La Duminica Mironosiţelor, ziarul Lumina al Patriarhiei Române a omagiat jertfa mironosiţelor închisorilor comuniste printr-un număr special, din care reproducem următoarele articole:
„De sufletul maicii Teodosia nu s-au putut atinge călăii”
de 
Cuvintele doamnei Aspazia Oțel Petrescu o descriu cel mai bine, în lumina versurilor monahiei cu suflet de poet: „Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor: Învelită-n haina marilor dureri/ Suflet plin de taina lumilor divine,/ Să păşesc pe calea grelelor tăceri,/ Către Tine, Doamne, numai către Tine”.
Născută Zorica Laţcu, pe numele ei de botez, maica Teodosia a venit pe lume în data de 17 martie 1917, într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria, în timpul Primului Război Mondial, în localitatea Mezotur. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut la Braşov. A urmat Facultatea de Litere la Cluj, Secţia Filologie clasică şi modernă. S-a remarcat ca studentă eminentă, obţinând licenţa în greacă, latină şi franceză. De atunci a început să scrie poezii de o înaltă ţinută ortodoxă, pe care le-a publicat la revista „Gândirea”, încă din 1941. În acelaşi an a ocupat postul de preparator universitar la Institutul Român de Lingvistică. Trei ani mai târziu, i-a fost publicat primul volum de poezii, „Insula Albă”, la Sibiu. Şi-a câştigat pâinea ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj, fiind apreciată pentru cunoştinţele de limba greacă. Aici a colaborat la Dicţionarul Limbii române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu.
Periplul spiritual a început cu vacanţa Sfintelor Paşti, din anul 1948, petrecută la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. A fost ataşată de acest aşezământ monahal şi de duhovnicul Arsenie Boca, căruia i-a dedicat ultimul volum de poezii, „Poemele Iubirii”. A luat hotărârea să se călugărească la Mănăstirea Vladimireşti de lângă Tecuci. La călugărie a primit numele de Teodosia. A continuat să scrie poezii şi a tradus numeroase texte teologice din limba greacă. În acest răstimp, s-a apropiat sufleteşte de maica Mihaela Iordache.
„Sufletul ei era un rug aprins…”
Ca urmare a fatidicului an 1955, când duhovnicul mănăstirii, ieromonahul Ioan Iovan, stareţa Veronica Gurău şi comitetul mănăstirii au fost arestaţi, maica Teodosia a luat drumul temniței vreme de trei ani. După eliberare, a fost mutată cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în localitatea Gurguieşti, împreună cu maica Mihaela. Potrivit spuselor celor care au cunoscut-o, călugăriţa Teodosia Laţcu a avut mereu nevoie de cineva în preajma ei, pentru că a suferit de o infirmitate congenitală, care nu i-a permis coordonarea mişcărilor. Din cauza aceleiaşi afecţiuni a vorbit foarte greu şi a întâmpinat dificultăţi în comunicare.
Anii grei s-au risipit în perioada 1970-1990, când monahia greu încercată de represaliile comuniştilor s-a stabilit la Braşov, prilej cu care şi-a definitivat opera intelectuală. În afara poeziilor, a colaborat cu părintele profesor Teodor Bodogae la traduceri din opere patristice, apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”. Spre marea sa bucurie, la data de 2 februarie 1990, stareţa Veronica a obţinut aprobare pentru reînfiinţarea Mănăstirii Vladimireşti. Alături de alte călugăriţe, s-a reîntors la vatra monahală. Pentru puţin timp însă, căci la 8 august 1990 a fost chemată sus. În cer. Să se odihnească.
„Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire mistuitor. Iar prin darul harului, puterea ei de a iubi se transforma în versul ei, se calma, era acel fluviu de iubire liniştit şi calm ce străbate necontenit lumea lui Dumnezeu. Poezia Zoricăi ne duce mereu pe căi de frumuseţe inefabilă, la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cum poţi să trăieşti din iubire şi pentru iubire, ce înseamnă să poţi iubi cu inima lui Iisus, aşa cum iubeşte Iisus. Cu ochii mereu fixaţi spre Acela care ne conduce spre Patria Cerească, Zorica ne face să pătrundem în misterul relaţiei cu Divinul, prin iubire”, este mărturia doamnei Aspazia Oţel Petrescu, lăsată moştenire posterităţii în lucrarea „Permanenţe”, apărută în aprilie 2001.
Chemare la bucurie
Mare iubitor de poezie, arhimandritul Teofil Părăian a avut întotdeauna cuvinte de apreciere la adresa creaţiei poetice a monahiei Teodosia: „Poeziile maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc, sunt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt ceva <de pe tărâmul celălalt>, din locul închis cu gard înalt, unde privim doar <printre uluci>. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi Cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu că au ajuns la noi darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume prin maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul”.
Poezia Zoricăi Laţcu, apreciată încă din anii ’40, a început să fie cunoscută abia după 1990. Redescoperirea ei s-a făcut datorită părintelui Teofil Părăian, care, în conferinţe şi dialogurile purtate prin ţară, a recitat din poeziile măicuţei. Despre prima întâlnire cu maica Teodosia avea să povestească cu o naturaleţe de care ne este dor: „Când am întâlnit-o eu pentru prima dată, în anul 1954, parcă îmi era frică să o întreb ceva, pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să răspundă”. Suferinţa ei fizică a fost acoperită de profunzimea iubirii ei pentru Domnul, de la care a primit daruri alese pentru a se împlini încă o dată cuvântul Apostolului Pavel, care zice că „puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte” (II Corinteni 12, 9).
Oricine doreşte să aprofundeze versurile monahiei Teodosia are la dispoziţie primul său volum, „Insula Albă” (1944), urmat de „Osana Luminii” (1948) şi de „Poemele Iubirii” (1949).
Filă de acatist
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.
Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.
Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.
Femei din închisorile comuniste
de Represiunea comunistă a avut, pe lângă monstruozitatea și cruzimea sa, și o stranie dimensiune egalitară. Nu a ținut cont dacă „dușmanii poporului” erau bărbați, femei, copii sau nou-născuți, dacă erau țărani sau intelectuali, muncitori, studenți sau pensionari, foști demnitari, funcționari sau oameni simpli. Astfel, asemenea soților, taților, fraților, copiilor, rudelor sau prietenilor lor, femeile au suferit în frig, foame și mizerie, de cele mai multe ori nu pentru gesturi politice, ci pentru fapte elementare de omenie sau, într-o absurditate a regimului, doar pentru vina de a fi fost soții, fiice, surori sau mame ale „dușmanilor”.
Rațiunile arestărilor și condamnărilor au exprimat, în esență, viziunea ideologică asupra omului (ca bandit, dușman de clasă, contrarevoluționar, imperialist) și au devenit foarte clare prin înăspririle succesive ale legislației penale în anii 1948‑1959. Modificarea anumitor pasaje din legi a oferit o largă libertate instituțiilor represive de a aresta și a condamna după bunul-plac (sau, mai precis, după propria rațiune ideologică). Oamenii puteau fi arestați pentru că nu i‑au trădat pe cei dragi ai lor (omisiune de denunț), iar orice întâlnire între apropiați putea deveni primejdioasă „uneltire contra ordinii sociale”.
Eroinele, doamnele, mamele
Pe lângă arestările survenite pentru convingerile politice (țărăniste, liberale sau legionare), pentru sprijinul acordat unor oameni urmăriți de regim, sau chiar din rațiunile închipuite ale regimului („lotul francez” în care au fost arestate și câteva profesoare și eleve ale Liceului Francez din București, între care și Micaela Ghițescu), femeile au fost condamnate și pentru că nu și‑au denunțat soții, tații sau copiii care luptau împotriva regimului (în special membrii rezistenței armate din munți), sau pentru că i‑au hrănit și i‑au ajutat (cu haine ori cu transmiterea unor mesaje) pe bandiți.
Zecile de „eroine de la Nucșoara” sunt, de fapt, soții, mame și surori care i‑au susținut cu fidelitate pe cei dragi ai lor și au plătit cu ani de închisoare și suferințe pentru acest devotament. Mama fraților Arnăuțoiu din grupul „Haiducii Muscelului” a murit în închisoarea Miercurea‑Ciuc fără să afle că cei doi fii ai ei fuseseră executați; Iuliana Preduț, fiica preotului Ion Constantinescu din Poenărei, a născut în închisoarea politică, fiind arestată pe când era însărcinată. Elena (Năstase) Arnăuțoiu a fost arestată iar copiii ei, rămași singuri, au fost internați în orfelinatele comuniste. Elisabeta Rizea i‑a ajutat pe partizani (între care se afla și soțul ei), fără să se lase intimidată de amenințările și torturile Securității, și nici de anii petrecuți în închisoare.
Monstruozitatea regimului a putut concepe chiar încropirea unui lot de soții și copii ai foștilor demnitari (din perioada interbelică sau a războiului), arestând sute de femei tinere și bătrâne și trimițându‑le în lagăre de muncă pentru simpla vină de a fi fost rudele înalților funcționari ai vechiului regim. Între anii 1951/52 și 1954, lagărele de muncă din împrejurimile Bucureștiului (și nu numai ele) au fost piatra de încercare a suferinței pentru doamne precum Dorina Potârcă, Carmen Verona, Mimi Vlasiu, Margareta și Lucica Samsonovici, Elena Tudor, Nineta Alimănișteanu, Țuca și Aneta Lugoșianu, Elena Corbu, Carmen Crețu, Sanda Leon, Cordelia Tașcă, Irina Manolescu‑Strunga, Eufrosina Pană, Măriuca Vulcănescu, Ioana Hudiță (Berindei) sau Maria‑Ioana Cantacuzino şi Aspazia Oţel Petrescu.
Suferințele
Numeroasele arestări au produs în primul rând fracturi familiale dureroase. E greu de apreciat câte familii au fost destrămate, câți părinți au fost nevoiți să își părăsească copiii, și chiar câte mame au fost ridicate de Securitate fără a‑și putea încredința copiii cuiva cunoscut. Elena (Lina) Chirca, care i‑a sprijinit și ea pe partizanii din Muscel, a fost arestată și luată de lângă cei patru copii ai săi, apoi șantajată cu internarea copiilor în căminele de orfani pentru a fi constrânsă să dea declarații. De altfel, deținutele erau deseori șantajate cu amenințări asupra familiilor și copiilor lor (așa cum relatează în memoriile lor și Lena Constante sau Nicole Valéry‑Grossu).
Sunt greu de amintit suferințele și abuzurile la care au fost supuse femeile aflate în închisoare. Asemeni tuturor deținuților politici, degradate de la stadiul de om la stadiul de bandit, femeile trăiau în aceleași condiții de frig, alimentație mizeră și promiscuitate prezente în majoritatea închisorilor.
Penitenciarele de la Mislea, Miercurea‑Ciuc și Dumbrăveni erau destinate exclusiv femeilor, însă secții pentru femei – „politice” existau și la Arad sau Oradea. Ca toți bolnavii Gulagului, femeile aflate în situații grave de sănătate (TBC, nașteri) erau uneori transferate la închisoarea‑spital Văcărești, iar anchetele și tranzitul deținuților în general ne fac să regăsim prezențe feminine temporar și la Jilava, Malmaison sau beciul Ministerului de Interne.
Pe lângă duritatea condițiilor de detenție, marile suferințe ale femeilor s‑au datorat și abuzurilor nemiloase ale anchetatorilor, ofițerilor sau gardienilor. Amintirile din închisoare ale femeilor amintesc discret și îndurerat și de violuri, torturi și umilințe, sau de durerea femeilor însărcinate care în urma bătăilor din anchete își pierd copiii nenăscuți, mergând uneori până la delir, halucinații sau nebunie.
Mărturiile supraviețuitoarelor amintesc și de nașteri petrecute în închisoare. La Văcărești, Ioana Berindei naște sub supravegherea directă a ofițerului politic, Iuliana Preduț este umilită acoperindu‑i‑se fața cu un cearșaf în prezența medicului, iar Ileana Samoilă naște cu greu, ajutată doar de gardiancă și deținutele de drept comun, din cauza absenței intenționate a medicului. Într‑o suspendare a umanității, deținutele nu mai sunt femei care nasc sau mame, ci bandite ce trebuie supravegheate și pedepsite.
Feminitatea încarcerată
Peisajul detenției feminine este imposibil de separat de peisajul în genere sumbru al Gulagului românesc. Feminitatea, nașterile și maternitatea confruntate cu sinistra închisoare politică sunt experiențe traumatice, care propun însă, în același timp, un uimitor joc al contrastelor: moartea în luptă cu viața; frigul și mizeria lagărului – cu căldura maternității; ura ideologică – cu dragostea maternă.
Evocările feminine ale închisorii politice, atât memoriile din detenție cât și interviurile cu supraviețuitoarele, arată o imagine vie a durerii. Trăită și povestită de femei, într‑o narațiune aspră, dar totodată plină de sensibilitate, viața de închisoare apare zugrăvită în opoziții uimitoare. De la detaliile crunte și mizere privind cotidianul detenției la căldura, sensibilitatea și duioșia feminină a consolării reciproce, a rugăciunii, a gândurilor îndreptate către cei dragi și către Dumnezeu.
Bărbăția femeilor
de Daniela Șontică, 30 Aprilie 2017Cu bărbăție au suferit și multe femei în închisorile comuniste din România, nu numai bărbații. Unele dintre aceste femei au fost simple, provenind din mediul sătesc și fără multă carte, altele au fost intelectuale, artiste, unele de neam bun, cu părinți bogați și școli înalte, altele de viță nobilă, având strămoși bizantini. Eleve, studente, soții sau mame.
Cine n-a auzit de Elisabeta Rizea, supranumită Eroina de la Nucșoara, care, alături de soțul ei, a ajutat gruparea anticomunistă din munți condusă de generalul Arsenescu? Pentru aceasta a făcut 12 ani de pușcărie. Nu este curajul ei demn de orice laudă, când, torturată crunt, ea nu a trădat pe nimeni, și spunea doar: „Până mor, eu tot așa lupt”?
Maria-Ioana Cantacuzino, fiica celebrului aviator de neam aristocrat Bâzu Cantacuzino, se afla în clasa a X-a când a fost arestată pentru răspândirea de manifeste anticomuniste și dusă în pușcărie în mai multe rânduri, chinuită fizic și psihic. A publicat în franceză memorii din perioada detenției, iar în română i-au fost traduse sub titlul „Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!” (pseudonimul literar al ei fiind Oana Orlea).
Despre suferințele din închisoare ale artistei Lena Constante puteți citi în cartea sa „Evadarea tăcută. 3000 de ore în închisorile din România”. Cea mai teribilă tortură a fost pentru ea că a stat singură în celulă 1827 de zile. Astăzi, cine își poate doar închipui un astfel de chin?
Alte tinere au fost arestate și condamnate în așa-zisul „lot francez”, format din eleve și profesoare de la Liceul Francez din București. Micaela Ghițescu a fost una dintre ele și a suferit 3 ani de detenție. Își povestește experiența dureroasă în cartea „Între uitare și memorie”.
Pentru vina de a fi fost fiica lui Mircea Vulcănescu, condamnat de comuniști pentru aceleași acuzații absurde ca atâtea mii de români, Măriuca Vulcănescu a făcut și ea detenție în vremurile acelea, dar a supraviețuit închisorii, spre deosebire de tatăl său.
Regimul totalitar instaurat în 1945 nu a cruțat pe nimeni. Vina era de mai multe feluri: rădăcini așa-zis nesănătoase prin faptul că oamenii făceau parte din familii boierești, înstărite, deci „dușmani de clasă” de neiertat pentru cei care propovăduiau o falsă egalitate, o orânduire a celor săraci și muncitori; împotrivirea directă față de noul regim sau susținerea luptătorilor anticomuniști, prin rezistența din munți; apartenența la partide politice în trecut sau simpla manifestare a simpatiei față de acestea și, nu în ultimul rând, afirmarea publică a credinței în Dumnezeu.
Prin umplerea închisorilor cu oameni purtând astfel de învinuiri s-a dorit o epurare a țării de „elemente dușmănoase”, dar și înspăimântarea celor rămași în libertate, spre o oarbă supunere. S-a dorit cu ardoare crearea odiosului „om nou” – sintagmă evanghelică luată și pervertită – de către noii stăpâni cu bocanci bine dresați în zdrobirea grumajilor și cu bici aspru, venit la noi din ținuturi străine de neam și credință.
Nu doar bărbații s-au opus, așadar, valului pustiitor, constrângător de orice libertate și diabolic în sine, ci și româncele au arătat bărbăție și curaj. Demnitatea lor ne face astăzi mai înalți, ne dă tăria să credem că umanitatea din noi, ca popor, nu a fost înfrântă.
Desigur, nu toți românii au avut habar cât sânge a curs în temnițe în lupta cu stăpânirea care L-a dorit dat afară pe Hristos din școli, din țară, din suflete. Jertfa celor din închisori tocmai aceasta a demonstrat, că numai cu Dumnezeu au reușit să supraviețuiască atâtor chinuri, iar cei mai mulți dintre cei care și-au dat sufletul acolo au știut că pleacă spre libertatea cerească.
Sursa: Ziarul Lumina de Duminica
2 Comments