Bârsana către Institutul “Elie Wiesel”: PE AICI NU SE TRECE! “Până acum a fost bun Mircea Vulcănescu şi acum nu mai e? Păi cum aşa?!” – Urmaşii Baciului Vasile

UPDATE:

După cum puteţi viziona în filmarea de mai jos, edilul Teodor Ştefancă şi consilierii Bârsanei s-au întâlnit, au analizat, au hotărât: Mircea Vulcănescu nu este criminal de război! În unanimitate! Cinste lor!

Sursa: Aici

“Dacă, totuşi, trebuie să dau seama cuiva de toate faptele vieţii mele, singura autoritate morală în faţa căreia trebuie să răspund este în faţa ta, Baciule Vasile din Bârsana Maramureşului”. – Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Apărarea în faţa “Tribunalului poporului”

“Până acum a fost bun Mircea Vulcănescu şi acum nu mai e? Păi cum aşa?!” – Urmaşii Baciului Vasile 

Scoala cu clasele I-VIII “Mircea Vulcanescu” din Barsana are 495 de elevi, asta cu tot cu scoala Nanesti, care-i este arondata. De-a lungul timpului, aceasta scoala s-a dovedit a fi o adevarta “pepiniera” pentru valorile ce s-au ridicat de pe Valea Izei. – Gazeta de Maramureş

Martirii temniţelor comuniste, condamnaţi din nou la „moarte”

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan


Recunoştinţa, aprecierea, sta­tu­tul de erou şi martir al unui neam nu se negociază şi nu poate fi impus de nimeni şi de nimic. Poate fi doar câştigat într-un singur fel: prin jertfă. Deasupra sângelui vărsat de un om pe altarul unui ideal, deasupra unei vieţi frânte şi curmate pe nedrept, deasupra suferinţei poate şi trebuie să stea doar respectul şi recunoştinţa. Şi totuşi, după 27 de ani de democraţie, ni se spune din nou în ce să credem, pe cine să cinstim şi cui să fim recunoscători. Dreptul şi obligaţia de a ne cinsti eroii şi martirii devin imperative la mâna unor institute fără competenţă în acest domeniu, iar după 44 de ani de comunism și încă 27 de ani de libertate, autoritățile democratice ale Statului Român îi stigmatizează şi condamnă din nou pe cei care au spălat onoarea acestei ţări. În anul închinat de Pa­triarhia Română „apărătorilor ortodo­xiei în temnițele comuniste”, martirii temniţelor comuniste sunt, din nou, condamnaţi la moarte. De această dată o „moarte perfidă”: anularea persona­lităţii şi jertfei lor.

Săptămâna trecută, consilierii din Cluj-Napoca au trebuit să decidă dacă strada care-i poartă numele lui Radu Gyr își va schimba numele, după ce Institutul „Elie Wiesel” a trimis o adresă în acest sens Ministerului de Interne. Luând act de sesizarea MAI, făcută prin Instituția Prefectului Cluj, Direcția de Urbanism, Biroul Strategii Urbane a propus înlo­cuirea numelui străzii „Radu Gyr”, cu numele sculptorului clujean Szervá­tiusz Jen. Artistul, de origine maghiară, a fost decorat de regimul comunist, fiindu-i atribuit titlul de „Artist emerit”, dar și Premiul de stat. Hotărârea trebuia luată în ședința din 22 iunie, dar, în urma numeroaselor adrese transmise consilierilor, proiectul a fost retras de pe ordinea de zi. Preotul greco-catolic Marius Vişovan, fiul liderului primului lot de deţinuţi politici din Maramureş – Aurel Vişovan -, a fost prezent la şe­dinţă, alături de alte circa 30 de persoane. Marius Vişovan s-a înscris la cuvânt, dar, din fericire, primarul de Cluj, Emil Boc, a anunţat încă de la începutul şedinţei că proiectul va fi scos de pe ordinea de zi, în urma celor peste 6.000 de sesizări primite din partea societăţii civile, că va fi analizat şi posibil nu va mai fi introdus într-o altă şedinţă.

Culmea, Radu Gyr, cel care a fost condamnat la moarte pentru o poezie – „Ri­dică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” -, şi care a oferit zeci de ani în tem­ni­ţele comuniste „hrana morală şi spiri­tuală” de care deţinuţii aveau nevoie ca să reziste, fiind un reper al temniţelor comuniste este stigmatizat din nou din pricina unei sentinţe date de regimul comunist abuziv, pentru care a şi executat 16 ani de temniţă grea. Ironia e că este suspectat de antisemitism tocmai cel care a fondat Teatrul Barașeum, devenit după 1945 Teatrul Evreiesc de Stat, primul de acest fel din lume.
Iar Radu Gyr nu este singurul luat în colimator. Conform sesizării Ministe­rului de Interne, Instituția condusă de Alexandru Radu Florian a trimis la MAI o listă cu alte străzi sau monumente ce poartă nu­mele unor persoane „vinovate de săvârșirea de infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de răz­boi”, conform OUG 31/2002, prin­tre care şi şcoala „Mircea Vulcănescu” din comuna Bârsana şi bustul filosofului din curtea instituţiei de învăţământ. Deja adresa a ajuns la Primăria Bâr­sana, via Prefectura Maramureş. Iar pri­marul Teodor Ştefanca spune că o va supune votului consiliului local. Sperăm că, existând precedentul din Cluj, aleşii din Bârsana nu se vor teme să-şi cinstească valorile. Totuşi, după 20 de ani, acum, numele şcolii ar putea fi schimbat… De ce? Pentru „vina” lui Vulcănescu de a fi condamnat de un regim totalitar, de a fi martirizat în temniţele comuniste lăsând celebrele cuvinte testamentare: „să nu ne răzbu­naţi”, după ce salvase de la moarte un tânăr, în izolare, cu preţul vieţii sale. De ce? Pentru „vina” unei comunităţi locale de a fi recunoscătoare unei per­sonalităţi de talie internaţională care a gratulat portretul ţăranului simplu din Maramureş, ridicând la rangul de reper moral şi spiritual un bătrân sim­plu, Baciul Vasile din Bârsana. Niş­te argumente care nu au niciun substrat ideologic, xenofob, rasist sau extremist. Singurele virtuţi duse la extremă de generaţia lui Vulcănescu şi a Baciului Vasile fiind iubirea şi iertarea.

Prof. univ. dr. Ilie Gherheş, fost vi­cepreşedinte al comisiei de atribuire de denumiri de străzi din judeţul Mara­mureş spune că: „Mie mi se pare că sub masca unei igienizări ideolo­gice, făcute de nu ştiu ce fel de comisie care nu ştiu ce fel de componenţă are, pentru că de cele mai multe ori am fost total dezamăgit de componenţa acelor comisii, se ajunge întotdeauna să fie atacate tocmai valorile noastre naţio­nale, care ne dau identitate şi forţă. Bineînţeles că sunt împotriva unor astfel de demersuri, singura instituţie abilitată să facă o astfel de clasificare, aflată sub cupola identităţii naţionale este Academia Română. Să porneşti mai în jos nu se poate, ce competenţă are Parlamentul sau un oarecare ONG? Eu am fost şi vicepreşedintele comisiei de atribuire de denumiri de străzi din judeţul Maramureş. Dacă, de exemplu, o comunitate locală sau judeţeană / regională are un sistem de valori şi în cadrul acelui sistem a performat într-o anumită epocă istorică venim noi mai târziu şi reevaluăm şi reidentificăm şi reasumăm acele valori sau le anulăm? Este o nedreptate istorică să-ţi permiţi asemenea luxuri aproape identitare”.

Culmea, de curând statul român a adoptat legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai”. Legea 127/2017 acor­dă cinstire tuturor pătimitorilor din temnițele comuniste – fără specificații privind orientarea lor politică, acuza­țiile aduse la proces sau tipul con­dam­nării. Această lege activă a Statului Român, inițiată de către 34 de deputați aparținând PSD, PNL, UNPR, mino­rități sau neafiliați, folosește în expu­nerea de motive, numele lui Mircea Vul­cănescu: „Suntem conștienți de nu­me mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurn­brand, episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, părintelui greco-catolic Tertu­lian Langa, politicianului Iuliu Maniu, a poetului Radu Gyr și a soției sale, sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Ben­toiu, între mulți alții care au pătimit în aceste temnițe? Se impune așadar, ca această zi să fie cinstită și declarată zi națională a acelor martiri care și-au adus darul înaintea istoriei și a Cerului pentru neamul nostru, care s-au jertfit pe ei că să ne fie nouă bine. Din respect pentru cei ce au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor tem­nițelor comuniste.”

Pe de o parte, Vulcănescu este invocat de către parlamentari ca model și motiv pentru instituirea unei „Zile naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, iar pe de alta, i se cere în­locuirea numelui de pe şcoli şi dărâmarea statuilor, iar fiicele lui, care sunt în viaţă, să redevină „fiice de bandit”, reluându-se practic o sentința politică impusă prin forță de regimul comunist la pachet cu argumentația „acuzatorilor publici” de sinistră amin­tire. Sinistrele procese comuniste au fost pur politice, înscenate de nou ins­tauratul regim prin Tribunalele Popo­rului! A legitima astăzi o condamnare utopică comandată de către regimul comunist – decretat de statul român postdecembrist drept „regim criminal” – este de neînțeles și de neacceptat!

Preotul Gheorghe Urda din Bârsana spune că: „A sosit adresa Institutului «Elie Wiesel» în legătură cu Mircea Vulcănescu şi deja a venit o echipă a TVR din Bucureşti pentru a vedea în ce condiţii Mircea Vulcănescu a devenit patronul spiritual al şcolii din Bârsana şi i s-a ridicat statuie în curtea şcolii. Întrucât nu am fost acasă, i-am comunicat domnului primar toată situaţia, el nu era în Bârsana când s-a hotărât acest lucru. Având în vedere că Mircea Vul­cănescu, această personalitate de o cultură extraordinară, a cunoscut în­deaproape comuna noastră, venind câteva săptămâni cu Dimitrie Gusti în cercetare în Bârsana în 1932-1933, dânsul a avut şansa să-l cunoască pe baciul Vasile, care a fost identificat acum 15 ani de către noi ca fiind Vasile Bologa, tatăl fostului consul al României la Budapesta. Mircea Vulcă­nescu a remarcat acest ţăran simplu din Bârsana, iar baciul Vasile a devenit un reper moral pentru el. Atât de mult l-a impresionat acest om încât atunci când a ajuns ministru în Guvernul României avea fotografia lui baciul Vasile pe masa de birou şi mărturisea că în fiecare dimineaţă se ducea la birou şi avea o convorbire intimă cu baciul Vasile şi cunoscându-i concepţiile de viaţă spunea că l-a influenţat în fiecare hotărâre pe care a luat-o în calitate de ministru. Mai mult, în faţa tribunalului, în momentul în care i s-a dat dreptul la ultimul cuvânt, în cuvântul de apărare a spus că «dacă, totuşi, trebuie să dau seama cuiva de toate faptele vieţii mele, singura autoritate morală în faţa căreia trebuie să răspund este în faţa ta, Baciule Vasile din Bârsana Mara­mureşului». Noi am considerat că aceste lucruri sunt o onoare pentru satul nostru şi atunci, din recunoştinţă pentru această personalitate care ne-a făcut cinste pomenind numele satului şi a lui baciul Vasile, am decis acum circa 20 de ani să-l numim patron spiritual al Şcolii Bârsana ca prin această acţiune să se împărtăşească copiilor personalitatea acestui om. Nu am găsit nimic rău în biografia lui, de la felul în care şi-a trăit viaţa, până la modul în care a încheiat-o în temniţa Aiudului, prin acele cuvinte testamentare: „Să nu ne răzbunaţi!”, toate ne fac să-l consi­derăm un martir şi un reper spiritual al Neamului nostru. Iar din perspectiva satului, faptul că noi în anii ’30 am avut asemenea ţărani care puteau să influenţeze atât de profund viaţa unui mare om politic şi a unui om de cul­tură, este un motiv de mândrie şi ne-am simţit datori faţă de el. Acţiunea noastră nu a fost îndreptată împotriva nimănui, nici a unei instituţii, nici a unei etnii, a fost doar o lucrare de recunoştinţă faţă de memoria acestui om care ne-a făcut atâta cinste recunoscând valoarea ţăranului simplu din Maramureş. Dacă se supune CL această decizie şi se decide retragerea acestei denumiri ar fi o ruşine pentru noi şi pentru comunitatea noastră şi suntem hotărâţi să nu renunţăm. Nu are nimeni dreptul în lumea aceasta să ne retragă dreptul de a fi recunoscători faţă de un om care a adus atâtea be­neficii comunei noastre şi Maramu­re­şului. Am avut onoarea la inaugurarea statuii să le avem pe fetele lui Mircea Vulcănescu ca oaspeţi, au devenit cetăţeni de onoare ai comunei noastre şi ele şi Mircea Vulcănescu – post mor­tem -, nu putem să retragem un titlu atât de important unui om care nu a însemnat nimic rău pentru ţara noas­tră ci, dimpotrivă, a adus numeroase beneficii. Trebuie să fim recunoscători faţă de o personalitate care ne-a făcut atâta bine, a adus beneficii de imagine satului nostru. Noi sperăm să se respingă această intenţie care este pentru noi dezonorabilă.
Nu suntem de acord să vină cineva din afara co­munităţii noastre să ne dicteze ce nume să punem la şcoală, lucrul acesta pe noi ne dezonorează şi ne face să privim cu dispreţ asemenea acţiuni, indiferent din partea cui ar veni. Faptul că ne jignesc eroii noştri, nu ne poate lăsa nepă­sători. Pentru noi sunt valori extraordinare pe care trebuie să le respectăm. Se va întruni CL şi vom explica toată situaţia şi sper să se rezolve şi să nu mai primim alte amestecuri din afară în acţiunea noastră de a fi recunoscători celor care au făcut un bine satului nostru”.

Schimbarea numelui nu ar fi doar imorală, ci şi ilegală. Invocarea OUG 31/2002 completată prin neinspirata lege 217/2015 în schimbarea acestor nume este lipsită de temei legal!
Legea 217/2015 prevede în mod clar la Articolul 13, punctul 1 că: „Se interzi­ce acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război unor străzi, bulevarde, scua­ruri, piețe, parcuri sau altor locuri pu­blice.”
Dar această prevedere NU este retroac­tivă! Neretroactivitatea legii a devenit principiu constituțional odată cu in­trarea în vigoare a Constituției Româ­niei din anul 1991. De atunci, acest principiu constituțional trebuie respectat obligatoriu, în toate actele normative emise și publicate în Monitorul Oficial. Potrivit Constituției României, titlul II, articol (2): „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favo­rabile”.

Oricum, recunoştinţa, aprecierea, sta­tutul de erou şi martir al unui neam nu se negociază şi nu poate fi impus de nimeni şi de nimic. Poate fi doar câştigat într-un singur fel: prin jertfă. Deasupra sângelui vărsat de un om pe altarul unui ideal, deasupra unei vieţi frânte şi curmate pe nedrept, deasupra suferinţei poate şi trebuie să stea doar respectul şi recunoş­tinţa.
Vom reveni.

„Cândva, în nişte vremuri de tristă amintire dar şi de mari speranţe, în temniţa Aiudului şi a Gherlei, răsuna vocea lui Petre Ţuţea spunând că poporul român ar reprezenta, fiind chiar urma paşilor lui Dumnezeu pe pământ: «marşul triumfal a lui Dumnezeu prin istorie» (mulţi auditori, duşmani şi prieteni zâmbeau). La nu multă vreme după aceea, tot în părţile de Nord ale ţării, ÎPS Justinian Chira zicea parcă în continuarea lui Petre Ţuţea cum că e adevărat ce zicea el pentru că începutul acelui «marş triumfal» al poporului român pe pământ, primii săi paşi în istorie, s-ar fi făcut prin Nordul ţării, prin Maramureş, prin Baia Mare, Bistriţa, Cluj, Braşov. Ce poetic! Ce frumos! Ce frumos vis şi ce promiţătoare viziune istorică atunci, cândva. Şi acum, deodată, se aude din partea altor voci că aceste urme ar trebui şterse, că anumite chipuri, statui de pe aceste locuri ar trebui să dispară, că nişte nume de mari personalităţi neaoş româneşti n-ar mai trebui auzite sau chiar ar trebui şterse din nomenclatorul politic contemporan. Urme de eroi şi martiri, asistenţi ai celor mai tragice momente ale devenirii noastre istorice. De ce? În numele faimoasei corectitudini politice (a cărei definiţie arbitrară încă ne e prea precizată) şi a unor legi la alcătuirea cărora au participat, şi nu puţini, parlamentari, fii ai mirificului nostru popor. Şi atunci…? Atunci a cui e vina? A Domnului, care demult îngăduie, sau a protestatarilor care acum au şi uitat de unde au plecat, pe ce teren păşesc şi spre ce se îndreaptă în istorie?”
– a spus scriitorul Marcel Petrişor, fost deţinut politic

ULTIMA ORĂ

În urma numeroaselor reacții în spațiul public, MAI a încercat să se spele pe mâini printr-un comunicat în care arată că Ministerul nu a cerut schimbarea denumirii de străzi sau instituții și a transmis în teritoriu sesizarea Institutului „Elie Wiesel” și că decizia aparține autorităților locale.

Vineri , 30 Septembrie , 2016

Baciul Vasile – Povestea ţăranului care l-a marcat pe Mircea Vulcănescu
de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai perioadei interbelice şi unul dintre exemplele noastre pure de verticalitate şi moralitate, Mircea Vulcănescu, a regăsit modelul perfect de om şi omenie într-un bătrân simplu, din Bârsana. Baciul Vasile devine autoritatea supremă la care Vulcănescu raportează toate acţiunile şi gândurile sale, culminând cu cuvântul său de apărare în faţa tribunalului comunist în care filosoful spune că singurul care poate să-l judece este Baciul Vasile din Bârsana Maramureşului. Mircea Vulcănescu avea să moară în temniţa din Aiud lăsând ca testament celebrele cuvinte „Să nu ne răzbunaţi”, iar Baciul Vasile s-a stins în Bârsana lui natală. Povestea care i-a legat a fost scoasă însă la lumină decenii mai târziu, după îndelungi cercetări, de către preotul satului, Gheorghe Urda.

Un intelectual român spunea că România va fi cu totul altfel când, un demnitar din ţara noastră va ţine pe birou fotografia lui Mircea Vulcănescu, filosoful numit de preşedintele Cehoslovaciei, Thomas Masaryk „prinţ al cugetării”.

Puţini ştiu însă că, marele om de cultură, fost demnitar în perioada interbelică, ţinea, la rândul său, pe biroul de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe şi, mai apoi, pe biroul de şef al Datoriei Publice, poza unui om pe care îl considera model de înţelepciune şi probitate morală: Baciul Vasile din Bârsana. Mircea Vulcănescu, un om de înaltă ţinută morală şi intelectuală, care a studiat cu Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, care şi-a continuat studiile la Paris, a adunat două doctorate, unul în Drept şi altul în Sociologie, se raporta mereu la un ţăran simplu din Maramureşul Istoric. În fiecare dimineaţă şi în toate ceasurile de cumpănă, arunca ochii spre fotografia ţăranului maramureşean întrebându-se ce ar spune şi ce ar face el şi rugându-se, în gând, să fie la fel de bun şi de moral ca şi Baciul Vasile.

Mai apoi, după arestarea sa de către comunişti şi celebrul simulacru de proces în care a fost condamnat, Baciul Vasile a devenit cunoscut în întreaga ţară ca un simbol de înţelepciune. Motivul? În cuvântul său de apărare, rostit în faţa instanţei de judecată, publicat ulterior în cartea „Ultimul cuvânt”, Mircea Vulcănescu spune că singurul care are autoritatea de a-l judeca şi singurul om în faţa căruia ar da socoteală pentru toate acţiunile sale şi toată viaţa sa este Baciul Vasile din Bârsana Maramureşului.

Numai că, ulterior, Mircea Vulcănescu a fost întemniţat şi s-a stins la Aiud, oferind trupul său drept protecţie pentru un tânăr bolnav de TBC şi salvându-i în acest fel viaţa, dar pierzând-o pe a sa. A rămas în urma sa imaginea unui om de o vastă cultură, testamentul său cutremurător: „Să nu ne răzbunaţi” şi misterul unui baci din Bârsana care întruchipa înţelepciunea populară şi care avea toate şansele să rămână doar un simbol, o legendă. Asta dacă preotul Gheorghe Urda din Bârsana, un creştin şi un patriot desăvârşit, nu avea curiozitatea şi perseverenţa de a-l căuta pe Baciul Vasile aproape un deceniu, într-o riguroasă cercetare în arhive şi pe teren.

Întâlnirea lui Mircea Vulcănescu cu Baciul Vasile a avut loc prin anii ‘30, când filosoful a venit în Maramureş, făcând parte din echipa lui Dimitrie Gusti. Preotul Urda povesteşte: „Mircea Vulcănescu era în echipa de cercetători a lui Dimitrie Gusti care a făcut o cercetare sociologică în Maramureş. În Bârsana au stat câteva zile, mi se pare că o săptămână sau două chiar, şi în timpul acesta Vulcănescu l-a cunoscut pe acel Baciu Vasile, în locuinţa căruia a şezut câteva nopţi. Acel baci era un ţăran autentic al Maramureşului, care întruchipa înţelepciunea populară a satului şi care, în acelaşi timp, era capabil să poarte un dialog cu o persoană ca şi Mircea Vulcănescu şi ceilalţi intelectuali din delegaţie. Vulcănescu a fost impresionat de înţelepciunea şi curăţenia sufletească a acestui om şi din discuţiile pe care le-a avut i-a rămas în amintire ca un reper moral”.

Deşi l-a întânit pe acest bătrân o singură dată, Vulcănescu l-a purtat mereu în suflet, ca pe o icoană de moralitate şi omenie: „L-a impresionat atât de mult încât i-a luat fotografia şi când a ajuns om important, demnitar, pe masa sa era neîncetat această fotografie, a Baciului Vasile, pe locul cel mai central al mesei de birou. Aceste amănunte le-am aflat de la fiica sa, Măriuca Vulcănescu care, după Revoluţie, a fost în Bârsana şi de la domnul Vasile Vetişanu, directorul Institutului Etnografic de la Bucureşti şi care ne-a adus la cunoştinţă, pentru prima dată, în 1983, problema respectivă şi tot atunci mi-a dat dânsul această „temă de casă”: să mă ocup, să identific cine este acest baciu Vasile.

Şi de atunci am început să mă interesez de această problemă. Vasile Vetişanu a venit împreună cu primul director al Muzeului Satului din Bucureşti, Gheorghe Focşa, cu Vasile Georgescu, un ucenic a lui Iorga, cu poetul Ion Alexandru şi alţii… au venit atunci în Maramureş, în satele importante şi încercau să scoată în evidenţă valorile acestor sate. Atunci mi-a povestit de baciu Vasile şi de Mircea Vulcănescu.

El ştia că acolo sus, în arhivă, se găsea şi această fotografie a lui Baciu Vasile spre care Vulcănescu privea în toate momentele importante şi în fiecare dimineaţă.

Privea fotografia şi purta un dialog intim cu acest baci, pe calea gândului. Când îl privea dimineaţa îşi aducea aminte de sfaturile lui, de discuţiile lor şi de chipul lui moral şi rostea un fel de rugăciune, se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să fie la fel de bun şi moral ca şi Baciu Vasile. Apoi, în momentul în care a fost arestat, la proces, i s-a dat dreptul la un cuvânt de apărare. El a compus un text de peste 140 de pagini în care a încercat să anihileze autoritatea morală a acestui proces şi a spus: «Dacă, totuşi, trebuie să dau seama cuiva de toate faptele vieţii mele, singura autoritate morală în faţa căreia trebuie să răspund este în faţa ta, Baciule Vasile din Bârsana Maramureşului». Cuvântul lui de apărare a fost publicat. L-a transformat pe Baciul Vasile în reperul moral suprem al existenţei sale”.

Căutările părintelui Urda nu au fost deloc uşoare. Foarte mulţi dintre ţăranii autentici ai Bârsanei poartă numele de Vasile, deci, căutarea acestui Baci părea un fel de „caută acul în carul cu fân”. Dar, după aproape un deceniu, a reuşit să-l identifice: „Eu am început căutarea Baciului imediat după ce domnul Vasile Vetişanu mi-a dat ca sarcină să identific cine a fost acest Baciu Vasile. Am încercat cu credincioşii mei, mai în vârstă, să facem un buchet de peste 100 de persoane posibile pentru acel Baciu Vasile. Am căutat în arhive, am găsit peste 100 de persoane pe care îi chema Vasile. Apoi, prin metoda reducţiei, am mers aproape 10 ani din casă în casă, am redus tot 10-20, 30 de persoane, iar pentru ultimele 10 nume am făcut o cercetare şi mai aprofundată şi, în final, m-am oprit asupra acestui Baciu Vasile – Bologa Vasile, tatăl diplomatului Mihai Bologa, diplomat la Budapesta. El a decedat în deceniul 6, după 1955. Avea peste 60 de ani când l-a cunoscut pe Mircea Vulcănescu. Geologul Vasile Bologa, care a fost şi scriitor, era nepotul lui. A publicat o carte cu toate izvoarele de apă minerală din Maramureş. A mai fost un bătrân veritabil, Petru Bârsan, care între 1902-1908 a avut corespondenţă cu Sfântul munte Athos. Ţărani autentici, de o mare valoare morală. Datorită lui, Mircea Vulcănescu a scos pentru prima dată în evidenţă, în chip admirabil, Bârsana”.

După Revoluţie şi Măriuca Vulcănescu, fiica lui Mircea Vulcănescu, a fost interesată de legătura tatălui său cu acest baci şi de farmecul Bârsanei, astfel că, a vizitat de mai multe ori comuna, iar bârsănenii, la rândul lor, îl iubesc şi îl preţuiesc în chip deosebit pe Mircea Vulcănescu. Acum, părintele Urda îşi doreşte să transforme casa bătrânului în muzeu, iar în curtea casei, acolo unde au avut loc discuţiile de taină dintre cei doi, să le fie amplasate busturile: „Nora acestui Baci Vasile a murit la 97 de ani, acum două luni de zile. Se ştie unde este mormântul Baciului şi nora sa a stăpânit casa bătrânului, casa în care a dormit şi Vulcănescu. La înmormântarea bătrânei am făcut un apel să se transforme casa în muzeu şi să se facă un bust a lui Baciu Vasile şi a lui Mircea Vulcănescu în curte. Am cerut la înmormântare să înţeleagă valoarea acestei case şi am cerut să facă demersuri să nu se piardă nici casa, nici ograda, că se poate face un mic muzeu şi nu voi renunţa la această idee”.

Practic, ar fi primul muzeu care reuneşte imaginea unui mare om de cultură şi a unui ţăran simplu, ambii de o înţelepciune deosebită. Două ipostaze ale românului autentic dar, de fapt, un singur model. Acela al moralităţii, cinstei, patriotismului şi credinţei în Dumnezeu, valori pe care trebuie să le aibă toţi, de la baci la demnitari. Şi da, România va fi cu totul altfel când, un demnitar din ţara noastră va ţine pe birou fotografia lui Mircea Vulcănescu. Sau a mentorului său, Baciu Vasile din Bârsana Maramureşului.

Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupaţiei germane), iar liceul l-a urmat la Galaţi şi Bucureşti. De foarte tânăr şi-a descoperit dexterităţi de activist social: la 12 ani a devenit cercetaş, iar la 16 s-a înscris în Societatea culturală „Înfrăţirea românească”. Din adolescenţă a scris poezii şi eseuri („Conştiinţa naţională la români”, „Cine e poetul românismului”).

În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost un membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR). În anul universitar 1923 – 1924 şi-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la şcoala militară de geniu din Bucureşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent. În 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, judeţul Dolj.

Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate. Începând cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenţionând să-şi dea un doctorat în Drept şi altul în Sociologie. Vremurile nu i-au permis să-şi definitiveze studiile.

În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferenţiat în repetate rânduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântul, unde va scrie până la suspendarea din 1933 a ziarului. În anul universitar 1929 – 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Apoi, profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă Socială, până în 1935. S-a despărţit de Anina Rădulescu-Pogoneanu.

Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică. A mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti, a conferenţiat cu diverse ocazii şi a participat la emisiunea „Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.

Pe 13 octombrie 1931 a ieşit în public asociaţia culturală „Criterion”, la simpozioanele căreia Vulcănescu a susţinut comunicări. A colaborat la Viaţa Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvântul studenţesc, Gând românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor până în septembrie ’37, când a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor.

Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În acei ani a călătorit mult pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori a ocupat, de asemenea, poziţii importante în administraţia naţională: 1940 – 1941, director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944. În această perioadă a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Gusti. Regele Carol al II-lea şi, ulterior, regele Mihai I i-au conferit distincţii şi mari ordine naţionale, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român.

Orator de mare forţă, a conferenţiat cu pasiune şi persuasiune pe subiecte de la satul românesc la dimensiunea românească a existenţei. După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept „criminali de război”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani de temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.

Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavând paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după câteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment, ca o saltea, pentru cel doborât, salvându-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Gazeta Maramureşului

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
3 Comments
  1. Nimic de comentat despre continut; iti vine sa iei barda si sa dai…

    Totusi, o obiectie: ati scris: “‘Instituția condusă de Radu Florian a trimis la MAI o listă …” Radu Florian a fost tatal acestui….Alexandru. A fost intr-adevar evreu si cand a fost porunca sa isi schimbe numele, Radu Florian si l-a ales din admiratie pentru filosoful Mircea Florian. Daca fiul ar fi avut macar 10% din valoarea tatalui sau, nu ar fi fost capabil nici macar sa gandeasca ororile pe care le infaptuieste acum. Si daca este atat de evreu, de ce nu renunta la numele imprumutat ca sa il reia pe cel original?
    Pana la urma, nu este el vinovat ci burtile mici cocotate pe scaune si care se tem ca si-ar pierde cumva capacitatea de a se indopa.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON