s-a dat cu evreii’. Urăşte pe arabi, e entuziasmat de Israel. Ca şi mine, de altfel.”58

Într-adevăr, şi alte locuri din jurnal ilustrează, de-a lungul anilor, susŃine- rea lui Eliade pentru statul Israel şi interesul său pentru soarta acestuia. De acelaşi interes se bucură “condiŃia” evreiască. Într-o seară, acasă la Anna şi Henri Hunwald, s-a discutat, împreună cu Frank Duquesne, Paul Vulliaud şi Aimé Patri, chestiunea antisemitismului. Eliade îşi notează: “destul de straniu, am fost singurul care am încercat să justific, pe planul istoriei religi- ilor, afirmaŃia evreilor că aparŃin unui «popor ales».”59 Peste ani, a doua zi după o întâlnire cu Henri Hunwald, încredinŃează jurnalului următoarele rânduri: “Citesc fascinat Dieu et son juif [Grasset, Paris, 1960] a lui François Fejtı. Misterul poporului ales rămâne, pentru mine, una din foarte puŃinele probleme care merită adâncite. Aş da zece ani din viaŃă să pot înŃelege, să pot ghici măcar, sensul istoriei extraordinare a lui Israel. Şi de câte ori mă simt ‘detaşat’ de viaŃă, de câte ori îmi spun că sunt gata de plecare, dacă îmi amintesc unul din prietenii mei evrei (cei mai proaspeŃi, în America, Jacob Taubes, Th. Gaster, [Burton] Feldman), simt cum mă cuprinde din nou dorul de a trăi, de a munci, de-a studia, în speranŃa că, într-o bună zi, voi înţelege.”60

___

56 Joan Comay, Who’s Who in Jewish History. After the Period of the Old Testament, Weidenfeld & Nicolson, London, 1974, p. 211 (2nd revised edition, Oxford University Press, New York, 1995, p. 183); C. Gandelman, R. Saxena, D.F. Sullaper, “Ionesco, Eugène”, în: M. Berenbaum (ed.), Encyclopaedia Judaica, 2nd edition, vol. 10, Thomson Gale, 2007, pp. 6-7. În ambele cărŃi mama sa e considerată evreică franceză. În realitate, Marie-Thérèse Ipcar era fiica lui Aneta Ioanid (fiica lui Mihai şi a Aretiei Ioanid, “amândoi de naŃionalitate română, de origine grecească şi de religie ortodoxă”) şi a lui Jean Ipcar (luteran francez, fiul lui Émile Marin, luteran, şi al lui Anna Lebel / Lindenberg, recăsătorită cu Sebastien Ipcher, de unde şi numele de familie într-o versiune catolicizată). Varianta germană a numelui de familie al bunicii ei paterne, Anna, a permis bănuiala – neverificabilă – că aceasta ar fi putut să fie evreică. Chiar dacă ar fi fost aşa, nimic din vreo identitate evreiască a bunicii ei nu a mai ajuns la Marie-Thérèse Ipcar. Contrar zvonurilor răspândite de fiu, aceasta se născuse luterană şi se convertise la ortodoxie prin căsătoria cu tatăl lui. Cf. Marie-France Ionesco, Portrait de l’écrivain dans le siècle: Eugène Ionesco, 1909-1994, Gallimard, Paris, 2004. Nu este singurul caz de imaginată origine evreiască. Pentru a da un singur exemplu din aceeaşi zonă, C-tin V. Gheorghiu răspândise la Paris acelaşi zvon despre originea etnică a soŃiei sale ca să-şi asigure simpatia şi sprijinul comunităŃii evreieşti, lucru observat şi de Eliade; Jurnal, M.E.P. 15.4, f. 601 (2 noiembrie 1949).

57 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 16.2, ff. 1919-1992 (13 iulie 1962).

58 Ibidem, f. 2063 (9 octombrie 1962).

59 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.3, f. 549 (19 februarie 1949).

60 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.9, f. 1411 (25 septembrie 1960).

___

Prefer, în loc de concluzii, inevitabil parţiale şi provizorii, să las ecoului acestor cuvinte ale lui Eliade rolul unei cortine transparente peste prezenta încercare de a lumina chestiunea raporturilor sale cu evreii şi antisemitismul. Scena rămâne deschisă.

Liviu Bordaş

Sursa: Academica.edu

Preluare: MĂRTURISITORII

Abrevieri

B.I.R.C.                               Biblioteca şi Institutul Român de Cercetări, Freiburg

F.M.E.                                 Fondul Mircea Eliade, Centrul de Studii Euro- asiatice şi Afroasiatice, Biblioteca Metropolitană Bucureşti (fostul Institut de Studii Orientale “Sergiu Al-George”)

I.P.C.P.                               Ioan Petru Culianu Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library

M.E.P.                                 Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library

CorespondenŃă                     M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespon-

denŃă, I-III, ed. de M. Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1999, 2004, 2004

Jurnal                                  M. Eliade, Jurnal (1941-1985), I-II, ed. de M. Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1993

Memorii                               M. Eliade, Memorii, ed. revăzută de M. Han- doca, Humanitas, Bucureşti, 1997

Scrisori primite               Mircea Eliade şi corespondenŃii săi, I-V, ed. de

  1. Handoca, Minerva, Bucureşti, 1993, 1999; F.N.C.S.A., Bucureşti, 2003; Criterion, Bucu- reşti, 2006, 2007

 

Cuprins

Notă asupra ediŃiei…………………………………………………………………………. 5

  • Prieteni şi cunoscuŃi postbelici

Sorana Gurian…………………………………………………………………………. 11

Anna Hunwald………………………………………………………………………… 15

Andrei Codrescu……………………………………………………………………… 23

Siegfried Wolfinger………………………………………………………………….. 37

Horia Bratu……………………………………………………………………………… 41

Juliana Geran Pilon………………………………………………………………….. 53

Ion Manea………………………………………………………………………………. 71

Colomba Voronca……………………………………………………………………. 87

Edgar Reichmann…………………………………………………………………….. 91

  1. Traducători şi editori

Elena Beram……………………………………………………………………………. 97

Edith Silbermann…………………………………………………………………….. 115

Alain Paruit……………………………………………………………………………. 217

  1. CunoştinŃe prin corespondenŃă

Raoul S. Rubsel……………………………………………………………………… 241

David Şafran………………………………………………………………………….. 255

Cesar Delescu………………………………………………………………………… 267

Mihail Baraz…………………………………………………………………………… 283

Tobi Wechsler………………………………………………………………………… 287

Jacob Popper………………………………………………………………………….. 315

Florida Arguetti-Weisz…………………………………………………………….. 321

Imre Tóth………………………………………………………………………………. 329

Blanche Mădârjac……………………………………………………………………. 337

Siegfried Hessing……………………………………………………………………. 341

Bruno Blumenfeld…………………………………………………………………… 353

Irina Zaharescu-Şapira…………………………………………………………….. 361

Mihai Nadin…………………………………………………………………………… 367

Vladimir Marinov…………………………………………………………………… 373

Solange P. Blumenfeld…………………………………………………………….. 383

Nina Cassian………………………………………………………………………….. 387

Andrei Oişteanu……………………………………………………………………… 391

Richard Wurmbrand………………………………………………………………… 407

I.M. Ştefan…………………………………………………………………………….. 411

Myriam Marbé……………………………………………………………………….. 415

  1. Jurnalişti
  2. Firoiu………………………………………………………………………………… 421

Carol Roman………………………………………………………………………….. 427

Marius Ligi…………………………………………………………………………….. 431

Liviu Floda…………………………………………………………………………….. 439

VII. Corespondenţi ocazionali

Alfons C. Vinescu…………………………………………………………………… 447

Lulu Solomon…………………………………………………………………………. 455

Tiberius Friedman…………………………………………………………………… 459

Haş Z. Lavi…………………………………………………………………………….. 463

Vera Călin……………………………………………………………………………… 467

Ileana Vrancea………………………………………………………………………… 471

Dan Voinescu…………………………………………………………………………. 475

Elena Tacciu…………………………………………………………………………… 479

Nina Behar…………………………………………………………………………….. 483

Ştefan Cazimir………………………………………………………………………… 487

Addenda  la  volumul  I

Mircea Lungu…………………………………………………………………………. 493

Beno Sebastian……………………………………………………………………….. 495

Nicolae Morcovescu………………………………………………………………… 497

Arion Roşu…………………………………………………………………………….. 511

PostfaŃă………………………………………………………………………………… 523

Abrevieri……………………………………………………………………………….. 545

Indice…………………………………………………………………………………….. 547

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON