Valeriu Gafencu, mărturisitorul lui Hristos în temniță
În aproape în orice carte de memorii referitoare la temniţele comuniste este amintit Valeriu Gafencu. Avea 20 de ani în 1941, când a fost condamnat la 25 de ani de pușcărie pentru că avusese legături cu Frăţiile de Cruce. Venea din Basarabia, retras în România când rușii au invadat ținutul de dincolo de Prut.
Valeriu Gafencu era student la Drept în Iaşi, în acei ani când din Occident amenința spectrul războiului, iar din Răsărit comunismul. Pe acel fond de frământări sociale, s-a născut organizația Frăţiile de Cruce, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tinerilor. Valeriu a aderat și el la aceasta.
Ioan Ianolide, care l-a cunoscut foarte bine în închisoare, scrie despre Gafencu: „În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare, s-a simţit liber de orice vinovăţie. În ianuarie 1942 a fost adus la Penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa pedeapsă”.
În regimul antonescian, în temniţa de la Aiud erau condiţii mai lejere, deținuții având voie să meargă la capelă duminica.
Valeriu s-a dedicat cu totul vieţii religioase, adâncindu-se în rugăciune. Programul lui zilnic era cam acesta: „Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi”, după cum povesteşte Ianolide.
În 1943, Valeriu a fost izolat în „zarcă” – o secţie specială unde deţinuţii erau obligaţi să stea de la ora 5:00 dimineaţa la 10:00 seara în picioare sau pe marginea patului, chiar dacă erau bolnavi. Nu aveau asistenţă medicală, era întuneric, iar raţia de lemne: trei surcele.
În 1945-1946 au fost aduşi la Aiud şi „criminalii de război”.
Valeriu a început să le vorbească despre Dumnezeu, să mediteze asupra altor teme creştine. Un bătrân ofiţer avea să vină peste trei ani să îi mulţumească lui Valeriu pentru că i-a deschis ochii spre credinţă.
Tot Ioan Ianolide scria: „Am cunoscut atunci în Aiud toată elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul contra URSS”.
Și o altă mărturie a lui Ianolide: „În 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. (…) Îl văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri, cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl văd ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit”.
În 1948, Valeriu a fost dus din nou la Aiud, apoi mutat la Piteşti, unde elita studenţimii româneşti urma să fie „reeducată”. În timpul anchetelor spunea senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.
Valeriu reuşise să salveze la primele percheziţii o Biblie. A desfăcut-o în fascicule şi a înmânat pe căi riscante câte unul pentru mai multe celule, iar deţinuţii au memorat toată Scriptura. Când supraveghetorii au căutat sub saltele şi au luat tot ce au găsit, ei aveau totul în minte.
În toamna lui 1949, Gafencu a căzut la pat, bolnav de TBC pulmonar. A fost dus la Spitalul-penitenciar Văcăreşti, apoi la Târgu-Ocna.
Este cunoscut din mai multe memorii faptul că Valeriu Gafencu a dăruit unui evreu medicamentele care l-ar fi salvat pe el însuși. Un coleg care se mai însănătoșise îi oferise streptomicina lui, iar Valeriu i-a dat-o lui Richard Wurmbrand, un deținut cu caverne în plămâni. Emoţionat de gestul lui Valeriu, care era pe moarte, acesta ar fi vrut să treacă la Ortodoxie, dar până la urmă a renunţat. După eliberare a povestit însă episodul acesta într-o carte.
Valeriu s-a stins în pace, cu deplină nădejde în Hristos, iertându-i pe toţi, cunoscându-și sfârşitul cu două săptămâni înainte.
Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 februarie 1952, osemintele sale fiind în gropa comună a deținuților de la Târgu-Ocna.
Ioan Ianolide, 23 de ani de închisoare cu Hristos în inimă
Daniela Șontică, 24 Aprilie 2017În temințele comuniste a suferit și Ioan Ianolide. A supraviețuit chinurilor și a scris câteva cărți de memorii, publicate după 1990 de urmași. „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă“ este cartea cea mai cunoscută a lui Ianolide, cel care a mucenicit în pușcării vreme de 23 de ani, alături de alți mărturisitori.
I-au fost colegi de suferință preoții și monahii Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Dumitru Marcu, Gherasim Iscu, Constantin Voicescu, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniil Sandu Tudor. S-a împrietenit în temniță cu intelectuali precum: Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Marcel Petrișor, Radu Gyr, Constantin Oprișan, Nichifor Crainic și Gheorghe Jimboiu.
Ioan Ianolide s-a născut la 27 ianuarie 1919, în familia unui aromân înstărit din Dobroteşti, județul Teleorman. A studiat Dreptul la Bucureşti. În 1937 a intrat în Frăţiile de Cruce, fapt care, în 1941, a atras arestarea sa, organizația fiind interzisă. Alături de alţi 28 de tineri, a primit 25 de ani muncă silnică. A cunoscut închisorile de la Jilava, Văcăreşti, Aiud şi Alba Iulia.
Din documentele cercetate de istoricul Adrian Nicolae Petcu reiese că la Aiud a fost pedepsit de nenumărate ori din ordinul comandantului închisorii, Aurel Munteanu.
A muncit în lagărul de la Galda, alături de prietenul său, Valeriu Gafencu, dar a cunoscut și cumplita „reeducare” de la Piteşti, firește, fără a se lăsa „reeducat”.
S-a îmbolnăvit grav, iar 1950 a fost internat în spitalul-penitenciar de la Târgu-Ocna, unde, alături de Gafencu, s-a adâncit în trăirea ortodoxă. Ianolide, ca și prietenul său, a propovăduit credința în Hristos colegilor de suferință, însă fără nici o conotație politică. După circa doi ani, a fost transferat la Caransebeş, apoi la Văcăreşti, Gherla şi Aiud. În martie 1959 a fost mutat la Ministerul de Interne, unde alături de alţi colegi a fost acuzat de conspirație legionară în închisori, evident, pe nedrept, și condamnat la 25 de ani de muncă silnică.
Ioan Ianolide a considerat chinurile temniței un prilej de martiriu. În memorii nota aceste rânduri: „Se punea întrebarea: ce căutam noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul.” („Întoarcerea la Hristos…”).
A fost eliberat în 1964, dar nu a scăpat niciodată de șicanele Securității. A plecat la cele veşnice în februarie 1986, iar rămășițele sale pământești se odihnesc în cimitirul Mănăstirii Cernica.
Semnal: MĂRTURISITORII
