”Oropsit neam, viteaz și îndurător, sortit căderii sub viclenii și socoteli străine de grea păcătoșenie, însă sortit în încercare în a fi pildă atât pentru el cât și pentru alții. Aşa le e să fie anumitor neamuri, fără zi nici clipă de repaus și nici măcar de noapte liniștită sau de zi fericită pe de-a-ntregul. Din această încleștare nu veți scăpa decât atunci când și oamenii și neamurile vor fi duşi la judecata cea cu răsplată. Până atunci veți avea de îndurat tot ce unei ființe omenești, într-un singur trup și în sute de mii împreună adunate, îi e îngăduit a îndura.” – Vintilă Horia, “Mai sus de miazănoapte”
Eseu autobiografic
Vintila Horia si sotia sa dupa anuntul privind Premiul Goncourt
“A fost atunci probabil, cand eu am devenit, un om intr-adevar liber, si mi-am conceput viitorul ca ziarist, decis sa se perfectioneze si sa se realizeze, in ciuda sau impotriva tendintelor sau curentelor care s-ar fi ivit, sau mi-ar fi taiat calea. In zilele lungi de iarna petrecute la Krummhubel, Riesengebirge, chinuit pana la vertigii din cauza foamei, citeam si scriam intr-o izolare aproape perfecta. A fost timpul cand l-am descoperit pe Julien Green, romanele si jurnalele lui, si pe Fransois Mauriac. Scriam cu entuziasm la un roman care avea sa apara mult mai tarziu si tineam la zi un jurnal, pe care ma gandesc sa-l public intr-o zi, deoarece reflecta un aspect inedit al razboiului trecut, acela trait de un tanar care nu detesta nebunia in mijlocul careia traia, caci aceasta nebunie, cu toate ororile pe care le presupunea, nu se para ca ar fi tinut de un popor sau de rasa, de un fragment al umanitatii, ci de o intreaga lume. Raspunztor de catastrofa era Omul, slabiciunea, lasitatea, incoerenta sa, frica in fata Raului reprezentat de catre politicieni, adica de tirani, si de alte ramasite preistorice…
Mi-am dat seama in pacea lagarului, de demonismul tuturor intreprinderilor care propuneau oamenilor idealul de libertate realizabil prin sclavie. Ma gaseam intr-un lagar nazist, dar stiam ca nazismul de afla pe patul mortii si ca un alt totalitarism avea sa ne desparta de orice drept la liniste. Am dorit atunci sa ma detasez de orice contingenta politica, si in padurea de la Maria Pfarr, am facut juramanat de totala neadeziune politica…
Ma aflam la Assisi cand ‘Tribunal al poporului’ m-a condamnat la munca silnica pe viata, acuzandu-ma de ‘crime’ pe cat de absurde pe atat de imposibile, pentru ca eram mult prea tanar ca sa le fi putut comite. In plus eram acuzat de a fi scris cateva articole anticomuniste, care constituiau cauza adevarata a condamnarii, aceiasi cauza pe care mi-au aruncat-o in fata, in 1960 reflectoarele unui ziar cu nume gresit. Au fost anticomunismul meu de totdeauna, caruia i-am ramas fidel chiar dupa decernarea premiului Goncourt, crestinismul meu, credinta mea in om, ceea ce ei au incercat sa distruga prin aceste atacuri si nu rasismul, fascismul sau nazismul meu, fantome zdrentaroase ale unui trecut pe care n-am dece sa-l justific, pentru ca oricum face parte din experienta mea de om liber. Vroiau sa distruga o prezenta si foarte putini au fost cei care in mijlocul unui penibil talmes-balmes de dezimformari premeditate, au inteles acest lucru…”
(Din notele autorului care ar fi trebuit sa insoteasca aparitia romanului “Cavalerul resemnarii” in toamna anului 1961. In final a fost publicat ca eseu autobiografic)
Autorul despre romanul sau, “Dumnezeu s-a nascut in exil”
“‘Dumnezeu s-a nascut in exil‘ era si o autobiografie. Guvermantes remarcase foarte bine, ca nu e simpla coincidenta ca trei din premiile literare recente, premiul Nobel din acest an si ultimile doua premii Goncourt incoroneaza toate cele trei scrieri de exilati… Iata deci cine vrea sa ma cunoasca mai bine nu are decat sa reciteasca ‘Dumnezeu s-a nascut in exil’ si ‘Cavalerul resemnarii’. Eu sunt acolo, cu toate scanteierile si cu toate umbrele mele. Numai prin mijlocirea cartilor se poate judeca un scriitor si nu pe baza catorva articole.”
Sursa: Exilul Creator
INCHINARE
Prin targuri, Doamne, sufletul mi-alunec
Si printre oameni in zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt si ragusit: un flaut
Cu sufletul rapus de prea mult cantec.
Te-astept in dimineti intunecate,
Prin zgomotul rascrucilor umblate
Si-am obosit de cand Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni si prin uscate toamne.
Nu vezi? Sunt singur si prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntalnit pe nici o cale.
Da-mi semn sa-nchin Minunatiile Tale,
Condeiul greu, poemele si visul.
Fa-mi glasul drept si coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n maini de aurore
Si lasa-ma pe albul unei pagini
Sa ma culeg sfios dintre paragini.
Biografia scriitorului, la Calendarul Mărturisitorilor
La Mormantul lui Vintila Horia cu fiica sa, Cristina Horia, in stanga imaginii. Cimitirul civil La Almudena, Madrid, Spania.
Citiți AICI 10 ARTICOLE despre VINTILĂ HORIA
Vedeți și Un DOCUMENTAR de Marilena Rotaru – Memoria Exilului Românesc
