„Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu.” – Mircea Eliade în Memorii despre fenomenul legionar creat de Corneliu Zelea Codreanu (13 Septembrie 1899 – 30 Noiembrie 1938)
FĂT FRUMOS
de Tudor Arghezi
Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zăreşte nicăierea,
Oricât şi-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Munţii pustii, cu piscurile cată
Mâhniţi, din cer în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puţin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.
Cântecul lui, de care ţara toată
Era învăluită ca-ntr-un vis,
De sta şi ochiul şoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodată.
S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes
Şi, goală ca de suflet, tristă, ţara
Nu mai găseşte parecă-nţeles:
De ce e ziuă şi se lasă seara.
Fluierul lui cânta şi-n cingătoare,
Şi zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori şi de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.
Se deşteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrăgosteau la cântecele sale
Şi se simţeau logodnicii uşori
Şi mai frumoşi, călcând în iarba moale.
Împrietenit cu cerbii şi mistreţii
Şi nins cu fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca nişte fete
Şi cu sfiala dulce-a tinereţii.
Unde-a plecat că n-are nimeni ştire
Fătul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaştri, plini ca de mărgele,
Şi cu sprinceana-n jurul lor subţire?
A coborît din munţi, pe stânci, călare,
Şi patru nopţi a scăpărat pământul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul.
Şi luându-şi fluier, însă şi secure,
Şi arme grele-n mâna lui uşoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Şi ca un fulger purtător de soare.
El străbătu întreaga ţară,
Iar Dunărea nevrând să-i facă loc
O spintecă, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde şi cu coifu-afară.
Şi s-ar fi zis că negrul armăsar,
Cu nările suflând la faţa apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,
Pe un trimis al lui Traian şi-al Papei.
Neamul ursuz din ţărmul de sub lună,
Neam trist, urît, şi hâd şi sângeros,
Ameninţase doinele lui Făt-Frumos,
Mândria lui şi voia lui cea bună.
Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simţi, din sânge, flăcări că se-adună,
Şi-n glas, în vorbe,-n pâine şi pământ,
Dogoarea cerului străbună.
Şi o lumină nouă-n viaţa lui,
Şi o chemare din tării şi noapte –
Şi-n toate glasul nu ştia al cui,
Şi un îndemn de semne şi de şoapte.
Nemaiştiute, nemaiîncercate
Ce se iscau şi se topeau în salbe,
Că lua văzduhul chipuri aripate
Şi se-ngroşau într-însul forţe albe.
Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, şi-o zare
Era ca o tipsie izbită de săgeţi.
Murmur de fier şi şuier de urale,
Într-o urzire crâncenă de vieţi,
De lănci împiedicate în zăbale.
Acum s-a dus duşmanul să-l răpuie:
Ori să-l înece-n sânge şi-n vâltoare,
Ori bezna lui zidită să descuie –
În stare şi de milă, dar şi de necruţare –
Cum va voi, căci vrednicul urmaş
Al lui Ştefan şi Ţepeş împreună,
Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş,
Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţăpirea bună.
Tu, Ţară,-aşteaptă cântecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniştit,
Din răsăritul mare-n asfinţit,
De la hotar până-n hotar.
Cititi Aici 20 de articole despre Corneliu Zelea Codreanu
Color de ColoRoştariu
Ultimele răvaşe ale lui Corneliu Zelea Codreanu:
“Din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa Învierii”
Dragii mei,
Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea. „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”. În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă`nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica? Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s`ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus. În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”. Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.
Trimit aceste rânduri după 200 de zile.
Cu îmbrăţişări,
Corneliu Z. Codreanu
Vineri, 28 Octombrie 1938
Vedeţi şi:
Sursa: CNSAS / Tipo Moldova
1 Comment
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Pingback: FĂT FRUMOS. Tudor Arghezi despre Căpitanul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, asasinat bestial la 30 noiembrie 1938. Ultimele Răvaşe – Presa Ortodoxă