Nichifor Crainic şi „Cântecul Potirului“ (22 decembrie 1889 – 20 august 1972)

„Prin Nichifor Crainic s-a săvârşit o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox.” scria Părintele Dumitru Stăniloae în revista Gândirea (an XIX, nr. 4, aprilie 1940, număr festiv)

INEDIT – Nichifor Crainic recitand poezii din inchisori:

La nasterea pamanteana a marelui teolog Nichifor Crainic va oferim 20 de articole intesate cu date, fotografii, documente si inregistrari inedite cat si studiul de mai jos:

Nichifor Crainic şi „Cântecul Potirului“

de Marian Sava

“În vremea aceea mergea Iisus, într-o zi de sâmbătă, printre semănături, iar ucenicii Lui au flămânzit şi au început să smulgă spice şi să le mănânce” (Matei 12, 1). Pornind de la această imagine, Nichifor Crainic, a scris în poezia Iisus prin grâuPrin grâul copt, pe unde-aleargă şerpuitoarea mea cărare/ Ce scapără departe-n aur de glorioasa înserare,/ Mi s-a părut că treci,Iisuse,/ precum treceai prin vremea ceea…

Şi astfel cărarea lui Iisus, El Însuşi fiind Calea (cf. Ioan 14, 6), este aceeaşi cu a poetului. Într-atât a resimţit Nichifor Crainic prezenţa reală a lui Hristos în viaţa sa încât şi-a intitulat unul dintre volumele de poezii Iisus în ţara mea.

Însă acest simţământ nu era numai al lui Nichifor Crainic, ci era al neamului, iar “imaginea” lui Iisus prin grâu este aceeaşi cu a ţăranului român de veacuri: Când holda tăiată de seceri fu gata,/Bunicul şi tata,/ Lăsară o chită de spice-n picioare,/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare…(Cântecul Potirului).

“Bunicul şi tata” pentru copii şi nepoţi sunt reprezentanţii neamului. E o permanentă raportare la părinţi, bunici, neam şi Dumnezeu. Exceptând faptul că nu dă nume, “bunicul şi tata”, “bunica şi mama” parcă trimit la genealogia din Evanghelie: “Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov….” (Matei 1, 2). Nichifor Crainic se prezintă: Spre glorioasa-mi obârşie/ Cobor adânc din eu în eu,/ Sub două mii de ani mă-mbie/ Din fundul vremii chipul meu… (Eu) sau “Eu m-am ivit în lumina lumii venind dintr-o adâncime de două mii de ani. Hrisoavele vechimii mele n-au fost niciodată scrise. Le port în sângele care bate încă în tâmpla căruntă… Eu nu cobor de pe culmile istoriei, ci mă urc din peşterile anonimatului… Sentimentul acesta nu îl am numai eu; îl avea şi tatăl meu, ţăranul anonim, al cărui suflet chiuia de bucurie că-şi vede feciorul cărturar, ridicat dintr-un neam care n-a citit decât în stele şi n-a scris decât cu plugul pe coalele negre ale ţărânii” (Zile albe, zile negre).

Nichifor Crainic se regăseşte în neam prin bunici şi copii; iar timpurile trecut, prezent şi viitor sunt deopotrivă concentrate: Trecutul adormit şi viitorul/ În clipa care bate le-mpreuni/ Când fericiţi lipim la piept feciorul/ Îmbrăţişăm într-însul pe străbuni (Patria). Iar din acest neam fac parte nu doar cei vii, ci şi cei morţi, care nu şi-au pierdut indentitatea în Nirvana – reîncarnându-se ori dizolvându-se în natura impersonală a Cosmosului –, ci continuă să fie ei înşişi, undeva; de aceea poetul se întreabă: Unde sunt cei care nu mai sunt? şi se roagă pentru ei: Mă rog şi pentru vii, şi pentru morţii mei (Rugăciunea din amurg). Aceasta arată existenţa unică, irepetabilă şi veşnică a fiecărei persoane umane ascunsă (sau nu) în lumina Celui Nepătruns. Aşadar, neamul întreg – cel românesc – se raportează la Dumnezeu, căci, la sfârşitul veacurilor, Judecata de Apoi nu se va face în particular, ci fiecare cu neamul său (cf. I Cor. 15, 23; Apocalipsa 7, 9).

Nichifor Crainic, fiu de ţăran, a simţit profund această legătura a sa, prin neam, cu Dumnezeu. Acest simţământ îl are orice om, căci “Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească într-un gând” (Apocalipsa 17, 17).

Omul e făcut să înseteze de Dumnezeu şi de veşnicie, deci de sens. E o aspiraţie incontestabilă, care ne dovedeşte realitatea unei existenţe infinite şi de nemărginită atracţie, care a pus şi în om această aspiraţie spre ea (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae). Educaţia părinţilor (copile, grăiră) şi mai apoi studiile seminariale şi universitare au făcut lucrător acest dar al lui Dumnezeu în sufletul lui: De Tine mi-e foame, de Tine mie sete/ Şi-n saltul credinţei gustând veşniciaDin pulberea lumii îmi strâng bucuria/ Căci sunt întru Cel care este (Lauda).

De la seva pământului la jertfa din potir

Sentimentul acesta a fost trăit şi mărturisit de Giovanni Papini: “Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, ci îi e foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, ci îi este sete de Tine…” (Viaţa lui Iisus); de Tudor Arghezi: “Mi-e foame şi sete de Tine” (Mi-e sete); de Emil Botta: “Un dor fără saţiu m-a-nvins/ Şi nu ştiu ce sete mă arde” (Un dor fără saţiu); de Daniel Turcea: “O sete de desăvârşire mă arde”… şi de mulţi alţii.

Înaintea tuturor acestora, Fericitul Augustin († 430) afirma: “Doamne, ne-ai făcut pe noi pentru Tine şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine” (Confesiuni), iar anterior lui, Sfântul Vasile cel Mare a descris “chipul lui Dumnezeu din om ca aspiraţie irezistibilă a spiritului omenesc spre Dumnezeu” (pr. prof. dr. Dumitru Gh. Popescu, Teologie şi cultură). Sfinţii au fost cei care au simţit şi au trăit aceste sentimente cu cea mai mare intensitate.

Nichifor Crainic a avut căutările lui: Nedestula mea credinţă,/ Cârtiţă fără vedere,/ Te tot dibuie-n tăcere/ Ca-ntr-o smoală nepătrunsă…// …Unde eşti de nu Te năzari?/ Cine eşti de taci întruna?/Chinul meu de totdeauna,/ Viu te simt, dar nu ştiu unde (Întuneric), căutări asemenea lui Lucian Blaga: Caut, dar nu ştiu ce caut…Caut lumina stinsă pe care-o tot laud (Lumina de ieri) sau lui Mihai Eminescu: Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr (Scrisoarea I). Nicolae Steinhardt, în comentariul său din Jurnalul fericirii la textul lui Pascal: “Tu nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit deja”, afirmă: “Chemarea e mereu anterioară – oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită”. Filip Apostolul i-a spus lui Natanael: “Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1, 45). Filip “L-a aflat pe Mântuitorul pentru că L-a căutat”.

Dacă în cele de mai sus am menţionat preocupările, încercările spirituale prin care a trecut Nichifor Crainic, atunci poezia Cântecul Potirului  nu e doar o mărturisire a credinţei lui, ci e o certitudine, o simţire profundă, o trăire a lui Hristos Însuşi. Poezia lui Nichifor Crainic este hristocentrică. În fiecare strofă este prezent Hristos. Iisus este clipă de clipă de faţă în viața (munca) ţăranului român: la seceriş: când spicele-n soare sclipeau mătăsos/ să-nchipuie barba lui Domnu Hristos…;  la coacerea pâinii ca arama: că pâinea dând abur cu dulce miros/ părea că e faţa lui Domnu Hristos…; la culesul şi zdrobirea strugurilor: … broboanele acestea sunt lacrimi de mamă vărsate prinos/ la caznele Domnului nostru Hristos…/ (…) e must sângeros/ din inima Domnului nostru Hristos.

Dăruitorul este acolo la împărţirea darurilor Sale şi Se dăruieşte pe Sine odată cu ele: … că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci (Rugăciunea Heruvicului).

Cât munceşte omul pentru o pâine? Pregăteşte ogorul, ară, seamănă, seceră, vântură, separând grâul de neghină, cară roadele acasă, le depozitează, macină grâul în făină, frământă coca, face focul, coace pâinea. Şi totuşi, toată munca această istovitoare poate fi zadarnică fără “picătura” de ploaie de la Dumnezeu la timpul cuvenit şi în cantitatea potrivită. Astfel, ţăranul român trăia cuminte cu conştiinţa stării de dependenţă a creatului faţă de Creator. Sentimentul autonomiei omului faţă de Dumnezeu promovat de Renaştere (secolele 14-17) şi mai apoi de Iluminism (secolele 17-19) s-a ivit din cauza unei oprimări religioase în cadrul creştinismului apusean. La noi, ţăranul român a fost oprimat în multe feluri, însă religios nu. Dimpotrivă, omul îşi găsea nădejdea şi alinarea în Biserica lui Hristos.

Dar nu numai hrana constituie darul lui Dumnezeu, ci şi “hrănirea”: Hrăneşte-mă, mană de sfânt Dumnezeu,/ ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine. Versurile constituie o rugăciune, fiind o sinteză a Psalmului 103, care arată pronia, grija lui Dumnezeu faţă de lume: “Toate către Tine aşteaptă să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi” (28-29), iar “mana de sfânt Dumnezeu” nu constituie doar hrana materială a omului, ci mai ales cea spirituală. Astfel, descoperim în aceste versuri rugăciunea poetului care-i cere lui Dumnezeu sănătatea de care are nevoie pentru a munci, căci un om bolnav nu mai poate munci ori nu poate asimila ceea ce mănâncă şi nici nu  se mai poate bucura de roadele anterioare ale muncii sale. Deci hrănirea presupune sănătate, care este tot darul lui Dumnezeu. Totodată versurile arată contemporaneitatea fiecărui om cu Dumnezeu.

Ţăranul român raporta totul la Dumnezeu – neamul, familia, spicele, grâul, făina, pâinea, strugurii, mustul, vinul, munca, hrănirea, pământul: Pământul acesta, Iisuse Hristoase, e raiul în care ne-a vrut Dumnezeu şi însăşi existenţa: Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.

Pâinea nu numai că-l hrăneşte pe omul care o gustă, dar îi bucură şi celelalte simţuri: văzul – pâinea rumenită în cuptor seamănă cu arama; auzul – cuptorul răsună de trosnetul lemnelor arzând; olfactiv: “dând abur cu dulce miros”;  tactil: “purtau… moaşte cinstite şi lucii”.

Astfel, mai presus de toate darurile, Hristos ni Se dăruieşte euharistic: Şi iată potirul la gură Te-aduce,/ Iisuse Hristoase, Tu, Jertfă pe Cruce… […] Tu, Pâinea (Vinul) de-a pururi a(l) neamului meu.

Jertfa sângeroasă de pe Cruce este actualizată prin Jertfa nesângeroasă a Euharistiei, prin care Hristos ne împărtăseşte nu numai ajutorul Său, ci ni Se dăruieşte El Însuşi pe Sine, cu Trupul şi cu Sângele Său: “Luaţi, mâncaţi, Acesta este este Trupul Meu… Beţi… Acesta este Sângele Meu” (Matei 26, 26-28). Şi aşa Dăruitorul, Dăruitul şi Darul sunt una.

Hristos lucrează mai presus de munca omului, dar împreună cu el şi nu separat, la pâinea cea de toate zilele. Dar Hristos nu dăruieşte omului doar pâinea vremelnică, după care iar va flămânzi, ci-i dăruieşte „Pâinea de-a pururi”, „spre fiinţă”, spre devenire întru desăvârşire.

Hristos Se dăruieşte pe Sine, Jertfă pe Cruce şi Pâine a vieţii: „Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54). Darul lui Dumnezeu se cuvine a fi primit cu recunoştință, apoi lucrat şi înmulțit, pentru ca în final să fie întors şi oferit lui Dumnezeu, prin semeni, împreună cu viața noastră (şi toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm) şi cu sufletul nostru pe care Domnul şi-l doreşte (Fiule, dă-mi inima ta – Pilde, 23, 26): O văd pe mama, paznică fierbinte/ A unei datini sfinte:/ Cucernică adună-ntâiul rând/ De poame coapte/ (…) Şi iese ca şi mine-n dimineți/ Duminicale./ O, Doamne,-n cinstea rodniciei Tale/ Să-mpartă-ntâmplătorilor drumeți. (Prinos)

Creatorul şi întreaga creaţie sunt împreună în poezia lui Nichifor Crainic: Pământul cu podgoriile bogate în struguri şi lanurile mănoase de spice de grâu, Soarele şi, mai presus de toate, Omul, înrădăcinat în moşi şi strămoşi, dar cu perspectiva urmaşilor. Un rai în care Dumnezeu a aşezat neamul românesc. (Ce-am făcut noi cu acest rai?) “Dumnezeu e afirmat ca Persoană, al Cărui Fiu făcându-Se Om Se jertfeşte pentru noi, dar e arătat ca şi Creatorul naturii” (Pr. prof. dr. D. Stăniloae). Plecând de la această învăţătură – în fond, a Ortodoxiei – mărturisită şi de Nichifor Crainic, pr. prof. dr. Dumitru Popescu a scris un tratat de dogmatică pe care l-a intitulat Iisus Hristos Pantocrator: “Hristos nu este numai Logos Mântuitor, ci şi Logos Creator, Care îmbrăţişează întreaga creaţie cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt”. Pe de altă parte, nu doar omul, ci întreaga creaţie va fi transfigurată în Hristos la sfârşitul veacurilor (cf. Apocalipsa 21, 1) – cer nou şi pământ nou.

Eşti totul în toate şi toate prin Tine”. Unii au obiectat că acest vers a lui Nichifor Crainic nu are conţinut creştin, ci panteist: Dumnezeu este peste tot şi în toate. Versul, însă, are conţinut creştin; întâi Evanghelistul Ioan mărturiseşte: “Toate prin El (Logos) s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3) ceea ce e totuna cu “toate prin Tine”; apoi că Dumnezeu este omniprezent mărturiseşte Scriptura – care toată este insuflată de Dumnezeu (II Timotei 3, 16) – prin psalmistul David: “Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138, 7-10). Iar Sfinţii Părinţi învaţă : “Duhul este pretutindeni Acelaşi…” (Sfântul Vasile cel Mare) şi “Duhul este prezent în cer şi pe pământ şi le cuprinde pe toate şi nu este cuprins de nimic” (Sfântul Ambrozie al Milanului). Astfel, Hristos prin harul Său, e în grâul din spic, e în pâine, e în mustul din ciorchine, e în vin, e în om, care e creat după chipul lui Dumnezeu: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), spune Hristos; iar Împărat al acestei Împărăţii este El Însuşi (cf. Ioan 18, 33 şi 36). Deci Hristos este în cea mai adâncă intimitate a sufletului omului şi acolo trebuie căutat şi descoperit.

În fine, poezia lui Nichifor Crainic nu se referă la un Dumnezeu impersonal, ci, dimpotrivă, la un Dumnezeu personal, Care nu Se regăseşte în toate cu fiinţa Sa, Care este netransmisibilă, incomunicabilă. Dar Dumnezeu ni Se împărtăşeşte nouă prin energiile Sale divine, necreate, adică prin harul Său. La fiecare Liturghie preotul binecuvântează: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”.

Poezia lui Nichifor Crainic mărturiseşte Întruparea lui Hristos: i-am văzut faţa lui Domnu Hristos. Apoi, Jertfa şi CruceaIisuse Hristoase, Tu, Jertfă pe Crucesuferinţa lui Hristos Ce lasă ca rana şuvoaie-nspumatesângele curs pe Cruce : E must sângeros din inima Domnului nostru Hristossuferinţa Maicii Domnului, care, ca şi-n Evanghelii ori în icoane, este nedespărţită de Hristos: Broboanele acestea sunt lacrimi de mamă vărsate prinos/ La caznele Domnului nostru Hristos. În fine, ÎnviereaTu, viaţa de-a pururi a neamului meu. Viaţa pământească a lui Iisus s-a frânt, pentru ca, prin Învierea Lui, El să devină viaţa noastră. Nimeni nu poate fi viaţa cuiva dacă nu are viaţă în Sine. Cum ar fi dăruit Hristos viaţă omului dacă ar fi rămas în moarte şi n-ar fi înviat? “Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25). Omul n-are viaţă în sine, ci de la Dumnezeu. Doar Dumnezeu există de la Sine şi prin Sine: “Dumnezeu are cauza existenţei în Sine Însuşi şi este Cauza existenţei tuturor celor ce există” (Sfântul Dionisie Areopagitul). Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu Adevărat, are viaţă în Sine: “Precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine” (Ioan 5, 26).

Dumnezeu Tatăl voieşte, iar Hristos este Mijlocitorul (I Timotei 2, 5). Pământul acesta, Iisuse Hristoase, e raiul în care ne-a vrut Dumnezeu. Din iubire, Dumnezeu-Tatăl ni L-a dăruit pe Fiul Său: “Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Două expresii mi se par a fi adevărate nestemate: Sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine. Dacă frângerea pâinii este sintagmă a Noului Testament (Fapte 2, 42), sângerarea-n struguri îi aparţine în exclusivitate lui Nichifor Crainic. Există, totuşi, un temei: în Paraclisul Maicii Domnului se afirmă că Fecioara Maria a crescut “Strugurele cel de taină”, adică pe Iisus. Dar sângerarea-n struguri  e o bijuterie şi de fond, şi de formă.

A doua: un fapt banal, “călcarea în teasc” (Isaia 63, 3) a strugurilor, în vederea obţinerii mustului, este transformat într-o perlă literară: În joc de călcâie zdrobind nestemate/ Ce lasă ca rana şuvoaie-nspumate.

Poezia este o închinare adusă Mântuitorului Hristos şi Maicii Sale. Apoi ea este un elogiu adus neamului (pe care l-a iubit atât de mult, încât în timpul Răscoalei de la 1907, când era la seminar, îi părea rău că nu e ardelean, căci „numai ei au norocul muceniciei naționale” – Zile albe, zile negre) prin bunici şi părinţi. Tatăl i-a fost “primul dascăl”, iar pe patul de moarte ultimele cuvinte i-au fost: “Ionică, Dumnezeu”.

Izvorâtă din suferința nedreaptă, din jertfa închisorii (15 ani, fără sentinţă judecătorească), pentru noi, cei de azi, poezia este o oglindă a modului în care ar trebui să trăim. Am dorit ca această tâlcuire să fie la rândul ei o închinare adusă lui Hristos – Cel ce ni Se dăruieşte pe Sine prin Taina Sfintei Euharistii – şi un omagiu adus lui Nichifor Crainic (1889-1972), de la a cărui naştere se împlinesc 125 de ani la 22 decembrie 2014

Un neam dăinuie câtă vreme Îl are pe Hristos, Care ni Se dăruişte pe Sine, sub forma pâinii şi a vinului. Dacă neamului i se stinge această flacără a conştiinţei, el va înceta să existe. Noi Îl primim?

Cântecul Potirului

Când holda tăiată de seceri fu gata
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice în picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.
Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Că painea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e barba lui Domnu Cristos.
Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hrăneşte-mă mană de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.
Din coarda de viţă ce-nfăşură crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.
Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
În joc de călcâie jucând nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.
Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.
Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON