Răspunsul Patriarhiei Române la aberaţiile Institutului Elie Wiesel: “Părintele Justin – Mărturisitorul Mărturisitorilor”

Părintele Justin – mărturisitorul mărturisitorilor

Se împlinesc patru ani de la intrarea în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână din ceruri (Evrei 9, 24) a unuia din cei mai cunoscuţi, mai iubiţi, mai jertfelnici şi mai harismatici duhovnici pe care i-a avut neamul românesc şi Sfânta noastră Ortodoxie, părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă. O viaţă de 94 de ani consacrată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii Lui – ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp (II Tim. 4, 2).

Fiecare duhovnic a strălucit pe firmamentul Bisericii lui Hristos prin anumite virtuţi, însă fiecare se remarcă într-un mod personal, special, căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15, 41). Şi părintele Justin a strălucit într-un mod aparte, astfel încât a fost unic în pleiada marilor părinţi duhovniceşti. O viaţă sfântă, o forţă spirituală, o incontestabilă autoritate morală şi spirituală, un reper de nezdruncinat în învolburarea lumii de azi, o conştiinţă naţională mereu trează şi vie, o trâmbiţă ce a trezit conştiinţe şi a schimbat destine omeneşti, un văzător cu duhul în cele dinlăuntrul sufletului omenesc, un mărturisitor autentic prin cuvânt şi faptă a credinţei dreptmăritoare, o voce incomodă, critică pentru căderi şi dătătoare de mângâiere spre ridicare, o adevărată sinteză a spiritului şi cugetului unui neam, o flacără pururea arzând de dragostea lui Hristos, – aceasta este icoana părintelui Justin care a vieţuit aici mereu îngropat în popor, între oameni, iar dincolo îi poartă pe toţi îngropaţi în sufletul său mare cât sânul lui Avraam.

Care să fi fost oare resortul care l-a ridicat pe avva Justin la o asemenea înălţime a desăvârşirii, încât cei ce treceau pragul chiliei sale sau îl priveau simţeau adierea Duhului Sfânt prezent în el, care genera o transfigurare, o reală convertire şi o percepere a lucrării lui Dumnezeu prin sfinţii Săi?

Închisoarea i-a fost o adevărată şcoală, o veritabilă universitate

Precum însuşi mărturiseşte, factorii care au avut un rol important în formarea sa au fost: mama şi familia din care provenea, preotul şi comunitatea parohială din satul natal Petru Vodă, Mănăstirea Durău şi obştea de vieţiuitori în care s-a închinoviat, precum şi cei 8 ani de seminar monahal pe care i-a urmat.
Însă, un rol covârşitor, care întrece toate celelalte forme de zidire duhovnicească, l-a avut fără îndoială închisoarea, temniţa, perioada celor 16 ani de detenţie pe care părintele a îndurat-o din 14 mai 1948 până în primăvara lui 1964. Aici, părintele Justin, alături de foarte mulţi tineri, studenţi şi intelectuali, a suferit ororile unui regim de tortură, teroare, dezumanizare, umilinţă, înfometare, izolare şi chinuiri îngrozitoare. Toţi aceşti deţinuţi au găsit ca mod de supravieţuire, asemenea martirilor din vechime, rezistenţa prin credinţa în Dumnezeu cu toate manifestările ei: rugăciunea, postul, slujbele făcute în condiţiile date, lecturi biblice, convorbiri duhovniceşti, solidaritate umană cu cei suferinzi, răbdare, bărbăţie, demnitate şi toată podoaba virtuţilor, dar şi rezistenţa prin cultură, împărtăşind unul altuia cunoştinţele proprii, astfel încât, fiecare, după anii de temniţă, ajungea o adevărată enciclopedie.
Astfel, pentru părintele Justin şi pentru toţi camarazii săi, închisoarea a fost o adevărată şcoală, o veritabilă universitate, în care a acumulat atât de multe cunoştinţe, cât nu se câştigă în nici o instituţie de învăţământ de rang înalt şi care nu se dovedesc cu diplome şi sigilii doctorale, ci cu însăşi experienţa vieţii. Întrebat prin anii â70 de ce nu face facultatea de teologie, căci atunci mai mulţi părinţi din mănăstiri au fost îngăduiţi ca studenţi teologi: „Părinte, de ce nu mergeţi la Teologie?”, el răspundea: „Eu am o facultate mai mare decât toate facultăţile! Universitatea mea este puşcăria! Ce-am învăţat acolo nu se învaţă în nici o facultate!”.
Totodată, puşcăriile comuniste au reprezentat pentru acest mare duhovnic al nostru practicarea autenticei vieţi monahale. El, monahul de vocaţie, plecat din tinereţe şi închinoviat la Durău, cu 10 ani de experienţă în mănăstire şi 8 ani petrecuţi în rânduiala strictă a seminariilor monahale, va mărturisi peste ani că adevăratul monahism l-a trăit în puşcărie şi că, împreună cu toţi cei de după gratii, a cultivat la maximă intensitate virtuţile urcuşului duhovnicesc. „În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric….”.
Tot din propriile mărturii se înţelege că starea specifică a acestei perioade de detenţie a fost suferinţa pe care toţi deţinuţii şi-au asumat-o drept stare de jertfă închinată Mielului jertfit pentru mântuirea lumii (Ioan 1, 29) şi aidoma mucenicilor din vechime aduşi ca nişte miei spre junghiere. „În puşcărie am cunoscut umilinţa, smerenia adevărată şi dezinteresul trupesc pe care îl dobândeşti doar atunci când ştii că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta îţi vedeai viaţa sfârşită şi momentul morţii”.
Suferinţa îndurată l-a transfigurat în aşa manieră încât avea să mărturisească: „Pentru mine celula a devenit mormânt al Învierii şi al strălucirii harului dumnezeiesc”. După gratii fiind, a făgăduit înaintea lui Dumnezeu că de va ieşi în viaţă la libertate se va apleca cu luare aminte asupra tuturor suferinţelor omeneşti. Acest lucru părintele l-a împlinit cu prisosinţă până în ultima clipă a vieţii pământeşti, despovărând pe oameni de suferinţele lor şi luându-le asupra sa.
În puşcărie, părintele a fost martorul sfârşitului martiric al multora dintre camarazii săi. Unii au murit pe braţele lui, pe alţii i-a spovedit şi împărtăşit, a liturghisit chiar pe trupul unui muribund ca pe un sfânt antimis. Ştia sfinţenia lor care se pecetluia prin jertfa supremă. A văzut că de umilinţă aveau parte şi după moarte, căci trupurile lor erau aruncate în Râpa Robilor de la Aiud sau în gropi comune la Periprava şi în alte locuri de detenţie, fără cruci la căpătâi, fără prohodire creştinească, fără lacrimile şi tânguirea apropiaţilor.

Pionierul luptei pentru învierea memoriei celor ce s-au jertfit în închisori

După eliberarea din 1964, părintele Justin a rămas cu inima şi gândul la aceşti mărturisitori pentru credinţa în Dumnezeu şi le-a păstrat amintirea, făcând rugăciune pentru ei şi doar în cercuri restrânse povestea despre martiriul lor şi se întâlnea cu alţi foşti deţinuţi, căci era foarte urmărit. Era ferm convins de sfinţenia lor şi că ei „formează cea mai măreaţă şi mai frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu”. Pe de altă parte, părintele era îngrijorat de atitudinea statului ateu care dorea cu dinadinsul aşternerea uitării peste jertfa martirică a celor din închisori şi educarea generaţiei noi într-un alt spirit şi cu alte idealuri.
După 1989, părintele Justin devine pionierul luptei pentru învierea memoriei celor ce s-au jertfit în închisori. Această lucrare s-a concretizat prin mai multe acţiuni:
A vizitat îndată după căderea comunismului Aiudul şi alte puşcării, spunând gardianului care încerca să-l oprească la intrare „că acolo este la el acasă!”;
A început să povestească şi să dea interviuri despre viaţa din puşcării, să atragă atenţia asupra măreţiei jertfei unei generaţii care „nu a urmărit scopuri politice, ci doar să înalţe neamul pe linia Bisericii”;
A încurajat pe mulţi să scrie literatură memoralistică despre viaţa din închisori, astfel încât multe din lucrările existente pe această temă îl au ca autor moral pe părintele Justin;
A iniţiat, a coordonat şi s-a ocupat îndeaproape de realizarea unor monumente, troiţe, memorialuri sau mănăstiri în locurile sfinte, adevărate Golgote ale neamului românesc, ca de pildă la Aiud, la Sighet sau mănăstirea în memoria celor căzuţi la canalul de la Poarta Albă;
A iniţiat pelerinaje şi slujbe de pomenire pentru mărturisitorii din închisori sau la mormintele lor din diferite locuri din ţară. Bunăoară, cu ocazia unui pelerinaj la Aiud, aşezându-se între rafturile cu relicvele mărturisitorilor, a spus: „Singurul lucru de care îmi pare rău este acela că n-am murit şi eu aici să fiu dincolo, împreună cu ei”, încredinţat fiind de sfinţenia lor;
A avut iniţiativa promovării unui cult al sfinţilor închisorilor prin publicarea vieţilor, cântărilor, acatistului şi icoanelor, unele icoane fiind de-a dreptul impresionante prin simbolistică şi mesaj, sau prin aşezarea moaştelor lor spre venerare, toate acestea ca nişte etape premergătoare ale canonizării;
A susţinut cu toată tăria ca ziua de 14 mai să fie declarată ca zi de pomenire a sfinţilor închisorilor, pentru că atunci s-a pus în aplicare la nivel naţional Ordinul nr. 5 al MAI, ce prevedea arestarea tuturor elementelor reacţionare şi duşmănoase. În noaptea de 14-15 mai au fost arestaţi 10.000 de tineri, studenţi şi intelectuali. Această noapte este considerată de părintele Justin, arestat şi el atunci, „o noapte a Sfântului Bartolomeu, noaptea cea mai odioasă, mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”.
Apogeul lucrării părintelui Justin referitoare la sfinţii închisorilor a fost propunerea şi cererea insistentă a canonizării lor. Sfinţia sa a spus în nenumărate rânduri: „Mai am o nelinişte: să îi văd pe aceşti sfinţi canonizaţi!… Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru!”. Canonizarea nu este necesară acestor mărturisitori, ci poporului întreg şi generaţiilor de azi şi de mâine pentru a se identifica cu demnitatea şi tăria credinţei lor.
Toate aceste iniţiative şi dorinţe arzătoare ale părintelui Justin, considerate de unii, la vremea aceea, lipsite de realism, iar pentru alţii, de-a dreptul deranjante, se dovedesc astăzi a fi avut un caracter profetic.
Năzuinţele arzătoare ale mărturisitorului mărturisitorilor se împlinesc astăzi prin declararea de către Sfântul Sinod al anului 2017 ca Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română şi cu legiferarea de către Stat a zilei de 14 mai drept Zi naţională de cinstire a martirilor români din temniţele comuniste.
Părintele Justin a fost numit metaforic „Voievodul Ortodoxiei româneşti”. Un voievod trage un întreg neam după sine de la vlădică la opincă, de la domn la slugă. Forţa de a trezi şi de a trage după sine este şi mai mare acum, când se află în slava Preasfintei Treimi. Aşadar, cu siguranţă şi dorinţa părintelui Justin de canonizare a sfinţilor închisorilor va deveni realitate.

Ziarul Lumina al Patriarhiei Române

Vedeţi şi: La pomenirea de 4 ani a Părintelui Justin Pârvu, Duhovnicul Neamului este din nou ponegrit de Institutul “Elie Wiesel”

MĂRTURISITORII

FOLLOW US ON