“Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii mistic, e demodat să fii moral!” – VALERIU GAFENCU (24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952)

Ioan Ianolide si Valeriu Gafencu impreuna cu mama sa

„Care ar fi năzuințele unei misiuni creștine în societatea actuală?”

„Acum și în viitor sunt necesare două procese creștine: unul de reîncreștinare a creștinilor și altul de încreștinare a necreștinilor” – Fericitul Valeriu

”Cel mai mult îl mişcau pe Valeriu darurile şi bucuriile sufleteşti ce i se făceau. El, care era bucuria şi întărirea noastră! Îi purta pe toţi în inima sa. Ştia că va muri şi dorea să se sfârşească dăruindu-se necontenit, aşa cum făcuse mereu. Pentru fiecare găsea cuvântul ori gestul potrivit. Printre darurile pe care le avea era şi acela de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde în sufletele lor, de a-i orienta în viaţă. O dată mi-a mărturisit:
– Cu unii din cei care vin la mine am de luptat din greu, dar sunt suflete bune şi până la urmă ajung la adevăr.
Alţii se deschid ca nişte potire de cristal şi primesc cuvântul lui Dumnezeu cu dragoste şi râvnă. Cu alţii mă înţeleg dintr- o privire, dintr-un gest şi apropierea noastră este profundă. Aici au fost adunate mărgaritarele de preţ ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Simt că şi reeducaţii îşi pleacă ochii când ne întâlnim privirile, ba unii chiar pândesc momentul potrivit să-mi împărtăşească un gând bun. Este minunată lucrarea lui Dumnezeu.
Suferinţa aceasta va contribui la zidirea creştinătăţii!
Rugăciunea lui Valeriu şi pilda vieţii sale lucrau pe nesimţite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiş dintr-un rest de ţigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut şi i-a spus:
– Cum vei putea rezista la marile încercări în care suntem angajaţi dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!
Lui R. – tânăr student pe cât de bine pregătit, pe atât de bine intenţionat – i-a fost suficientă această observaţie pentru ca să înceapă să-şi pună cu seriozitate problema vieţii creştine şi a trăirii lăuntrice.
– Până atunci nu-mi făcusem probleme de conştiinţă,mărturisea el mai târziu. Lui Valeriu îi datorez adevărata mea încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet, ci şi orientarea în viaţă şi în lume. Mai târziu, cam peste un an, Valeriu se pregătea să se spovedească şi să se cuminece. Pentru smerenie şi pentru ca să nu-i scape ceva l-a chemat în ajutor pe R. :
– R., te rog foarte mult să fii sincer cu mine!
– Am greşit cu ceva?
– N-ai greşit şi aş vrea ca nici acum să nu greşeşti. Te rog deci, cu toată libertatea sufletească şi fără a mă cruţa pentru vreo pricină oarecare, să-mi spui tot ce găseşti rău şi nepotrivit la mine, fie cu fapta, fie cu cuvântul.
R. a rămas uluit. Nu se aştepta la o astfel de cerere. Deci a răspuns:
– Adică eu să-ţi fiu judecător?Îmi ceri un lucru peste putinţă!Ştii doar că mi-ai fost întotdeauna pildă de urmat.
Nu-mi pot exprima decât bucuria că te-am întâlnit. Cred că nu te îndoieşti de sinceritatea mea!
Valeriu îşi plecase privirea şi asculta dus pe gânduri. I-a zis:
– Dacă tu nu vezi greşelile mele, cu siguranţă că sunt ochi care le văd. Te rog deci să mergi la zece oameni de aici şi să-i întrebi în mod sincer ce văd rău la mine, apoi să vii să-mi mărturiseşti fără ocolişuri.
– Îmi ceri un lucru greu. Dar fiindcă vrei tu, o voi face.
După vreun ceas s-a înapoiat şi i-a spus:
– Nimeni n-a avut nimic rău de zis.
– Totuşi, a insistat Valeriu, nu se poate ca cineva să nu aibă ceva de criticat.
R. a avut o clipă de ezitare. Valeriu l-a surprins şi nu s-a lăsat:
– Spune tot, de ce ascunzi ceva?
– Nu ascund, dar nu ştiu dacă merită să-ţi spun o judecată strâmbă a unui om cu neputinţe sufleteşti.
– Spune, a insistat Valeriu.
– E vorba de X..El nu prea se îndeamnă să-i ajute pe cei din camera 4 şi probabil că exemplul de generozitate al celorlalţi îi dă mustrări de conştiinţă şi fel de fel de gânduri. El a considerat că ai putea să-ţi faci singur unele mici servicii, fără a mai solicita pe alţii, care sunt şi ei bolnavi.
Valeriu s-a întristat puţin dar nu s-a tulburat, ci a spus:
– Mă voi strădui să mănânc singur, să-mi iau singur medicamentele, plosca… dar mai mult de atât vă rog să mă credeţi că n-am să pot face.
Întotdeauna am vie în faţa mea puterea voastră de jertfă. Ştiu că nu am cu ce vă răsplăti, dar Dumnezeu vă va da dar peste dar!
R. regreta acum că fusese sincer:
– Aşa ceva nu se poate. Am greşit că ţi-am spus cuvintele unui om nesăbuit. El gândeşte pe dos. Nimeni şi nici Dumnezeu nu-i dă dreptate. Nu se poate să-l iei în serios. Renunţă deci la ideea de a te descurca singur, dacă vrei să nu ne mâhneşti pe toţi!
Valeriu îl privea cu dragoste şi cu durere. Şi lucrurile au rămas cum fuseseră, căci cu toată silinţa, el era incapabil de efortul necesar până şi acelor mici nevoi.Prietenii au continuat să-l ajute iar el îi răsplătea cu darurile sufletului său. În anotimpurile florilor îi aduceau zilnic flori din grădină iar el, la rândul lui, ruga pe unul şi pe altul să ducă din partea lui o floare câte unui bolnav. Gesturi delicate ale sufletelor mari şi sensibile. Florile lui preferate au rămas crinii, pe care i-a şi cântat cu gingăşie în poeziile sale.
Într-o altă zi însă Ghe., un ţăran osos care fusese cândva un munte de om, l-a înfruntat şi i-a spus :
– Îţi convine să ţi se dea numai dumitale îngrijire şi să faci pe sfântul ! Mie de ce nu-mi aduce nimeni carne ? Pe mine de ce nu mă îngrijesc ca pe dumneata ?
– Frate, i-a zis Valeriu, din nebăgare de seamă v-am fost piatră de poticnire. Vă rog să mă iertaţi. Voi face tot ce pot ca să vă uşurez suferinţa !
Şi ne-a rugat să-l lăsăm pe el, să ne ducem mai des la Ghe. şi să facem tot ce se poate pentru a-l ajuta. Ghe. era un ţăran care îşi apărase din moşi strămoşi pământul. Fusese la Canal, unde pentru o gamelă de ciorbă în plus devenise spărgător de normă. Aşa ajunsese să-şi scuipe plămânii. Acum era pe moarte. Deşi nu mai era nimic de făcut, eram zi de zi lângă el. Dorea mult să trăiască. Îşi iubea copiii şi gospodăria cu o forţă telurică. În ultimele zile ale vieţii însă s-a schimbat.
S-a împăcat cu ideea morţii şi sufletul lui a devenit blând, blajin şi bun. I-a spus lui Valeriu :
– Iartă-mă, am fost stăpânit de satana ! Doream să trăiesc şi am fost îngrozit că mor. Nu a fost drept, nu a fost bine ce am făcut. Mor cu credinţa în Dumnezeul strămoşilor noştri. Ticăloşii ăştia au pângărit lumea ! Blestemaţi să fie ! şi s-a stins. De atunci Valeriu era şi mai atent să nu se facă,chiar şi fără voie, pricină de sminteală pentru cineva.
Când se simţea mai bine Valeriu vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată – curăţirea lăuntrică şi unirea cu Hristos.
Spunea:
– Prin Botez am primit Harul curăţitor iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creştini numai cu numele.
Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii mistic, e demodat să fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.
Este atât de minunată învăţătura lui Hristos încât, dacă avem înţelegerea ei, avem cel mai puternic argument al existenţei lui Dumnezeu. Am plâns de durere şi de fericire când am avut această descoperire! Iar cei ce cred în El trebuie să mărturisească adevărul de conştiinţă chiar dacă vor fi martirizaţi.
Oare Fiul lui Dumnezeu nu a fost ucis ca duşman al neamului Său? Sămânţa aruncată de el aducea roadă. Zi de zi oamenii se apropiau tot mai mult şi mai sincer de Hristos, Care devenea izvorul şi călăuza vieţii şi gândirii lor. În tot acest timp Valeriu se spovedea şi se cumineca regulat. Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică.
– Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu.
Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele,
totuşi se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : «Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci».
Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el.
O dată lui Valeriu i-a fost atât de rău încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate afecţiunile de care suferea făcuse o apendicită acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era „umanitar”. Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei.
Deci medicul a făcut raport către conducere ca să fie transportat de urgenţă la spitalul din oraş pentru operaţie. Atunci politrucul penitenciarului a venit la el şi ia spus:
– Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi operat, vei muri.
Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns:
– Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om !
Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său !
– Eşti nebun, i-a zis politrucul, şi l-a trimis sub pază straşnică să facă operaţia.
Când a revenit la sanatoriu l-a oprit iar:
– Hei, ai văzut moartea cu ochii ! Vezi, am vrut să-ţi arătăm că viaţa ta e în mâinile noastre. Poate te-ai răzgândit şi de acum vei lucra cu noi. Îţi dăm streptomicină ! Vei primi şi pachete de la familie. Şi mai ştii ce poate urma?…
Eşti un om inteligent şi poţi să ne fii de folos. Ştim că nu te preocupă politica, ci religia dar nu este Patriarhul vostru cu toţi popii lui de partea noastră ? De ce nu treci şi tu cu noi ? Ai ce câştiga!
– Vă mulţumesc că aţi îngăduit să fiu operat.
De aici înainte mi se vor prelungi chinurile. Cât despre restul, între mine şi dumneavoastră stă conştiinţa. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul şi eu adevărul îl slujesc. Nu sunt
judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreţi să-l primiţi pe
Hristos, eu nu pot primi moartea sufletească.
– Ţi-am spus eu că eşti nebun, a răcnit politrucul. Voi face raport. Eşti un încrâncenat, un fascist, un duşman al poporului plătit de bandiţii de americani.
Avem noi ac de cojocul vostru! Eşti bun numai de moarte ! Du-te şi mori cu Hristos al tău cu tot. Nu ne împiedicăm nici de El şi nici de unul ca tine !
– Pe mine mă puteţi ucide acum, pe El nu-L mai poate ucide nimeni şi El este piatra de poticnire a tuturor semeţiilor. Înţelegeţi bine că Hristos este singura putere care poate izbăvi omenirea din suferinţă şi păcat !
– Lasă tu prostiile astea. Adevărul e de partea noastră !
– Adevărul este dragostea care se jertfeşte pentru cei săraci şi prigoniţi !
– Bă, tu stai cu moartea la buze şi-mi ţii mie predici mistice ! Ce, vrei să mă convingi şi pe mine ? Ia vezi că te-ai întins prea mult !
Valeriu se trudea să-l privească, căci pleoapele erau grele. Se simţea stins trupeşte dar o bucurie lăuntrică îl făcea să vorbească despre credinţă, pentru a rămâne o mărturie în veac. Zâmbetul iubirii sale nemăsurate îi înflorea pe obraji. Se ruga în taină pentru acest nefericit om şi pentru ca Dumnezeu să salveze lumea de stăpâni ca el.”

IOAN  IANOLIDE – ”ÎNTOARCEREA LA HRISTOS” (PDF AICI)
Document pentru o lume nouă , 1982, pag. 68 – 72, via Strana Ortodoxa

Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului
Înjugaţi cu jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă smulsă,
Şi-i cu rugăciuni crescută.

În inima robului
Domnu-Şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
O fereastră de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:

Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare.

Valeriu Gafencu

Sursa versuri: Strana ortodoxa

Nota: Copilul la care s-a referit în colind Valeriu Gafencu, după cum amintește Ioan Ianolide în memoriile sale, este însuși părintele Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, căruia îi este dedicată această creație și care a suferit moarte martirică în Ajunul Crăciunului 1951, în temnița de la Târgu Ocna. Alături de trăirea isihastă ce i-a împlinit parcursul biografic, părintele Gherasim Iscu a rămas în memoria gulagului românesc prin serenitatea cu care și-a trăit sfârșitul, iertându-l pe însuși torționarul care-i provocase atâta suferință,  apreciaza Ziarul Lumina.

MARTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON