Istoria Orală: Haiducii Muscelului şi Doamnele lor, “teroriştii” care au băgat bolşevicii în sperieţi. Comunismul cu faţă inumană – Mărturii înregistrate de RADOR

Femeile luptătoare ale României

Comunismul cu faţă inumană. Mărturii. FAGARAS – VERSANTUL SUDIC

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Grupul Dumitru Apostol

În primăvara anului 1948 a luat fiinṭă o grupare anticomunistă condusă de Dumitru Apostol, profesor la Liceul I.C. Brătianu din Piteṣti, născut în Şuici, judeṭul Argeṣ. A acṭionat mai mult pe Valea Topologului, dar nu pentru multă vreme pentru că, în toamnă, Dumitru Apostol a fost arestat ṣi apoi condamnat la muncă silnică pe viaṭă. În 1950 a fost scos din celulă ṣi ucis, în apropiere de comuna natală. Şi înainte de arestarea lui Apostol ṣi după aceea, grupul a avut legătură cu oamenii colonelului Arsenescu organizaṭi mai întâi pe Valea Dâmboviṭei. Lichidată ṣi ea în toamna 1948, prima grupare condusă de Gheorghe Arsenescu avea să fie refăcută la începutul anului următor – împreună cu alt ofiṭer, Toma Arnăuṭoiu – cu o amploare mai mare ṣi un nume care avea să devină de temut pentru autorităṭi: Haiducii Muscelului. (RADOR)

Nicolae Diaconescu din Arefu, Argeṣ

„Din ’48, din ordinul Comandamentului, am luat legătura cu grupul de la Nucşoara prin colonelul Arsenescu. […] M-am dus la grup ṣi cine m-a primit?! M-a primit tocmai prietenul meu bun care era de vârstă cu mine, Moldoveanu Ion, dar nu mi-a spus nici un cuvânt că eu sunt bănuit că sunt trădător. Nu mi-a trecut prin minte, dar când am ajuns la grup am văzut că toţi sunt puţin cam rezervaţi. […] Eu, foarte supărat pentru că am putut fi acuzat de trădare, le-am spus că plec de la grup. M-a oprit nea Mitică Apostol, m-a oprit şi mi-a zis: „Hai, băi, păi dacă tu oi pleca, ce se întâmplă?!.. în loc să sporim la număr…„ Zic: “Da, să sporim la număr, dar nu cu dă-i cu musca pe căciulă care să stea în pădure; noi avem nevoie de oameni liberi care să ne ştie, să ne aprovizioneze şi să ne informeze. Asta este, informaţia şi alimentele sunt două lucruri absolut necesare!„

În discuţiile astea, în sfârşit, a început, în iunie [1948] cred, a venit ordin de la Comandament – aşa ne-a spus nea Mitică, el era omul de legătură cu Comandamentul – a zis să ne luăm legătura cu Câmpulungul. […] Am plecat la Câmpulung cu grupul, am mers acolo, am luat legătura cu Arsenescu, el ne-a spus să nu îi zicem pe nume, să îi zicem Comandirul.

Sursa: http://www.marturisitorii.ro
Sursa: http://www.marturisitorii.ro

Îmi aduc aminte că într-o noapte eram sentinelă. El nu prea avea încredere, [zicea] că noi suntem civili şi facem aşa, cam în dorul lelii, de gardă noaptea. Şi când eram eu de serviciu, văd o mogâldeaţă – eram într-o casă pustie, în marginea Câmpulungului cu o lizieră de salcâmi, cu gard. Într-un loc, gardul era călcat şi se putea trece, din sus de casă. Eu l-am văzut. Zic: „Poate să fie Comandirul, poate să fie un cetăţean, că este potecă, liberă trecere, întâmplător trece pe acia şi se duce în treaba lui, deci nu trebuie să mă vadă„… […] Când a ajuns în dreptul rupturii de gard, am văzut că a lăsat poteca şi a trecut în grădină, unde era casa. Zic: are direcţia la mine, la casă, deci să vedem, este Comandirul sau este securist? Dacă am văzut aşa, am lăsat să mă vadă şi m-am plimbat în faţa casei, dar tot aşa, tot ferit, tot ferit, până când s-a apropiat de mine. Nu ştiam cine este, poate să fie prieten, poate să fie duşman, dar din mână nu trebuie să îmi mai scape, indiferent, ori unul, ori altul, tot în mâna mea trebuie să fie! L-am lăsat să se apropie şi foarte brusc am pus arma în bătaie şi l-am somat: „Culcat, mâinile sus!„ „Bine-bine, Comandirul, a fost răspunsul.„ „Nici un Comandir! Gura! Culcat şi mâinile întinse! Ţine cont, că dacă nu execuţi exact ceea ce spun, să ştii că eşti mort, fără nici un fel de discuţie!„ Şi l-am culcat, cu mâinile întinse, m-am dus, am încălecat pe el şi l-am pipăit, pe la şolduri, pe la spate, prin buzunare. I-am luat cuţitul, i-am luat stiletul şi pistolul. […] Am făcut semnalul, i-au deschis uşa, l-au luat şi l-au băgat înăuntru. L-au băgat înăuntru, lumina aprinsă. „Comandirule, la lumină te recunosc, dar afară nu am avut cum să te recunosc. Mă ierţi…„

Deci era Arsenescu…

Arsenescu, Arsenescu personal. „Băi, să fiu al dracului, în toată cariera mea de militar – era colonel, comandantul Regimentului 30 Dorobanţi, care avea sediul la Câmpulung – nu am păţit şi nu am văzut aşa ceva! Al dracului, zice, când eu mă pregăteam să îi sar în spinare, să îl dezarmez, el, al dracului, atunci m-a somat, nu mai devreme ca să am timp să mai fug!„ Râdeau şi Apostol şi ceilalţi, toţi, râdeau… […]

Cât aţi stat la Câmpulung?

Până în toamna anului ’48, că ne-am dus noi vara şi am stat până toamna, că toamna a venit ordin de dispersare, adică să nu fim prea mulţi. […] Vreo trei luni cât am stat, septembrie, octombrie, cam prin octombrie a venit ordin de dispersare, ca să nu fim mulţi la un loc şi noi am plecat înapoi la Argeş. Câţi ne-am dus, atâţia am plecat şi înapoi. […] Aşa că ne-am întors la Argeş şi, tot aşa dispersaţi, prin sate, prin Cepari, Cărpiniş, Şuici, câte doi, trei, câte doi-trei. Am putut să constat şi mi-am dat seama că [în sate] erau oameni necăjiţi, practic nu erau prea avuţi, dar oameni cu inimă bună, de român. I-am întrebat eu pe câţiva: nu li se pare greu că trebuie să hrănească încă doi, două, trei guri, pe lângă gurile familiei? Şi ştiţi ce mi-au răspuns, dar parcă la unison, zice: „Domnule, nici nu se cunoaşte că avem pe cineva în plus! Alimentele tot alea se consumă, tot aşa trăim, tot aşa suntem, nu este nici un fel de diferenţă de viaţa noastră obişnuită. Să fiţi sănătoşi, că pentru noi nu este greu!„ Oamenii ăştia ne-au slujit şi ne-au acoperit cu dragă inimă, făcând o faptă creştinească, nicidecum o faptă politică. Când m-am predat eu, în ’64, – că la 1 iulie m-am predat, citisem în ziar decretul în ’64, deci aproximativ 12 ani mai târziu – am scris acolo că oamenii ăştia ne-au dat o bucată de pâine, de turtă, ca să facă o faptă creştină, pentru că au ştiut că suntem nişte oameni cumsecade, am intrat într-un ghinion al sorţii, nu că suntem nişte declasaţi care să fie condamnaţi şi să fie nevoie de puşcărie ca să îi reabiliteze! […]

Sursa: http://www.trilulilu.ro/imagini-politica/colonelul-arsenescu


Pe cine au mai prins atunci?
L-a prins şi pe Apostol, l-a prins şi pe Ghelmeci. Pe Ghelmeci l-au dus la spital în Curtea de Argeş şi doctorii au făcut tot posibilul să-l vindece, să îl ţină în viaţă, dar el, din contră, el nu, îşi rupea pansamentele, doctorii îl pansau, el îşi rupea pansamentele. „De ce vreţi să mă vindecaţi? Să aflaţi de la mine cine ne-a dat mâncare, toată lumea ne-a dat mâncare nouă; voi, când veţi fi ca noi, să ştiţi că vă va da lumea cu pietre, nu cu pâine şi cu mâncare! Hoţilor, tâlharilor ce sunteţi!„, numai aşa i-a ţinut. Seara, doctorii l-au pansat din nou şi a lăsat o soră, o moaşă acolo de gardă cu el, cu consemnul ca să nu-i dea apă să bea, dar el s-a chinuit tare de sete în focul rănirii şi s-a rugat cu ultimele puteri să-i dea barem să-şi ude niţel gura şi i s-a făcut moaşei milă de el şi i-a dat apă să bea. Şi a băut puţină apă şi cum a băut apă, a murit. A doua zi a venit Securitatea la spital ca să-l întrebe cine ne-a dat mâncare, cine a organizat, ce responsabili, cine erau toţi cei din pădure, care oameni ne-a ajutat ṣi aṣa mai departe, nu au mai avut pe cine. De necaz pentru că nu mai are cine le răspunde, l-au bătut şi mort cu bastoanele de cauciuc!

Trecând prin încercuire, grupul Apostol, personal Apostol şi încă cei care mai erau cu el, câţiva, printre care şi Ghelmeci, s-au întâlnit cu un securist care era rănit, nu mai era înarmat. Şi a rămas tablou când i-a văzut, şi-a dat seama că sunt partizanii, i-a fost frică că îl omoară. S-a rugat să nu îl omoare şi nea Mitică, şeful, Apostol, s-a dus la el, l-a întrebat ce caută, de ce umblă prin pădure şi cum l-a rănit. Zice: „Domnule, a venit un glonţ şi m-a rănit, am lăsat arma acuma, în loc să ajung unde trebuia, în sat, să mă duc la postul de prim ajutor, am intrat în mâna dvs. Sigur că o să mă omorâţi!„„Nu, i-a spus Apostol, a scos bandajul pe care îl avea personal, pentru el, l-a pansat şi i-a arătat poteca şi i-a arătat cum să meargă să ajungă în sat, să se ducă la dispensar ca să vadă de rana pe care o are. Primul ajutor i l-a dat el, Apostol! […] L-a luat pe Ghelmeci, că scăpaseră şi puteau să scape, hai că Ghelmeci nu putea să scăpa pentru că era rănit grav, dar ‘nea Mitică Apostol nu s-a îndurat de el să îl lase singur şi l-a luat aşa, cu mâna pe după talie şi îl ajuta şi în poziţia asta a trecut râul şi a intrat în şoseaua Sălătruc, Şuici, Curtea de Argeş. Acolo era armata care patrula.[…]

Băieţii din Braşov, am fost informat că s-au suit în tren la Jiblea, deci au ajuns până la Jiblea, tot în defileul Oltului şi s-au suit în tren, iar în tren aflând că este gardă militară care controlează actele de identitate la fiecare călător, au sărit din tren ṣi au scăpat. Nu mai ştiu prin ce împrejurări au fost prinşi pe urmă, iarăşi, dar iniţial aşa ştiu, că ăştia patru au sărit din tren. Alţii i-a prins din tren, alţii i-a prins tot aşa, încoace, încolo şi duşi la Craiova şi judecaţi şi judecata a fost tocmai prin decembrie la Craiova…

Deci, practic, cine mai rămăsese în libertate?

Practic, au rămas aşa: Moldoveanu, Dincuţă, eu, care am stat tot grupaţi, Preda a zis că ţine legătura cu noi, dar el nu mai stă în pădure cu noi, că el stă singur, pe cont propriu, că are el oamenii lui, femeile lui care îl ocrotesc. Şi cu inspectorul ăsta, Dumitraşcu, tot aşa, ţine legătura cu noi, dar stă singur la familie cu cine poate şi cum poate. S-a simţit mai în siguranţă aşa. […]

În 1950, în iarna lui ’50 spre ’51, Apostol [arestat] a fost adus în comuna Şuici, la Primărie, cu tot bagajul pe care îl avea. Prima dată eu am fost informat că avea un cucui în frunte, vânăt, şi au găsit, pe cojoc, şase plumbi. Am tras concluzia, fără să ştiu bine, dar după informaţia aceasta, că un glonţ i-a fost tras în ceafă de aproape, glonţul tras de aproape nu are putere şi nu a mai răspuns, dar a ajuns până în craniu şi nu a mai putut răspunde dincolo, de i-a format cucuiul şi celelalte. El, normal, a căzut… au descărcat încă şase cartuşe. […] Asta mi-au spus din neamurile lui ’nea Mitică care l-au luat şi l-au îngropat. Mi-a spus un nepot de-al lui care era copilandru, a zis că au venit cu maşina, i-au spus că este liber să se ducă acasă, i-au spus: „Du-te acasă!„ „Cum să mă duc acasă?! Aţi spus că mă aduceţi ca să fiu judecat, să mă judece poporul. Unde este poporul care vrea să mă judece? Aduceţi poporul ăla care vrea să mă judece, vreau să îi văd aici!„ „Hai, hai, lasă, du-te acasă, eşti liber acum…„ ṣi l-au împins pe potecă, soldaţii s-au dat înapoi şi cu automatele l-au secerat. Asta mi-a spus-o nepotul lui şi că cartuşe jos erau să le iei cu pumnul şi rănit în cap şi în gât, câte vrei răni, destule. Aceasta ar fi mai plauzibilă şi mai adevărată, văzută de un copil, un nepot al lui ’nea Mitică, tot Apostol Dumitru îl cheamă, este profesor de istorie la şcoala din Şuici. Am vorbit cu el şi el mi-a povestit aşa ceva, dar nu mi-a povestit nici el că pe neamuri nu le-au lăsat trei zile să se apropie de el. L-au luat, după ce l-au împuşcat, a căzut, l-au luat, este un pod acolo, la acest pod l-a rezemat de parapetul… şi l-au proptit cu nişte uluci, trei, patru uluci, l-a proptit ca să stea în picioare cadavrul şi l-a ţinut trei zile. Doi soldaţi au rămas, îl păzeau de pe sala Primăriei, se vedea direct şi cum se apropia vreo femeie, ceva, se apropia ca să vadă cine este sau, eventual, să îl ia, îl soma şi spunea să-şi vadă de drum…

Valea Topologului; http://octavian3110.blogspot.ro/2006_08_01_archive.html
Valea Topologului;
http://octavian3110.blogspot.ro/2006_08_01_archive.html

[Noi] până în ’51, până în toamna lui ’51, am stat toţi trei, cu diferite gazde. În toamna lui ’51, Dincuţă şi cu Moldoveanu s-au dus ca să facă rost de gazde şi s-au dus pe Valea Topologului, că era mai la îndemână. Mergând pe zăvoi, prin zăvoi, pe acolo, au trecut printr-o vărzărie. Acolo era un braconier cu o puşcă şi pândea la iepuri. Văzându-i pe ăştia doi că trec prin vărzărie, pe zăvoi […] ăsta s-a luat după ei, a crezut că sunt tot tovarăşi de-ai lui de vânătoare clandestină şi a luat-o la fugă după ei….

„În toamna lui ’51, Dincuţă şi cu Moldoveanu s-au dus ca să facă rost de gazde şi s-au dus pe Valea Topologului, că era mai la îndemână. Mergând pe zăvoi, prin zăvoi, pe acolo, au trecut printr-o vărzărie. Acolo era un braconier cu o puşcă şi pândea la iepuri. Văzându-i pe ăştia doi că trec prin vărzărie, pe zăvoi […] ăsta s-a luat după ei, a crezut că sunt tot tovarăşi de-ai lui de vânătoare clandestină şi a luat-o la fugă după ei. Ei au înteţit pasul, au mers, dar i-a ajuns din urmă. Când i-a ajuns din urmă: „Stai, măi, care eşti, măi?„ Când a fost în spatele lui, Ion s-a întors, avea obiceiul să umble cu pistolul în mână, avea un pistol cu butoiaş, un pistol rusesc cu şase focuri, aşa că… Ion s-a întors către el şi i-a spus: „Om bun, ce vrei?„ Ăsta, nici una nici două, a pus arma cu două ţevi, i-a pus-o în piept. Şi el a tras, a fost atât de aproape arma, drept în inimă i-a tras! […] Şi-am rămas numai cu Dincuţă, din toamna lui ’51 am rămas numai cu Dincuţă şi am stat până în primăvară. […]

În ’54 el s-a dus, toamna tot aşa, ca să găsească gazde, dar, în realitate el a luat legătura cu nevastă-sa, că în intervalul ăsta din ’51 până în ’54, nevastă-sa a venit şi a stat în pădure cu noi; şi am avut una din cele mai grele situaţii din viaţa mea de fugar, când a trebuit să sar pe stâncă din cauză că m-au surprins dormind în bordei. Cu o săptâmână înainte, nişte căprari şi nişte capre au venit până aproape de bordeiul nostru, acolo. Am văzut că ei coboară şi vin la bordei ṣi ca să nu vadă tot ce este la bordei i-am somat, adică am dat după capre ca să… i-am certat pe copii: „Să nu vă mai prind cu caprele pe-acia, noi lucrăm pe aici pe valea asta, lucrăm la baraj – la barajul Vidraru – şi noi mai împuşcăm stâncile astea pe-aici şi vă omorâm şi caprele şi, poate, vă omorâm şi pe voi şi ne băgaţi în puşcărie. Să nu vă mai prind, că vă rup picioarele!„ Copiii ăştia… eu am zis că nu vor vorbi, că sunt inofensivi. M-am înşelat, că ei, copiii, au spus acasă, tată-su şi-a dat seama că sunt eu, cum era premiul promis pentru mine 100.000, pentru Arsenescu 100.000 şi pentru doctorul Marinescu, 100.000, ei doi la Câmpulung şi eu aici, era tentantă fapta şi s-a dus nu la poliţia din Arefu, […] aveau frica asta că le dau foc, că îi spânzur, că îi omor, că îi termin, dar îşi făceau singuri vâlva asta, mie îmi părea bine, că mă scutea pe mine să fac ceva… Şi el s-a dus la miliţie la Căpăţâneni, era Păşteanu şef de post şi ăsta a anunţat Securitatea şi a venit plutonul de intervenţie, 40 de oameni, […] au venit şi au tras. […] Am auzit cartuşe şuierând, pe la urechi trecând, dar am simţit că nu m-a zdrobit nici unul… Aşa că nu am stat la gânduri deloc, zic să nu aibă nici meritul că m-au omorât ei, să mor zdrobit de stânci. Şi într-adevăr, am sărit pe un colţ de stâncă, dacă era cât podul palmei, piciorul se oprea acolo. Mergeam mai departe, iarăşi mai găseam o stâncă din asta, iar mai amortizam căderea, până când am ajuns teafăr în firul văii, jos, unde trece şoseaua acuma. […] Am rămas singur, din ’54 am rămas singur până-n ’59. […] În ’64, m-am predat.”

Haiducii Muscelului, grupul Gheorghe Arsenescu – Toma Arnăuṭoiu

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Nucleul s-a format la începutul lui 1949 când, în casa lui Gheorghe ṣi a Elisabetei Rizea din Nucṣoara, au depus jurământ Gheorghe Arsenescu, Toma ṣi Petre Arnăuṭoiu, Ioan Chirca. Grupul avea să fie numeros ṣi eterogen din toate punctele de vedere. Erau intelectuali ṣi ṭărani; foṣti liberali, ṭărăniṣti ṣi legionari; bărbaṭi ṣi femei. Presiunile Securităṭii au sporit tensiunile care s-au creat în cadrul grupului ṣi în septembrie 1949 Gheorghe Arsenescu a plecat, ascunzându-se apoi timp de zece ani de unul singur. Avea să fie capturat ṣi apoi executat la Jilava, în 1962. Au mai urmat sciziuni, astfel încât fraṭii Arnăuṭoiu, Maria Plop s-au separat ṣi ei. Aveau să fie prinṣi în mai 1958, împreună cu familia Jubleanu. Constantin Jubleanu, refuzând să se predea, a fost împuṣcat. În procesul care a urmat, 16 oameni au fost condamnaṭi la moarte ṣi executaṭi. Sentinṭe ulterioare ale Tribunalului Militar au condamnat alte 90 de persoane, cu pedepse variabile, pentru legături cu „organizaṭia teroristă”.

Alexandru Marinescu, Nucṣoara, 2000

locotenent toma
Locotenent Toma Arnăuṭoiu

„În primăvara anului 1949 am fost arestat de Securitate pentru deţinere de armament. Arestarea a durat două-trei luni de zile. […] Pe acest fond, acest fond specific Nucşoarei, adică deţinere de armament, s-a dezvoltat şi câteva luni de zile mai târziu organizaţia de luptă împotriva comunismului. O parte din nucşoreni erau vizaţi de organele de Securitate că deţin arme. Şi chit că marea majoritate a oamenilor le deţineau pentru a-şi apăra vitele sau pentru vânătoare, însă în ceea ce mă priveşte pe mine, pe mine şi pe fratele meu, că amândoi eram stăpânii acestor arme, e adevărat că făceam şi vânătoare, dar ideile noastre erau şi altele […] Grupul de luptă de la Nucşoara nu a fost organizat de nici un partid politic. […] A fost o organizare efectivă şi nemijlocită a colonelului Arsenescu, câmpulungean, colonel în Armata Regală, om cu relaţii suficiente la ora aceea, care a organizat, care a condus, în primele luni de rezistenţă, totul, la Nucşoara. […]

Iniţial, colonelul Arsenescu organizase încă din 1948 pe Valea Dâmboviţei, la Cetăţeni, o altă organizaţie de luptă, dar care spre sfârşitul anului s-a dispersat. Nu au avut acţiuni deosebite, Securitatea încă nu se formase. Colonelul Arsenescu a venit în Bucureşti, unde a cunoscut printre alţii pe învăţătorul Niţu – de fel tot din comuna Petroşani, judeţul Muscel, dar să zic aşa stabilit la Nucşoara unde avea şi proprietăţi – şi împreună au analizat şi posibilitatea aceasta de a crea o organizaţie de luptă. După informaţiile pe care le avea la ora aceea, se părea că 1949 este un an mai de cotitură, se spera că vin americanii, că blocul răsăritean va ceda, se va întâmpla ceva şi trebuia o oarecare pregătire pentru a preveni evenimentele care urmau. Nu a fost să fie aşa. În felul ăsta, Arsenescu pleacă din Bucureşti împreună cu Toma Arnăuţoiu, Toma Arnăuţoiu, de asemenea, ofiţer, locotenent tot în Armata Regală, nucşorean de origine, părinţii lui fiind învăţătorul Iancu Arnăuţoiu din comună, un om destul de bine situat, un om cu judecată şi gândire; au venit la Nucşoara şi aici au început să analizeze posibilităţile acestea a unei organizaţii efective de luptă. […]

Odată veniţi la Nucşoara, colonelul Arsenescu s-a gândit că un sprijin efectiv major l-ar avea din partea unui cetăţean din Nucşoara, Ion Chirca, Nelu Chirca, poreclit în sat Dezertorul care toată viaţa a trăit numai în munte, nu i-a plăcut armata din tinereţe, acum era om în toată firea şi marea majoritate a vieţii lui a dus-o prin munte, nu fugar, ci în lucrări forestiere, era un trăgător excepţional şi un cunoscător tot atât de perfect al tuturor locurilor din munte. L-a contactat şi pe acest Chirca şi văzând că este tocmai ce îi trebuie, şi aşa era, l-a cooptat în organizaţie împreună cu cei doi fii ai lui, Gigi şi Nicu, apropiaţi de vârsta mea. Şi tot în faza de început au mai luat parte la consolidarea sau la constituirea acestui grup de rezistenţă tatăl meu, Virgil Marinescu, învăţător din sat ṣi familia Rizea în casa căreia s-a şi depus jurământul de constituire a organizaţiei, sub autoritatea morală a părintelui Ion Drăgoi din comună. Şi o familie pe care eu o consider o familie de eroi, familia Jubleanu.

Colonelul Gh. Arsenescu; http://www.marturisitorii.ro/tag/colonelul-gheorghe-arsenescu/
Colonelul Gh. Arsenescu;
sursa: http://www.marturisitorii.ro/

Arsenescu a venit pe 27 februarie [1949] la Nucşoara, iar pe la începutul lunii martie trebuie să părăsească efectiv satul – până atunci stătuse în casa lui Petre Arnăuţoiu, fiul familiei Arnăuţoiu, casă situată răzleţ în marginea satului în vârful Strungii, destul de ferit şi fără posibilităţi de a fi supravegheat îndeaproape. Din momentul ăsta, deci din 13 martie grupul pleacă în munţi şi Nelu Chirca deja avea făcute adăposturi în diferite locuri din munte şi de-acum se pune problema unor tabere diferite, grupuri de rezistenţă şi urmăritorii lor, Securitatea.

Pentru început, lucrurile nu sunt atât de grave, dar urmează primele evenimente dure din viaţa organizaţiei noastre. Până la această dată, este vorba de 18/19 iunie, nu a fost [arestat] decât bătrânul Arnăuţoiu, Iancu Arnăuţoiu. În noaptea asta de 18/19 iunie, o noapte ploioasă, plumburie, o parte din grup, adică colonelul Arsenescu cu cei doi fraţi Arnăuţoiu şi cu Benone Milea şi cu Nelu Chirca au venit la casa familiei Arnăuţoiu, casă situată în centrul satului sau aproape de centrul satului, pentru a-şi lua alimente. Doamna Arnăuţoiu, Laurenţia Arnăuţoiu, mama celor doi fraţi, nu era acasă, fugise de-acasă; de ce, pentru că în toată după masa zilei de 18, şiruri interminabile de autocamioane aduceau în Nucşoara un batalion sau două batalioane de armată, nu era încă armată de Securitate, au fost aduse batalioanele de la Câmpulung Muscel, batalioane de vânători de munte care au fost amplasate în partea de nord a comunei. […] Iar Securitatea, ofiţerii de Securitate trebuiau să descindă şi prin forţă la casa familiei Arnăuţoiu unde ştiau că se află o parte din grup.

Lucrurile într-adevăr aşa s-au întâmplat, în zorii zilei de 19 iunie când cei cinci erau încă în casă, au auzit bubuituri prin ferestre, prin uşi, s-au uitat, au văzut că este Securitatea şi au rămas înăuntru să vadă ce se întâmplă mai departe. Casa avea două intrări, o intrare de la stradă, un hol mare care să ia legătura cu intrarea din spate. La un moment dat, intrarea din spate este spartă şi Securitatea năvăleşte înăuntru. Prima uşă – aşa au fost sorţii! – prima uşă care a fost deschisă a fost în camera unde erau trei dintre luptători, Nelu Chirca, Benone Milea şi cu Petre Arnăuţoiu, ceilalţi doi, Arsenescu şi cu Toma Arnăuţoiu fiind în alte camere. Nelu Chirca, […] văzând că uşa cedează a deschis foc, singurul – repet: singurul! – care a tras şi a împuşcat doi securişti care au căzut în holul din faţa camerei. Ceilalţi securişti au fugit, s-au retras şi restul grupului a încercat să iasă pe uşa dinspre stradă. În momentul în care au apărut în stradă – era ora 5 dimineaţa, se lumina de ziuă – în momentul în care au apărut, au primit foc de automat, a fost rănit uşor Toma Arnăuţoiu într-un picior, […] grupul s-a regrupat în casă şi iar revin la Nelu Chirca; văzând că situaţia este gravă şi că viaţa lui este pusă în pericol, a ieşit în curte tot pe intrarea din spate şi a desfăşurat un foc de acoperire. […] Grupul, în condiţiile astea, a luat calea muntelui; în momentul în care a ajuns acolo unde trupele de Vânători de Munte erau deja amplasate cu adăposturile de puşti mitraliere, totul foarte bine organizat, în momentul în care i-au văzut pe luptători, nu au tras. De ce nu a tras, nu ştiu! Nu au tras, i-au lăsat să treacă. Se pare că batalionul de armată care era adus acolo era comandat la ora aceea de maiorul Dumitrache, tot câmpulungean, fost subordonat de-al lui Arsenescu şi care se pare că a dat ordin ca armata să nu tragă.

Elisabeta ṣi Gheorghe Rizea; http://www.marturisitorii.ro/tag/colonelul-gheorghe-arsenescu/
Elisabeta ṣi Gheorghe Rizea;
sursa: http://www.marturisitorii.ro/

Grupul trece prin cordonul de armată, deja se instalase panica în rândul armatei. Zvonul că au fost împuşcaţi doi ofiţeri de Securitate a înmuiat, ca să zic aşa, elanul trupelor care erau aduse acolo şi din dispoziţiile superiorilor lor şi a securităţii toată armata asta urma să desfăşoare o acţiune de urmărire în munte la metru pătrat, acţiune care s-a soldat cu numeroase victime în rândul armatei. Grupul de rezistenţă din momentul acesta nu a mai tras nici un foc. Urmărirea a făcut-o armata, timorată fiind din start, aşa ştiindu-se printre altele că rezistenţii sunt trăgători excepţionali, că sunt îmbrăcaţi tot militar lucru care a determinat probabil – spun probabil – dereglări în rândul comandanţilor armatei şi vă daţi seama că în munte, în nesfârşitul ăla de pădure şi de stânci a fost suficient ca două grupe, şi pe un fond de vreme nefavorabilă, ceaţă, ploaie, a fost suficient ca un ostaş fricos în momentul în care vede o altă patrulă să zică „ăia sunt bandiţii„, cum eram numiţi, să deschidă focul. […]

După aceste evenimente, în grup se produce o primă sciziune. […] Toma Arnăuţoiu care fusese militar de meserie şi care se vedea acuma pe planul mai îndepărtat, mâna dreaptă a colonelului Arsenescu fiind Nelu Chirca, s-a simţit lezat în orgoliul lui personal şi au hotărât o primă dezmembrare a grupului. […] Erau maxim 15 luptători, grupul se împarte în două, colonelul Arsenescu rămânând cu familia, cu Chirca şi cu băieţii lui şi cu Popescu şi cu Ciolan, la care se adaugă cred că un fost subordonat a lui Arsenescu, subofiţer, George Mămăligă, zis Titi în cercul nostru de rezistenţă, care rămân pe malul râului Doamnei. […] Iar cei doi fraţi Arnăuţoiu cu Maria Plop şi cu familia Jubleanu trec peste deal, pe valea râului Vâlsan.

Cu acest din urmă grup am luat legătura cu familia mea, în iulie 1949. Cele două grupuri, practic nu aş vrea să se înţeleagă că erau în divergenţă şi se certaseră şi nu ştiu ce. Aceste grupuri se revedeau din timp în timp, fără să-şi fi purtat ranchiună sau duşmănie unul altuia. Dar aşa, ca să încercăm să restrângem relatarea, să vorbesc în continuare de grupul de pe Râului Doamnei, grupul condus efectiv în continuare de colonelul Arsenescu.

Familia învăṭătorului Arnăuṭoiu; sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/
Familia învăṭătorului Arnăuṭoiu

În iulie 1949 am luat legătura cu grupul pe partea Râului Doamnei. Iar mai târziu cu câteva zile am fost la primul bordei sau la adăpostul provizoriu pe care îl avea grupul pe valea râului Vâlsan. […] Spre sfârşitul anului 1949, acest luptător deosebit, Nelu Chirca, presupun – este o presupunere! -, rămânând acasă încă trei-patru copii mici, venea iarna, lucrurile din punctul lui de vedere nu se terminau, americanii nu veneau, şi văzându-se într-o situaţie oarecum disperată se pare, se pare că a făcut pact cu diavolul, cu Securitatea. […] Colonelul Arsenescu a realizat că ceva este necurat la mijloc şi din momentul ăsta, fiind sfârşitul lui noiembrie-octombrie 1949, colonelul Arsenescu părăseşte zona şi se duce la altă familie, Marinescu, unde rămâne ascuns. De aici alte şi alte familii, până în 1960 când a fost prins. Din momentul acesta, activitatea colonelului Arsenescu în legătură cu rezistenţa la Nucşoara dispare. […] Grupul Arsenescu de pe valea Râului Doamnei este lichidat, copiii, băieţii lui Nelu Chirca vin acasă, îşi reiau viaţa normală, iar Nelu Chirca nu mai apare, nu mai se ştie nimic. […] Titi Mămăligă se întâlneşte în decembrie 1949 cu grupul de pe râul Vâlsan, adică fraţii Arnăuţoiu şi familia Jubleanu. […]

Eu rămân în grup până spre sfârşitul lunii octombrie 1949, perioadă în care practic nu am avut acţiuni

După primele întâlniri cu grupul Arnăuţoiu – Jubleanu, relaţiile erau atât de curate şi de cinstite şi atâta ataşament şi dorinţă de a ajuta, încât grupul a venit în repetate rânduri în casa familiei mele unde au primit alimente, echipament şi aşa mai departe…majore de luptă, Securitatea era puţin debusolată, pierduse oameni, se încercau alte tertipuri, alte metode de contracarare a rezistenţei prin a forma comandouri mult mai periculoase şi mai viclene. În munte am primele crize de apendicită, sunt nevoit în final să plec din grup în noiembrie 1949 şi am mers la fratele meu care era student la medicină în Cluj pentru operaţie. Acolo, în spital, operat fiind am fost prins de Securitate, probabil mă urmăreau, am fost prins de Securitate şi în drumul meu de acum este Securitatea şi puşcăria.

La un moment dat, eram în munte cu grupul. De regulă, bordeiele noastre erau săpate în pământ, acoperite la nivelul solului, plante peste bordei, s-au pus un strat de pământ şi înfingeam brazi mai tineri, [era] totalmente mascat. La un moment dat, când eram în afara bordeiului, am auzit clopote de oi de nu ştiu ce şi ne-am retras în bordei. La un moment, un câine a venit şi la noi mai existau resturi de mâncare, oase nu ştiu ce, a venit adulmecând oasele, băgând capul pe locul decupat de deasupra bordeiului, pe unde ieşea fumul şi a început să latre spreriat şi presupunând noi că lătratul câinelui alarmează pe ciobani, a ieşit din bordei Titu Jubleanu ca să vadă ceea ce se întâmplă, de ce a lătrat câinele aşa de speriat. A ieşit din bordei şi le-a spus ciobanilor: „Vedeţi-vă de treabă! Probabil bănuiţi cine suntem noi.„ Ciobanii au spus „Da, da … ştim cine sunteţi dumnevoastră…„, „Vă rog să vă ţineţi gura să nu vorbiţi!„ „Da, da…„ […] Până dimineaţa am plecat cu tot ce aveam acolo la bordei, ne-am mutat în altă parte şi e adevărat la câteva zile Securitatea a fost acolo… Cam asta era modalitatea noastră de a acţiona.”

Sursa: RADOR

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON