Convingerile lui Vintilă Horia despre Mişcarea Legionară şi Mareşalul Ion Antonescu: “Tragedia şi martiriul nu pot fi şterse de nimeni de pe faţa Istoriei neamului nostru”. Prefaţă la cartea lui Ion Pantazi, fiul generalului martir Constantin Pantazi, “Am trecut prin iad” (PDF)

“Căpitanul de cavalerie, Ion Pantazi – distins luptător anticomunist. În exil a fost deasupra partidelor politice, fiindcă înainte de orice, el a fost într-adevăr un român, un nationalist in adevăratul sens al cuvântului… Şi-a iubit ţara mai mult decât orice pe acest pământ.” – Ziarul „Cuvântul Românesc”

“… în această carte (”Am trecut prin iad”) bate o inimă care nu e numai personală. Este inima cea mare a Ţării, al cărui tic-tac de spaimă reuşeşte să îmbibe de spasme tragice paginile acestui scriitor născut pe pământ românesc odată cu cronicarii, demn urmaş al unei experienţe şi al unei atitudini, contemporan fără timp al eternei experienţe româneşti în faţa istoriei.” – Vintilă HORIA

“Militar de profesie Ion Pantazi, având drept armă în exil condeiul, s-a remarcat ca luptător pentru adevăr şi dreptate. Modestia şi sinceritatea cuvântului, în fapt imaginea comportamentului său, încântă pe cititor. Articolele sunt la obiect, combative şi mobilizatoare.
Cartea sa ”Am trecut prin iad” este un document, o mărturie a suferinţelor din închisorile comunite, un viguros rechizitoriu al barbariei umane, dar şi un apel la resemnare, care stinge orice urmă de ură sau răzbunare.
Dragostea de ţară l-a determinat ca imediat după evenimentele din decembrie ’89 să participe direct la procesul de democratizare a României, declarându-şi ziarul „Stindardul Românilor” – organ oficial al Uniunii Democrat-Creştine”. – Alexandru TOMESCU

Ion Pantazi, fiul generalului Constantin Pantazi, ministru al Apărării în ultima perioadă a Războiului Sfânt de Reîntregire Naţională, nepot al filosofului Constantin Rădulescu-Motru, preşedinte al Academiei Române, s-a născut la 26 iulie 1920, în Bucureşti. A absolvit Liceul Militar „Ştefan cel Mare”, din Cernăuţi (1940). Urmează Şcoala Militară de Ofiţeri de Cavalerie, din Târgovişte, primind gradul de sublocotenent (1942).
Pleacă voluntar pe front la 1 iunie 1942, având pe rând pozitia de comandant de pluton, comandant de escadron şi de grup de cercetare, in Regimentul 9 Roşiori din Div. 9 Cavalerie. Se remarcă prin eroism pe front şi este decorat cu: „Coroana României” cl. V-a, „Steaua României” cl V-a, ordinul „Mihai Viteazul”, „Crucea de Fier”, cl II-a şi cl I-a. La 1 martie 1946 este trecut în rezervă.
Urmează Facultatea de Drept, pe care nu o termină, în anul IV fiind exmaticulat.
Arestat, execută 16 ani de închisoare, 10 ani cu condamnare şi 6 ani fără vreo justificare juridică.
La 1 iunie 1964, este eliberat şi lucrează ca minier şi maistru minier la hidrocentralele, Argeş, Lotru şi Someş. Se pensionează de boală. În 1978 este reţinut şi anchetat pentru susţinerea lui Paul Goma. După 11 cereri respinse, primeşte paşaport de turist la 28 aprilie 1978 şi rămâne ca azilant politic în Germania, la München.
Debutează ca ziarist la „Stindardul”, condus de I V Emilian. Colaborează la presa exilului: „Curierul” din Los Angeles, condus de Gabriel Bălănescu, „Cuvântul Românesc” din Hamilton, editat de George Bălaşu. În octombrie 1985, scoate ziarul său propriu „Stindardul Românilor”.
Este unul din membrii care au fondat „Congresul Mondial Românesc”, prima întâlnire având loc în 4 iunie 1988, la Paris.
Dupa evenimentele din Decembrie 1989, vine in ţară cu ajutoare materiale şi participă la formarea partidului „Uniunea Creştin Democrată”.
Publică volumele de memorialistică „Am trecut prin iad” vol I (1940-1964) şi vol II (1964-1988).
Se stinge din viaţă în ziua de 9 august 1996 la München. – EXILUL CREATOR

Constantin Pantazi a fost militar de carieră, primind în anul 1943 gradul de general de armată.

Subsecretar de stat la Ministerul de Război pentru Armata de Uscat, apoi ministru al Ministerului de Război, la data de 23 ianuarie 1942. Această funcţie a deţinut-o până la 23 august 1944, când a fost arestat şi a fost expediat în Uniunea Sovietică de către noile autorităţi comuniste din România. Împreună cu grupul de deţinuţi din care făcea parte şi mareşalul Antonescu, a fost în custodia sovieticilor între anii 1944-1946. În luna mai 1946 a fost condamnat de Tribunalul Poporului la pedeapsa capitală, fiind acuzat de “crime de război” şi “crima de dezastrul ţării”.

Execuţia sa a fost planificată să aibă loc la data de 1 iunie 1946, în “Lotul Antonescu“. Premierul Petru Groza, la sugestia ministrului Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce Pantazi era dus spre locul de execuție. Odată cu pedeapsa lui Constatin Pantazi s-au mai comutat pedepsele lui Eugen Cristescu şi Radu Lecca.

Constantin Pantazi a fost deţinut la închisoarea din Aiud şi la cea din Râmnicu Sărat, unde a şi decedat în anul 1958. În 1999, la Editura Publiferom, Bucureşti, cu un studiu introductiv de Adrian Pantea, au fost publicate sub editarea lui Alexandru V. Diţă memoriile sale, intitulate Cu Mareşalul până la moarte. – Enciclopedia României

Cercetătorul Tudor Nedelcea ne informează: “Date noi, puţin cunoscute, au fost scoase la iveală prin publicarea cărţii inedite a lui C. Rădulescu-Motru, fost preşedinte al Academiei Române (care avea şi el un conac în comuna mehedinţeană Butoieşti), Revizuiri şi adăugiri. 1946, volum îngrijit de Gabriela Dumitrescu. Comentariu: Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Floarea Dorurilor, 1998. Filosoful de la Motru comentează sentinţa din 17 mai 1946, „orele 6 ½ seara”:

“La mine în familie, condamnarea la moarte a nepotului meu, generalul Constantin Pantazi, caracter cinstit, care, în calitate de ministru de Război, şi-a făcut numai datoria, a produs o profundă deprimare. La proces, Pantazi n-a căutat să se dezvinovăţească, ci a spus limpede: am fost soldat şi am executat ordinele primite. Nu fac politică. Înţeleg să-mi iau răspunderea actelor mele, alături de Ion Antonescu. (…) Marţi, 11 martie 1947, Bucureşti. Nepoată-mea, Ady Pantazi, soţia generalului C. Pantazi, îmi povesteşte de suferinţele pe care le îndură soţul său închis la Adjud, în Transilvania. Este ţinut şi fără alimentaţie suficientă […] Pentru C. Pantazi, spre a fi adus de la Adjud la Bucureşti, a făcut intervenţie chiar regele Mihai, dar fără succes. În închisoare, generalul C. Pantazi a reuşit să-şi scrie memoriile în care sunt cuprinse destăinuirile pe care i le-a făcut mareşalul Antonescu pe când se găseau închişi împreună la Galizia, în Rusia. În aceste destăinuri se găsesc toate amănuntele privitoare la relaţiile politice dintre mareşalul Antonescu şi Adolf Hitler, planurile de război, obligaţiile reciproce dintre Germania şi România. În aceste destăinuri se mai găseşte istorisită şi scena în care Antonescu a refuzat să semneze armistiţiul înfăptuit la 23 august 1944 între România şi Rusia.”

Fiul Adrianei şi al lui Constantin Pantazi, locotenentul Ion Pantazi, a reuşit să scoată din închisoare memoriile tatălui său, publicate abia în 1999, sub titlul Cu mareşalul până la moarte. El însuşi, fiul, a scris vol. Am trecut prin iad (mai jos, PDF – n.n.), din care aflăm că mama sa şi soţia generalului a lucrat 12 ani la încărcatul vagoanelor de marfă în Craiova, a fost „avansată” bucătăreasă pe un şantier timp de doi ani, iar din 1963, după amnistierea deţinuţilor politici, dădea lecţii de franceză în Craiova, unde avea domiciliul forţat. Fiul său, Ion Pantazi, scrie că mama sa nu ştia că soţul său murise în ianuarie 1958, la închisoarea din Râmnicu Sărat.” – Sursa AICI

Închin această carte sutelor de mii de morţi – din război şi închisori – în lupta împotriva Comunismului. Ion Pantazi

UN ADEVĂR ÎN PLUS

de Vintilă Horia

Vintila Horia

Acest cuvânt înainte nu e, de fapt, decât o pură şi simplă recunoaştere. Cartea de Memorii pe care a scris-o Ion Pantazi este, până acum, cea mai completă şi mai obiectivă cronică a anilor de tragedie pe care România i-a trăit din 1940 şi până la plecarea din ţară a autorului. Aproape trei decenii de frământări, de speranţe şi deziluzii, de moarte şi transfigurare. Autorul nu a aparţinut nici unui partid politic, a fost militar, fiul unuia din generalii cei mai viteji şi mai înţelepţi ai Mareşalului Antonescu, mort, ca şi acesta, în numele valorilor pe care fusese învăţat să le stimeze. Ne aflăm în faţa unui document fără precedent, lăsat moştenire puterii de judecată a celor care vor contempla istoria României din cine ştie ce îndepărtat prag de timp, odată sfârşită epoca de dezastre în care ne-a silit să ne vârâm cel de al doilea Război Mondial şi din care n-am ieşit încă. Documentul este covârşitor, ca informaţie, ca înţelegere a unei situaţii-limită, ca obiectivitate, în măsura în care mai putem fi obiectivi, într-o epocă în care vechiul principiu al obiectivităţii deterministe a fost scos din joc de însăşi progresele ştiinţei contemporane. Lumea nu e decât o proiecţiune dinăuntru în afară, subiectivismul nostru natural, ca să zic aşa, se întinde de la moleculele din care suntem făcuţi până la galaxiile cele mai îndepărtate cărora le propunem nume omeneşti, aşa încât, pe tărâm istoric mai ales, ne va fi greu să dăm socoteală de nişte fapte şi de nişte oameni cu care am avut relaţii care n-au putut fi decât personale, adică subiective, strâns legate de subiect.
Totuşi, în această carte bate o inimă care nu e numai personală. Este inima cea mare a Ţării, al cărui tic-tac de spaimă reuşeşte să îmbibe de spasme tragice paginile acestui scriitor născut pe pământul românesc odată cu cronicarii, demn urmaş al unei experienţe şi al unei atitudini, contemporan fără timp ai eternei experienţe româneşti în faţa Istoriei. N-a putut fi altfel, este concluzia fiecăruia dintre noi, acum o mie de ani sau acum douăzeci. Totuşi, în faţa acestei constatări, tot atât de valabilă cât şi o filosofie a Istoriei, putem trage uneori sabia altei concluzii: în 1944 ar fi putut fi altfel, dacă, aşa cum scrie cronicarul de azi, oamenii ar fi ştiut să se aşeze pe deasupra vremurilor iar capetele să nu se aplece chiar atât de jos, cu riscul chiar de a cădea. Ele ar fi căzut, dar nu şi ţara. Creştini fiind, putem ierta, însă cine ne va putea împiedeca să uităm?
Vreau să mă abţin – cu greutate – de la orice fel de elogii. Cetitorul le va formula singur la sfârşitul lecturii, când, oftând de inimă grea, îşi va pune alte întrebări „va cugeta din nou asupra celor întâmplate, însă curățit la suflet, îmbogățit în date și evenimente, în cunoaștere, de tot ce Ion Pantazi povesteşte în aceste teribile și bine venite pagini. Ceea ce aş vrea să pun în evidenţă în acest cuvânt înainte sunt numai câteva constatări, asupra unor întâmplări şi asupra unor oameni, care se desprind din lectură, aproape că de la sine, însă pe care aş vrea să le notez mai departe, cu scopul de a scoate şi mai bine la suprafaţă darurile acestei cărţi:
— Personalitatea care a dominat epoca războiului dintre 1941 și 1944 iar apoi, prin eroismul lui, până la propria lui moarte, a fost Mareşalul Ion Antonescu, pe care eu l-am cunoscut la Roma, în toamna anului 1940, scurt timp după căderea regelui Carol al II-lea și după înscăunarea la putere a Mareşalului și a Gărzii de Fier. Eu fusesem scos din postul de ataşat de presă şi înlocuit de câţiva membri ai Mişcării Legionare,  însă,  având  în  vedere  că  întreţineam  relaţii  cu directorii de ziare şi cu redactorii de politică externă cei mai cu greutate de la Roma, fusesem chemat de ministrul României pe lângă  Quirinal,  Vojen,  ca  să  prezint  Mareşalului  lumea gazetărească. În faţa acestora, noul ”conducător” al României şi-a expus punctul de vedere, determinat de evenimentul cel mai dureros pentru noi şi la care Italia luase parte directă: cedarea unei părţi din Ardeal. Discursul lui Antonescu, într-o franceză foarte corectă, a fost impecabil, plin de demnitate, de nobleţe, de tărie. Era în mod vizibil un mare patriot, un om de curaj, un militar pe care evenimentele îl aduseseră la putere, însă care nu pretindea altceva decât salvarea propriei lui patrii. Italienii au fost atât de impresionaţi, încât nimeni n-a avut curaj, la sfârşit, să aducă vreo obiecţiune, să critice în vreun fel acea expunere destul de critică la adresa lor, însă întemeiată numai pe fapte adevărate şi corecte, dincolo de orice fel de demagogie sau de orgoliu personal. Eu am fost cutremurat de acele cuvinte, şi adânc impresionat de omul pe care-l aveam dinainte şi care întrupa, într-un mod atât de demn, ideea pe care  mi-o  făcusem  întotdeuna  despre  cei  care  fuseseră însărcinaţi de destin să ne conducă Ţara către mai bine. Aveam impresia,  ascultându-l,  că  lucrurile  se  vor  îndrepta  într-un viitor  mai  mult  sau  mai  puţin  apropiat  şi  că  un  astfel  de diriguitor trebuia, în mod logic, să se fi înconjurat de oameni la fel. Într-o oarecare măsură acest lucru avea să fie adevărat, cu excepţiile pe care Ion Pantazi vi le va povesti mai departe. În faţa morţii, ca şi în faţa vieţii, Ion Antonescu a ştiut să se poarte fără cusur. Dacă am pune talgerul unei balanţe pe cei ce au păcătuit față de Ţară, în timpul războiului şi mai ales după  aceea,  iar în cealaltă  pe  Ion Antonescu,  aceasta  s-ar înclina sub greutatea Conducătorului. Onoarea lui a fost mai grea de fapte şi gesturi decât lipsa de onoare a celor care au făcut din sfârşitul războiului un adevărat act de desonoare.
— Felul în care autorul împarte istoria Legiunii în două: una care se întinde peste anii dinainte de război, cât şi peste cei de după şi alta care cuprinde anii războiului în sine, mi se pare cel just.
— Legiunea nu a fost o prezenţă politică întâmplătoare sau imitatoare, așa cum o vor unii. Este inutil să ascundem sau să dispreţuim ceva care face parte din noi înşine. Oamenii lui Codreanu au întruchipat o filosofie românească, au încercat o reformă în profunzime şi au plătit cu viaţa încercarea lor. Tragedia şi martiriul nu pot fi şterse de nimeni de pe faţa Istoriei neamului nostru. Duşmani sau prieteni ai Legiunii, nu ne putem permite luxul de a o elimina sau de a-i micşora nici meritele, nici defectele, nici sacrificiile, nici excesele, așezate toate într-un timp de cronici, în faţa însăşi a injustiţiei, a sângelui, a suferinţei în închisori, a conceptului de martir (martor însângerat) din care a fost scrisă trecerea prin timp a acestui fragment românesc fără de care o înţelegere a României, din secolul al XX-lea nu va fi niciodată posibilă, indiferent, repet, de atitudinea pe care o vom avea în faţa lui. Cred că Ion Pantazi a ştiut, poate că pentru prima dată, să pună în evidenţă această aventură sine qua non.
— Comportarea românilor în închisori, ca şi comportarea lor pe front, fac parte din meritele cele mai înalte ale acestei cărţi. Cum s-au purtat ţăranii, preoţii ortodocşi ca şi cei uniţi, intelectualii sau politicienii, burghezii sau lucrătorii. Poate că constatări, adesea teribile niciodată injuste sau pătimaşe, să fie bine venite pentru unii, prost venite pentru alţii. Peste ele cred că nu se va mai putea trece. Multe prejudecăţi şi nu mai puține grăbite concluzii vor cădea de la sine în măsura în care aceste pagini vor reuşi să influenţeze asupra viitoarelor cărţi despre istoria poporului român din anii lui cei mai imposibili.
— Cuvintele despre răspunderea intelectualilor mi se par severe, însă, din păcate, de un realism peste care, nici de astă dată, nu se va mai putea trece. Dacă ţăranii, ca şi preoţii uniţi şi catolici, au făcut onoare cinului lor tradiţional – înscrierea în tradiţie devine astfel de o importanţă sguduitoare şi, în acelaşi timp, fundatoare de viitorime – nu tot aşa se poate spune despre intelectuali, care, după părerile pe care Ion Pantazi le exprimă fără teamă de a fi pecetluit drept un antiintelectual, apar drept vinovaţii principali ai stărilor de lucruri, care s-au produs după invazia comunistă. După cum este evident că Ţara n-ar fi căzut sub condiţiile unui armistiţiu dincolo de lege, care a produs o situaţie de fără de lege, dacă politicienii din 1944 ar fi ajutat pe Ion Antonescu să ducă lucrurile la capăt aşa cum era firesc şi demn să se întâmple, şi așa cum şi Maniu le văzuse şi le aprobase, tot astfel lucrurile de după tragedie s-ar fi desfăşurat pe alte nivele dacă intelectualii n-ar fi trădat în masă încă de la început. E greu de formulat acuzări, din depărtarea de timp în care ne aflăm, din depărtarea în spaţiu în care ne agităm după căderea în cursa din August 1944, însă şi de astă dată cred că paginile pe care autorul le dedică, cu justă cruzime, atitudinii intelectualilor, mi se par neexagerate, tot atât de grăitoare și de explicative a unei situaţii, ca și celelalte. Este, evident, demn de a fi discutat aici conceptul de intelectual. Intelectual este cel ce atinge un anumit grad de înţelegere (dela intelligere).
Câţi aşa zişi intelectuali, scriitori, profesori, avocaţi, etc., au atins acest nivel, au avut ceva de a face cu înţelegerea adevărată? Cred că majoritatea celor care, prin închisori şi în afară de ele, au fost turnători şi unelte în mâna asupririi, nu aveau mai deloc de a face cu verbul latinesc din care se trage una din noţiunile cele mai abuzive ale timpului de dezinformație în care trăim.
Nu-mi mai rămâne nimic de spus, decât sa îndemn lectorul nerăbdător să pătrundă în această „selva oscura” care este infernul anilor pomeniţi mai sus, şi care devin luminoşi sub condeiul lui Ion Pantazi în măsura în care a spune adevărul înseamnă a aduce puţină lumină printre noi.

VINTILĂ HORIA

AM TRECUT PRIN IAD

Mulţumesc soţiei mele Ioana, Virginiei Şerbănescu şi tuturor acelora care m-au ajutat să editez această carte.

CUVÂNT ÎNAINTE

Am scris această carte considerând că este de datoria mea de a face cunoscute românilor de pretutindeni: figurile proeminente din război şi din închisori ale unor oameni care nu pot fi daţi uitării datorită atitudinilor pozitive sau negative prin care s-au remarcat.
Cartea mai urmăreşte aducerea la cunoştinţă a unor fapte şi discuţii ale acelora care, la un moment dat, au avut răspunderea conducerii statului român.
Dialogurile, am căutat să le reconstitui din memorie, cu cât mai mare fidelitate posibilă, şi dacă unele nuanţe s-au pierdut, de vină nu sunt eu, ci trecerea anilor, care ştergând amănuntele, a scos în evidenţă numai esenţialul.
Am socotit mai important să expun ceea ce gândeam într-un anumit timp, într-o anumită împrejurare, decât greutăţile şi suferinţele întâmpinate de mine sau de alţii.
De aceea am trecut peste anchetele grele, bătăi, izolări şi greve, în aceste împrejurări creierul nemaiputând funcţiona normal. Represiunile de orice natură trec, se pierd, dar impresiile, felul de a gândi rămân, căci aşa a lăsat Dumnezeu ca omul să dispară dar sufletul lui să supravieţuiască.
Forma de expunere aleasă nu corespunde nici unui stil literar propriu-zis.
Dialogurile trebuiesc interpretate ca o formă utilizată de mine pentru a reliefa cu claritate esenţialul, precum şi concluziile unor discuţii revelatoare.
Lăsând la o parte scăderile iminente ale unui om care nu are pretenţia de a se numi scriitor, cartea pe care am scris-o tinde a aduce o mică contribuţie la elucidarea încâlcitei şi controversatei noastre istorii din ultimii 40 de ani şi a scoate în relief nume ce nu trebuiesc uitate.
Volumul I cuprinde: amintirile mele din copilărie legate de evenimente politice, de oameni politici, discuţii încă necunoscute ale acestora, care elucidează într-o oarecare măsură atitudinea lor în faţa unor evenimente pe care le-au creeat sau în faţa cărora au fost puşi. În sfârşit, amintiri din război, precum şi felul meu de a gândi şi al altora în completa izolare a anilor îndelungaţi de detenţie.
Un capitol special este rezervat evadării de la Cavnic, întrucât ea reprezintă cea mai mare evadare a unor deţinuţi politici dintr-o închisoare comunistă, succesul ei simbolizând nesupunerea şi rezistenţa acestora faţă de represiunile autorităţilor comuniste.
Iar dacă această evadare a constituit sub acest aspect un succes, procesul evadării a constituit un adevărat triumf prin adevărurile nimicitoare, pe care instanţa şi autorităţile comuniste au fost nevoite să le asculte. Umilirea ce ne-a fost pregătită cu migală, s-a transformat în cel mai viguros rechizitoriu împotriva barbariei comuniste!
Mulţumesc cititorilor mei pentru atenţia acordată acestor amintiri.
Autorul

MOTTO:

„Uiţi Doamnă că sunt nume, ce sparg ziduri şi nu încap în
închisori!”
(Spătarul Dragomir către Doamna Clara, în Actul III „Vlaicu Vodă”,
de Alexandru Davila)

1958, pleacă ruşii! Trăim oare zile de mare importanţă pentru Țara noastră? Ne apropiem de libertate? Un al şaselea simţ îmi spune că nu! S-ar putea totuşi, vor fi mari frământări.
Eram liber, după aproape 10 ani de închisoare făcuţi în etape, o singură dată condamnat la 5 ani pentru frontieră, restul… nici eu nu ştiu pe unde am fost dus: la Uranus şi prin diferite case conspirative!
A fost destul de greu, am fost acuzat de înaltă trădare. Aveau motive serioase să mă bănuiască! Bineînţeles nu aveau mărturii, ci doar presupuneri întemeiate. Până la urmă au trebuit sa se mulţumească cu un proces de tentativăde trecere a frontierei, ceea ce era adevărat. Fusesem mutat de la Interne la Uranus, pentru a eşua în Rahova! Am fost în sfârşit condamnat, plimbat prin diferite închisori, lagăre de muncă, am şi evadat şi la urmă am fost pus în libertate prin expirarea pedepsei.
Se numea oare libertate aceea în care mă aflam? Pentru mine, în nici un caz. Nu eram primit să lucrez nicăieri. Situaţia nu era încă atât de rea pentru a nu fi primit cu braţele deschise în diferite case, unde să pot pune capul jos!
Cu plecarea ruşilor se va schimba ceva? Nu ştiu, nu-mi dau seama, dar trebuie să fiu pregătit pentru toate eventualităţile.
Mi-am scos din ascunzătoarea din pod cele două revolvere, Parabellum şi Walter, le-am curăţat şi am început să-mi pun diferite ipoteze. Nu eram filat pe stradă şi aceasta îmi da o mare libertate de mişcare. Ruşii pleacă, dar comuniştii sunt foarte tari, s-au organizat şi au un serviciu de informaţii bine pus la punct prin mii de agenţi informatori. Guvernul nu va putea fi răsturnat decât prin lupte grele. Vom fi capabili de un asemenea lucru?
— Cei doi băieţi ai mei, de alţii nu îndrăznesc să vă spun; în ziua de astăzi nu ai încredere în nimeni. Noi trei însă mergem cu dumneavoastră cât ne va da Dumnezeu zile.
— Arme ai Costică?
— Am un pistol şi o armă de vânătoare, bine ascunse.
Am luat masa cu Costică şi am înoptat la el, aducându-ne
aminte de război, de vechii camarazi şi povestindu-ne „câte în lună şi în stele”, de când nu ne-am mai văzut.
A doua zi ne-am despărţit, rămânând să-l anunţ când va fi cazul să ne întâlnim, împreuna cu băieţii lui.
La Bucureşti, cum am ajuns mi-a spus fosta mea soţie că m-a căutat Gheorghe, o altă fostă ordonanţă, de pe frontul din Ceho-Slovacia. Venise la mine deoarece aflase de plecarea ruşilor şi spera să facem ceva!
Am plecat de urgenţă în Banat să-l întâlnesc.
— Ce mai faci Ghiţă?
— Bine, domnule Locotenent! (pentru el eram locotenent).
— Eşti însurat Ghiţă?
— Nu domnule Locotenent, aştept să vină ai noştri şi vă
chem la nuntă! De ce să mă însor? Mi-au luat tot ce aveam şi nu mi-au rămas decât braţele astea (mi le-a arătat), bune de a ţine o armă în mână. De-asta am venit la dumneavoastră, căci se apropie şi timpul nostru!
— Arme ai Ghiţă?
— Cum să nu am, domnule Locotenent, căci pentru ele mai
trăiesc, să le – aud din nou bubuind! Am două carabine ZB, trei arme de vânătoare, şi un Parabellum, pe care mi l-aţi dat dumneavoastră! Nu vă supăraţi, dar carabinele le-am furat de la pluton când m-am liberat!
— Bravo Ghiţă, dar în ce stare sunt?
— Foarte bună, domnule Locotenent, nu trece lună să nu le
curăţ şi să le ung!
— Ceva oameni de încredere ai, Ghiţă?
— Cei doi băieţi ai mei, de alţii nu îndrăznesc să vă spun; în ziua de astăzi nu ai încredere în nimeni. Noi trei însă mergem cu dumneavoastră cât ne va da Dumnezeu zile.
— Arme ai Costică?
— Am un pistol şi o armă de vânătoare, bine ascunse.
Am luat masa cu Costică şi am înoptat la el, aducându-ne
aminte de război, de vechii camarazi şi povestindu-ne „câte în lună şi în stele”, de când nu ne-am mai văzut.
A doua zi ne-am despărţit, rămânând să-l anunţ când va fi cazul să ne întâlnim, împreuna cu băieţii lui.
La Bucureşti, cum am ajuns mi-a spus fosta mea soţie că m-a căutat Gheorghe, o altă fostă ordonanţă, de pe frontul din Ceho-Slovacia. Venise la mine deoarece aflase de plecarea ruşilor şi spera să facem ceva!
Am plecat de urgenţă în Banat să-l întâlnesc.
— Ce mai faci Ghiţă?
— Bine, domnule Locotenent! (pentru el eram locotenent).
— Eşti însurat Ghiţă?
— Nu domnule Locotenent, aştept să vină ai noştri şi vă
chem la nuntă! De ce să mă însor? Mi-au luat tot ce aveam şi nu mi-au rămas decât braţele astea (mi le-a arătat), bune de a ţine o armă în mână. De-asta am venit la dumneavoastră, căci se apropie şi timpul nostru!
— Arme ai Ghiţă?
— Cum să nu am, domnule Locotenent, căci pentru ele mai
trăiesc, să le – aud din nou bubuind! Am două carabine ZB, trei arme de vânătoare, şi un Parabellum, pe care mi l-aţi dat dumneavoastră! Nu vă supăraţi, dar carabinele le-am furat de la pluton când m-am liberat!
— Bravo Ghiţă, dar în ce stare sunt?
— Foarte bună, domnule Locotenent, nu trece lună să nu le
curăţ şi să le ung!
— Ceva oameni de încredere ai, Ghiţă?
— Asta nu, domnule Locotenent, numai pe fratele meu mai mic contez, în restul nu am încredere. Sunt mulţi oameni buni şi se vor ridica cu toţii dacă va fi cazul, dar nu pot vorbi cu nimeni. Dumneavoastră aţi făcut puşcărie, din cauza mea în nici-un caz nu veţi mai face.
Am luat masa cu Ghiţă, am înoptat la el, am pălăvrăgit şi am aflat că regiunea lui s-ar preta perfect pentru o retragere în munţi. Ne-am despărţit cu cuvintele: „Pe curând”!
Ajuns la Bucureşti, am fost arestat chiar în acea noapte, de 13 Noembrie 1958!

Integral aici (spre descărcare): AM TRECUT PRIN IAD – VOL I PDF

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON