„Comunismul sapă temelia Bisericii!” – Părintele Arsenie Papacioc. Un Destin Martiric – OMAGIUL Ziarului Lumina al Patriarhiei Române

Parintele Arsenie Papacioc de Cristina Nichitus Roncea, cu mulţumiri pentru permiterea preluării

de Dragoș Ursu, 23 Iulie 2017

Calendarul memoriei ni-l înfățișează astăzi pe părintele Arsenie (Anghel) Papacioc, de la a cărui trecere la Domnul, pe 19 iulie 2011, s-au împlinit 6 ani. Prin destinul său martiric, părintele Arsenie a întruchipat răspunsul deplin al Bisericii în fața agresiunii comunismului.

Născut în 1914 de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, față de care a avut o necontenită evlavie de-a lungul vieții, Anghel Papacioc absolvă în 1932 Școala de Arte și Meserii, Secția sculptură în lemn, pentru ca apoi să intre în vâltoarea politică a României interbelice.

De la lupta politică la războiul cu patimile

Din cauza afilierii sale politice este arestat și închis de patru ori până la instaurarea comunismului: mai întâi în perioada 1938-1940, apoi regimul Antonescu îl condamnă în două rânduri, iar după aceea este închis în aprilie 1941 și respectiv iunie 1942.

Aceste condamnări au reprezentat momentul decisiv al biografiei viitorului părinte Arsenie, deoarece, ajuns în temnița Aiudului, îi întâlnește pe Traian Trifan și Valeriu Gafencu, alături de care formează Grupul Misticilor, o piatră de temelie a rezistenței spirituale în Gulagul românesc. Detașarea de lupta politică și asumarea deplină a credinței, împlinită prin trăirea filocalică și mărturisire martirică pentru Hristos, au reprezentat coordonatele majore ale membrilor grupului, care au devenit modele de sfințenie pentru ceilalți deținuți. Un informator nota cu fidelitate poziția duhovnicească a misticilor: „Orientarea pe care se situau Papacioc și Trifan era linia creștină a pustniciei, teoretizată de Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Evagrie Ponticul și statornicită ca instituție creștină cu canoanele respective de Antonie cel Mare din Tebaida”.

În contextul tulbure de după 23 august 1944, când situația deținuților politici era incertă, iar în rândul celor închiși la Aiud apăruseră fracturi și tensiuni politice, Anghel Papacioc se remarcă prin atitudinea sa duhovnicească, „de liniștire a apelor” – cum nota un alt informator – în detrimentul rezistenței ideologice pe care o propuneau unii deținuți, dovedită falimentară.

Pe drumul monahismului

După eliberarea din septembrie 1946, Anghel Papacioc caută să-și împlinească vocația monahală și se îndreaptă spre Mănăstirea Cozia, unde se închinoviază în ianuarie 1947. După un periplu pe la Școala de cântăreți a Mănăstirii Turnu, pe la Mănăstirea Tismana, unde este chemat de părintele Gherasim Iscu, iar apoi pe la mănăstirile Cioclovina și Sihăstria, Anghel Papacioc ajunge la Antim, unde este tuns în monahism pe 26 septembrie 1949, naș de călugărie fiindu-i părintele Petroniu Tănase. Acum îl cunoaște pe Patriarhul Justinian Marina, pe care-l va sluji cu credință până la sfârșitul vieții acestuia. Apreciat și susținut de patriarh, părintele Arsenie este hirotonit preot în septembrie 1950 la Mănăstirea Agafton de către Mitropolitul Moldovei, Sebastian Rusan, pentru ca în toamna aceluiași an să fie numit duhovnic al Seminarului de la Neamț. La începutul lui 1952 ajunge egumen la Mănăstirea Slatina, de unde se retrage pentru câteva luni, în vara aceluiași an, în munții Stăni­șoarei alături de părintele Cleopa Ilie, pentru a scăpa de șicanele Securității. Pentru a-i proteja, Patriarhul Justinian îi cheamă pe cei doi părinți la București în vara anului 1954 și îi trimite să cerceteze duhovnicește mănăstirile Țigănești, Pasărea, Căldă­rușani, Suzana, Zamfira, Cheia și Vladimirești. Întors ca simplu monah la Mănăstirea Slatina, părintele Arsenie ține în tot acest timp legătura cu părintele Daniil Sandu Tudor, starețul Schitului Rarău. Mai mult decât atât, în această perioadă, părintele Papacioc participă la trei întâlniri ale membrilor Rugului Aprins. Acesta a reprezentat motivul formal al arestării în noaptea de 14 iunie 1958, când părintele Arsenie este ridicat de la Mănăstirea Slatina.

Mărturisirea lui Hristos în temnița Aiudului

După condamnarea la 20 de ani de muncă silnică în octombrie 1958, părintele Arsenie Papacioc ajunge în penitenciarul Aiud, unde începeau pregătirile pentru reeducarea condusă de colonelul Crăciun. În detenție, părintele își reafirmă poziția spirituală, fiind considerat unul din liderii deținuților „mistici” și de aceea i se deschide dosar de urmărire informativă în aprilie 1960. Rezultatele urmăririi Securității, note și rapoarte informative, sunt de mare folos, pentru că argumentează amănunțit activitatea duhovnicească a părintelui în timpul reeducării.

Părintele Arsenie Papacioc și-a asumat de la început detenția ca pe o lucrare misionară, prin care Îl putea împărtăși pe Hristos celor închiși și de a-i lămuri de inutilitatea cramponării pe poziții ideologice, atitudine care constituia un obstacol major în asumarea deplină a credinței. Un informator nota în februarie 1960 atitudinea părintelui care a jalonat activitatea acestuia în cadrul reeducării și a reprezentat un model pentru ceilalți deținuți: „Teza lui Papacioc: Legionarismul astăzi nu-şi mai poate susține poziţia lui politică – lumea a evoluat, […] naţionalismul şovin, romantismul politic nu mai pot fi susținute. A te crampona pe aceste poziţii vechi înseamnă irosire inutilă de energie şi în ultimă instanţă sinucidere. Or, sinuciderea este în contradicţie cu teza creştină. Primul comandament, azi, este salvarea Bisericii şi aceasta are nevoie de luptători”. Același informator detaliază, un an mai târziu, realismul duhovnicesc și pastoral al părintelui, care afirma deschis: „Comunismul sapă temelia Bisericii, chiar şi aici, în puşcărie. Deci acţiunea noastră trebuie începută aici. Să-i ajutăm pe cei care se poticnesc în jurul nostru. Viaţa de retragere şi înduhovnicire n-are preț dacă nu este luminată de această activitate de salvare a omului. Trebuie să facem acest lucru”.

Poziția spirituală a părintelui Arsenie a fost dublată de o activitate duhovnicească intensă. Alături de redarea din memorie a multor pasaje din Scriptură, Psaltire, Filocalie sau Pateric, părintele Arsenie a slujit permanent Sfânta Liturghie în mijlocul deținuților. Lipsit de orice obiect sau veșmânt liturgic, părintele a fost nevoit să improvizeze. Informatorul detalia cu numeroase amănunte improvizațiile părintelui. Epitrahilul a fost înlocuit de un laț de sfoară, care era apoi înfășurat după un nasture de la haină. Sfânta Cruce era făcută din două bețe. Sfântul Disc era înlocuit de o bucată plată de lemn, ascunsă cu multă grijă. Soba ținea loc de Sfântă Masă. Cana de apă era folosită ca Sfânt Potir. În loc de vin folosea apă, iar pentru Sfântul Agneț oprea rația de pâine primită. Singurul lucru care-i lipsea era Sfântul Antimis, pe care nu-l putea improviza pentru că pierduse la o percheziție din Jilava un fragment din moaștele Sfântului Mucenic Mercurie. Despre Liturghia săvârșită în fiecare dimineață, înainte de deschiderea celulelor de la ora șapte, părintele Arsenie spunea, citat de informator: „Eu fac slujba ca la Biserică şi dacă Bunul Dumnezeu vede nevoinţa noastră şi vrea, pâinea aceasta şi apa sunt chiar trupul şi sângele Său“, încerca părintele să scuze lipsurile în care era obligat să oficieze slujba, „şi, pentru că această practică este oficiată zilnic, acum fiecare pe rând dă din pâinea sa bucata care e folosită a doua zi ca împărtăşanie”.
Pentru activitatea din timpul reeducării, părintele Arsenie Papacioc primește „un certificat al mărturisirii” sub forma caracterizării semnate de colonelul Crăciun la eliberarea din închisoare: „În detenție a avut permanent o poziţie duşmănoasă în rândul celorlalţi deţinuţi, încercând şi uneori reușind să-i determine să creadă în puterea divină. A refuzat să participe la munca cultural-educativă. Este predispus să continue şi în stare de libertate activitatea duşmănoasă pe linia propagandei religioase, fiind periculos îndeosebi în contact cu elementele credincioase deprimate şi şovăielnice”.

Închisoarea cea mare

Eliberarea din detenție la 1 august 1964 a reprezentat pentru părintele Arsenie Papacioc trecerea din închisoarea propriu-zisă în închisoarea cea mare, care era România comunistă. Abuzurile, nedreptățile, șicanele sau urmărirea Securității nu s-au încheiat odată cu ieșirea pe poarta Aiudului, ci au continuat permanent în locurile și mănăstirile pe unde a trecut părintele. După un periplu prin Ardeal, în Parohia Filea de Jos din județul Cluj, și apoi în mănăstirile Cheia, Căldărușani, Dintr-un Lemn și Cernica, părintele Arsenie Papacioc a ajuns, în ianuarie 1976, duhovnic la Schitul „Sfânta Maria” de la Techirghiol, unde va sluji necontenit vreme de 35 de ani.

Ziarul Lumina

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON