Bădia Nicolae Purcărea, doi ani la Ceruri: Haita criminală urlă după ’89 “prin degradarea morală şi materială din România”

A fost posibil?…

de Nicolae Purcărea – (13 Decembrie 1923 – 25 Septembrie 2015)

Tarziu, mai bine-zis la sfarsitul vietii, am incercat sa astern din amintiri o viata de multe ori pusa sub semnul intrebarii „a fi sau a nu fi” din pricina „haitei” ce ma sfasia. Rupea din sufletul meu putinul pe care tot incercam sa-l cladesc; caci voiam sa inalt un edificiu spiritual inaintea caruia lumea sa se opreasca, sa scoata palaria si sa spuna: „Da! A fost un om!” …

Am fost un ostas credincios, devotat si daruit unui singur crez, unui singur ideal. Iar de am cazut, rog pe toti cei carora le-am gresit sa ma ierte – am constientizat caderea, am dus crucea (si o duc inca), m-am ridicat si, pe biata mea martoaga, am purces mai departe… Am indraznit sa ma scutur, sa inspir adanc, sa infrunt toate – „toate” insemnand pacate, ispite, patimi – si sa privesc zarile care undeva, peste nouri, peste neguri, imi suradeau, ma asteptau. Cat de greu este sa treci prin padurea cu fiare salbatice, sa strabati muntele suferintei si apoi sa simti cum mlastina deznadejdii te cuprinde! Caci asa e viata luptatorului…

Nu lupti pentru tine. Lupti pentru crezul tau, pentru tara ta, vorba poetului Radu Gyr:

Nu pentru-o bucata de rumena paine,
Nu pentru patule, nici pentru pogoane,
Ci pentru vazduhul tau liber de maine
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Sunt un exponent al generatiei de la 1948, generatie crescuta in spiritul „Fratiilor de Cruce“, care asa a inteles rostul vietii sale: sa isi ia crucea si sa o duca, adica sa mearga pe coordonatele neamului, sa Il iubeasca pe Dumnezeu si sa se jertfeasca pentru neamul sau.

sculptorScriu, dar pana mea preferata nu este condeiul, ci dalta. Cu ea, cu dalta, am scris in lemn durerea, zbuciumul, sensibilitatea, spiritualitatea si geniul poporului roman. Cu ea mi-am gasit libertatea. Cuvintele mele sunt sarace, nu pot reda pe de-a-ntregul trairile, zbaterile si mai ales teroarea psihica, mult mai grea decat cea fizica. Transformarea omului in contrariul lui, spalarea creierului nu sunt elemente senzationale, infatisate aici pentru a da lucrarii efecte gazetaresti, ci sunt realitati dureroase, pe care toti cei trecuti prin moara comunista au trebuit sa le indure.

In moara comunista, care functiona cu precizia pedagogiei lui Makarenko, omul ajutat de om turna alti oameni, pentru a-i macina, pentru a scoate un alt fel de oameni, care, trecuti prin moara – adica prin frig, foamete, groaza – deveneau mutilati sufleteste, nu mai puteau fi ceea ce si-ar fi dorit sa fie. Iti trebuia un ideal puternic ancorat in Dumnezeu, in ruga si in nadejde, ca sa poti rezista.

Scriu pentru cei care ma vor citi, sa se opreasca o clipa, sa se coboare in adancul sufletului lor si sa cugete intrebandu-se: “A fost posibil?“…

Scriu pentru ca generatiile ce vor veni sa stie ca in alte vremuri, copii crescuti in frica de Dumnezeu si dragoste de neam si-au dat viata pentru apararea altarului si a etniei de care apartineau.

Noi, romanii, ne-am zbatut, am fost cetate de care s-au lovit toti navalitorii, am luptat pentru a ne pastra credinta si a ne indeplini misiunea noastra istorica: aceea de a crea cultura si civilizatie la gurile Dunarii. Blestemul etniei noastre a fost cel geografic, caci suntem asezati in coasta tuturor navalitorilor, la poarta de Rasarit a Europei. Este un miracol ca dupa atatea navaliri, poporul nostru nu s-a frant.

Şi iata ca in secolul care tocmai s-a incheiat a trebuit sa strabatem, sa induram apocalipsa comunista cu toate supliciile ei. Spun apocalipsa, pentru ca a trebuit sa gustam pana peste margini paharul iadului, sa ne luptam cu fiara dezlantuita care este omul, sa rabdam bestialitatea acestui asa-zis „om”, mlastina deznadejdii sa ne inghita pana la cumplita disperare, teroarea sa devina mijloc coercitiv de a ne convinge, iar ura, principiul conducator al unei ideologii satanice care voia suprematia biologicului in toata amaraciunea lui. Caci daca pana acum toti navalitorii ravnisera numai bunurile materiale ale neamului, navalirea comunista, pe langa despuierea de tot si de toate, ne voia si sufletul, incercand transformarea omului in neom.

Frica si bataia, ruperea relatiilor sociale, suspiciunea si delatiunea, infometarea, inlantuirea si transformarea omului in animal au fost metode de constrangere a fiintei umane spre a o preface in contrariul ei.

A fost greu pana ce totul a inceput sa se rostogoleasca; mai pe urma, oprire n-a mai fost…

„Urla haita”… A urlat sub Carol al II-lea, prin toata camarila lui. A urlat sub maresalul Antonescu, prin Eugen Cristescu si toata clica lui. Apoi a urlat prin comunisti. Disperata era haita si strigatul ei infricosat, caci sfarteca Pitestiul, Gherla si toate temnitele tarii, Canalul si santierele de exterminare. Urla prin locotenentul Avadanei: „Banditule, ai tradat marea cauza a demascarii!“. Iar dupa ’89, prin degradarea morala si materiala, – urla neputincioasa, dar urla, sfasiind tot ce putea. Erau tari de urlau sau…?!

„Urlau” pentru ca prea adanc se sfredelise in naravurile rele ale societatii; urlau pentru ca asa li s-a ordonat; urlau pentru ca aceasta le era conceptia: sa urle pentru a putea stapani. Urlau pentru a-si arata vigilenta si ura.

„Urla haita” in incercarea fara izbanda a laboratoarelor comuniste de a ne sterge din istorie ca entitate etnica, de a ne strangula, ca sa nu-L mai putem marturisi pe Dumnezeu, de a ne umili ca neam, strigandu-ne: „Sa nu credeti ca sunteti eroi! Istoria o vom scrie asa cum vrem noi!“…

Sunt in haita, de aceea sunt puternici. Urla fiindca au venit pe tancuri, urla pentru a baga spaima in oameni. Teroarea, frica, spaima… „Urla, tovarase, si fii vigilent, caci prin vigilenta vom duce lupta de clasa!” Şi iarasi: „Tovarasi… sa urlati, sa urlati, sa urlati!“…

„Urla haita”. E o atentionare pentru toti cei care se considera legitimati sa atace Biserica si neamul din care fac parte, pentru toti cei ce se socotesc indreptatiti sa se creada exponentii unei generatii, dar care nu stiu ce este ocara, umilinta, suferinta, crucificarea, deznadejdea. Se cred grozavi, se umfla in pene, se socot mari, dar o singura bata data pe spate ii vindeca de emfaza preaplinului eului lor, caci in umilinta si suferinta se vede omul cat este de neputincios, dar si cat poate fi de valoros, de pretios.

„Urla haita” si, spre disperarea mea, va mai urla inca multa vreme. Generatii intregi vor trebui purificate. Pana atunci, vom fi nevoiti sa suportam Pitestiul dupa Pitesti, caci haita tot va urla.

De ce Pitesti?

Pentru ca in cartea trairii noastre sub comunisti, Pitestiul va ramane cea mai neagra pagina, cea mai patata fila de istorie, rusinoasa dar adevarata, despre conceptia comunista despre om si societate. O „bezna de tuci” asternuta peste neamul romanesc in ceasul suirii sale pe cruce, cum scrie poetul Radu Gyr:

Ne-au mai ramas doar visele albastre
– Zbor de scantei peste bezne de tuci –
Şi noptile astea atat de sihastre,
Izbava in ceasul suirii pe cruci.

***

Epilogul autorului

„Si ne iarta noua greselile noastre…”

Am ramas astazi o mana de oameni din generatia mea care inca mai suntem marturii vii. Dar ideea, idealul pentru care am luptat este viu si va dainui in veci, cat va trai omul pe pamant. Credinta in Dumnezeu si dragostea de neam sunt cele doua axe inscrise in destinul neamului nostru.

De ce dupa atatia ani, generatie langa generatie (generatia de la 1922 si generatia de la 1948) ne gasim legati sufleteste intr-o sfanta fratie? Fiindca avem cel mai puternic liant inscris in traditia noastra romaneasca, anume dragostea pentru acelasi ideal: Dumnezeu si neamul nostru!

Fie ca Dumnezeu sa inlature zgura ce a acoperit pamantul tarii noastre si sa trezeasca la viata fortele creatoare! Fiindca, asa cum spune poetul Radu Gyr:

Infrant nu esti atunci cand sangeri
Sau ochii plini de lacrimi ti-s;
Adevaratele infrangeri
Sunt renuntarile la vis…

*

Regimul comunist a incercat prin toate mijloacele sa ne distruga total. Reeducarea de la Pitesti si cea de la Aiud au fost, dintr-un anumit punct de vedere, similare. Amandoua au fost zamislite in aceleasi laboratoare comuniste. Amandoua n-au urmarit altceva decat compromiterea Miscarii Legionare si a reprezentantilor ei. Cata lasitate la comunisti: „Nu noi am facut totul, ci ei!“, spuneau cu emfaza cei ce orchestrasera experimentul. Astazi, cu multa galagie, se striga: „S-a terminat cu comu­nismul!“… Nimic mai fals, caci daca formal comunismul nu mai conduce poporul roman, totusi efectele lasate de conceptia comunista domina inca limpede esichierul politic. Este ingro­zitor ca la tot pasul, la tot coltul sa te lovesti de aceasta hidoasa umbra ce bantuie tara!

Cu multa lejeritate se vorbeste azi despre ceea ce au facut nemtii la Auschwitz sau in alte lagare naziste, dar nu se scoate o vorba despre Pitesti, Gherla, Aiud, Canal sau alte colonii ale cruzimii comuniste. Tineretul mai ca nu stie despre torturile aplicate fiilor patriei in inchisorile comuniste.

Ce au urmarit laboratoarele comuniste? Sa creeze un nou tip uman! Iata-l: corupt, mincinos, gata oricand de crima si inselaciune, rapace, egoist nevoie mare. Uitati-va la pleiada de oameni de azi! Intrebarea este: ce are de invatat tineretul de la ei? Apar sisteme educationale dupa sisteme, se experimenteaza tot felul de idei, dar toate de tip comunist. Degradarea morala vine ca un tavalug. Asta se cauta: sa se distruga tot si sa nu mai existe erou, sfant, valoare, elita. Totul sa fie globalizat.

Moara comunista tot macina. Ce a mai ramas? A ramas Pitestiul dupa Pitesti si nu se mai termina odata!

As putea scrie multe, vorbe multe, dar ce folos? Esentialul nu il pot reda. Cuvintele mele nu pot exprima teroarea, foamea, frigul, durerea, umilintele… Toate loviturile, toate traumele psihice nu pot fi cuprinse in vorbe.

As fi vrut sa dau alt sens la toate aceste lucruri, dar nu pot, caci si noaptea, in visele mele, tot Pitestiul ma urmareste…

*

E fada povestirea mea… Teroarea ce m-a stapanit de-a lun­gul anilor e greu, ba chiar imposibil de infatisat. Ea depaseste puterea de intelegere a oamenilor. Caci lupta n-a fost intre oa­meni, ci intre doua lumi: lumea binelui si lumea raului, a lui satan. Şi daca pentru o clipa surasul lui satan ne-a inghetat inimile, Dumnezeu, in marea Lui dragoste, ne-a redat viata, ne-a incalzit, ne-a scos la lumina. Ne-a dat puterea de a lupta cu cel rau.

Cutremuratoare momente! Şi zic si eu, cum a zis Parintele Ghita Calciu: „Şi ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri“...I-am iertat pe toti. De mult. A mai ramas amintirea. Iar aceasta amintire e o marturisire zguduitoa­re, de neimaginat pentru o societate normala, pentru un om normal…

Nicolae Purcarea,
11 septembrie 2012

Extras din “Urlă haita”

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON