Profesorul Radu Ciuceanu despre infernul închisorilor bolșevice și Rezistența română în prag de Centenar. “Mărturii dedicate eroilor și martirilor noștri (O sută de ani de frământări: 1918-2018)” – de Nicholas Dima

Prof. Radu Ciuceanu. Foto: Flori Balanescu

Cuvânt înainte la lucrarea de MĂRTURIIprofesorului Nicholas Dima, fost deținut politic și prieten apropiat al Părintelui Gheorghe Calciu, publicată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) și lansată la Parlamentul României, la Centenarul aniversării Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă (27 Martie 2018).

Rezistența română în prag de Centenar

La un veac de la Unirea din 1918 și la un pătrar de veac de existență academică, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului are datoria și onoarea să prezinte publicului din țară și de peste hotare o lucrare pe cât de cuprinzătoare în timp (1918 – 2018), pe atât de temerară, a unui fost deținut politic a cărui viață s-a împletit cu rigorile unui regim politic ce va rămâne, nădăjduim, unic și irepetabil în istoria poporului român.

Negreșit că această operă de sute de pagini a necesitat mii de ore de travaliu intelectual intens, placat pe valorificarea surselor documentare existente, dar, mai ales, pe mărturia de visu a unei trăiri concentraționare feroce, pe care Nicholas Dima a avut nefericitul prilej s-o cunoască. Între amintiri și memorie există o corespondență directă, un flux continuu între amintirile personale, subiective în speță, și cenzura memoriei care reprezintă sigiliul adevărului, memoria recuperată a post-istoriei, pe care Cioran o numea și „destin secundar al omului”.

Volumul își deschide paginile cu un afișaj identitar (Crez moral – Prima verba): Mă trag dintr-o familie de oameni simpli, dar cu frică de Dumnezeu și cu dragoste de țară, familie care a detestat ocupația sovietică și comunismul, cu crezul moral al domniei sale,
îndreptar, stea polară, atât pentru tânărul Nicolae Dima, născut aproape de București, cât și pentru cei care i-au fost cândva mentori, amintindu-i aici pe dr. Șerban Milcoveanu, fost președinte al Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români, cât și o seamă de părinți spirituali ai bisericii, precum Ioan de la Vladimirești, Dumitru Stăniloae sau Grigore Băbuș.

Ce le recomandă bătrânul profesor de azi după o viață de zbucium tinerilor români: credința bunilor și străbunilor noștri și corolarul ei, dragostea de glie strămoșească.

Memorialistul Dima nu trece în uitare temelia credinței noastre, pe care o rezumă în binomul iubire/iertare, subliniind un deziderat obligatoriu pe care-l numește echilibru, naționalism și creștinism. În fond, în încheierea acestui testament moral, autorul nu le promite tinerilor decât o cruce grea prin care însă pot învinge! Nicholas Dima strecoară și un element transcendental:

Marea Judecată este personală, iar judecata noastră omenească ne conduce la a prețui oamenii pentru ceea ce sunt și, mai ales, pentru ceea ce au făcut.

Autorul este preocupat de ororile regimului comunist, în special în Basarabia și Bucovina, și menționează că într-un fel sau altul întreaga națiune română a fost supusă unui proces de pervertire sufletească. Tot în aceeași uvertură a analizei, N. Dima focalizează starea României de azi, 2018.

La 100 de ani de la Marea Unire din 1918, România se confruntă din nou cu mari probleme existențiale, Basarabia și Bucovina sunt înstrăinate, economia țării a fost ruinată, milioane de tineri au părăsit țara și autorul încheie neliniștit cu întrebarea: Cum s-a ajuns aici?

Există un capitol care subsumează destinul a zeci și zeci de mii de români care au fost asasinați de comuniști. Unii dintre ei se aflau în închisori, alții au fost smulși din sânul familiei și au dispărut pentru totdeauna. Și autorul introduce un flash-back dramatic, narat de inginerul Georgescu, supraviețuitor al procesului „sabotorilor” Canalului Morții, comandat de Gheorghiu-Dej, cel care urma să justifice abandonarea construirii Canalului prin acțiunea de sabotaj a unor ingineri de înaltă ținută care au fost condamnați la moarte și executați. Cu acest prilej terifiant a fost împușcată o personalitate de rang major din lumea U.G.I.R., inginerul Nicolae Vasilescu-Colorado, cel care la începutul deceniului al patrulea devenise părintele unui baraj pe fluviul Colorado, în Statele Unite, al cărui nume îl va purta ulterior. Alături de el, inginerul Aurel Rozei-Rozemberg, alt expert de valoare în construcții hidro, și al treilea, un amărât de mecanic de locomotivă, Dumitru Nichita, care a mărturisit de bunăvoie și nesilit de nimeni că sabota construcția Canalului (sic!).

Capitolul este întrețesut cu angajarea autorului la Vocea Americii, cu apariția cărții domniei sale, Amintiri din închisoare, și cu sfârșitul nemeritat, la Aiud, al celebrului avocat Istrate Micescu, condamnat pentru crime imaginare.

Prezența unor comuniști de origine etnică străină formează un subcapitol mereu discutat și analizat de istoricii români și străini. Fără să refuze existența unor comuniști idealiști animați de intenții bune, citându-l pe fostul ministru Angheliu, N. Dima se întreabă retoric ce i-a determinat pe acei români să adere la regim?

Oare nu știau ei despre zecile de mii de arestări din jurul lor… despre metodele criminale folosite de Securitate, de tributul plătit prin lupta de clasă cu zeci de mii de victime, recrutate mai ales din rândurile intelectualității și tineretului moștenitor al trecutului!?

De-a lungul capitolelor, portretele și intersecțiile în umbra temniței își capătă prețuire nu numai prin prezența lor reală, dar și prin folosirea cu talent a tropilor literari. Această latură a fostului profesor de la școala superioară „J.F. Kennedy”, expert în studii europene și sovietice, reiese și din citatele pe care ni le oferă din volumul de amintiri Journey to Freedom, publicat în țară cu titlul Călătorie spre libertate.

O vizită la Jilava, post 1989, povestită unui colonel american, care citise cartea, îi va suscita acestuia următoarea replică despre Jilava:

– Nick, este înspăimântătoare! E mai lugubră decât ai descris-o tu,
Doamne, cum au trăit și cum au rezistat oamenii în asemenea condiții!

Aș putea să adaug că în 1950, ca proaspăt supraviețuitor al Piteștiului, temnița Jilavei mi s-a părut un paradis în absența demonilor și fiarelor cu chip uman de la Camera 4-spital, Pitești.

O proiecție în prezent, în universul politic actual, încheie subcapitolul intitulat duios Poezia temniței:

În mod dureros, guvernanții români de azi au lăsat închisoarea Jilava în paragină, probabil ca să șteargă urmele crimelor comise și totodată să stingă memoria neamului nostru.

În privința altei închisori prin care a trecut autorul, Aiud, în ciuda unor așa-numite îmbunătățiri ale condițiilor de detenție, datorate primirii României ca membră a Națiunilor Unite, din păcate, pe celular, ameliorarea nu s-a produs, iar la zarcă decesele
înregistrau aceeași cotă. Concurența cu cealaltă temniță, Gherla, se situa la egalitate, circa 100-120 decese lunar. Activitatea subversivă a autorului din fabrica Aiudului a fost sesizată de administrație, iar sancționarea sa a fost severă, constând în două săptămâni petrecute într-o celulă la subsolul celularului unde lumina lipsea cu desăvârșire, iar alimentația era redusă, dimineața la un degetar de terci, iar după-amiază la o zeamă de varză putredă.

Un capitol aparte, cu conținut strict biografic, este cel dedicat mai multor personalități ale Exilului sau rămase în țară să lupte pentru crezul și convingerile lor naționale; extra muros, Brutus Coste cu Frământările Exilului, Ion Rațiu, Un om politic complex, episcopul Valerian Trifa, cu o dublă activitate, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa ș.a.

În temnițele patriei, Doctorul Cornel Petrasevici, un exemplu de umanitate, credință și profesionalism, Comandorul Mircea Pătru, un compatriot cu două tăișuri, Grigore Scor… Basarabeanul, Nicu Naum, un soldat la datorie, Claudiu Matasă, omul de știință, cu numeroase realizări de-a lungul a peste 10 ani de activitate științifică. În încheierea acestui capitol, care este, în fond, un mixaj fericit al secvențelor memorialistice, sunt trecuți oameni de seamă ai românilor de peste Prut, din Basarabia, precum Alexandru Moșanu, fostul președinte al Primului Parlament de după eliberare (1991), Mircea Snegur,
Nicolae Dabija, Gheorghe Ghimpu ș.a.

Capitolul următor este închinat martirajului din îndepărtata Siberie. Sunt pagini care ilustrează suferințele fraților noștri basarabeni, smulși de la vetrele lor istorice, supuși muncii forțate într-o climă aspră, până la geruri de -30, -40 grade, fără locuință și hrană, sortiți pieirii, din care unii s-au întors și au lăsat mărturie, sau genocidului prin foamete: Vasile Țeportei, Amintiri din Gulag, Anița Nandriș Cudla, Douăzeci de ani în Siberia sau Alexei Vakulovski, În gura foametei.

Un scurt istoric ar putea evidenția tradiția împământenită a deportărilor încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea în Imperiul Țarist, unde indezirabilii politici precum și criminalii de drept comun erau expediați să-și ispășească pedeapsa. Dar câtă deosebire între domiciliul obligatoriu de atunci, când, de pildă, Lenin se căsătorește cu Krupskaia. Se puteau primi vizite, iar exilul avea termene fixe. Cea mai bună dovadă este că viitorii bolșevici, de la Lenin, Stalin, Molotov, Nikolai Buharin la Lev Kamenev sau Mihail Frunze, au fost eliberați după expirarea condamnării, fapt de neconceput în existența Gulagului, unde foștilor deținuți li se interzicea accesul dincolo de Ural și erau vărsați în alte lagăre de detenție sub Cercul Polar.

Procesul Reeducării ocupă un spațiu important în analiza autorului. Pentru decriptarea acestui fenomen unic în istoria umanității, N. Dima folosește sursele autentice ale celor ce au
consemant pe viu tentativa unui veritabil genocid fizic și psihic. De la mărturiile lui Ioan Ianolide, care a trăit tentativa de reeducare de la Târgu Ocna, din 1950, la mărturiile
cutremurătoare ale arhimadritului Roman Braga, care i-a văzut la față pe Eugen Țurcanu și pe scelerații săi ucenici, până la valorosul poet Demostene Andronescu și acel studiu al său, Peisaj lăuntric, ce conține ultima față a reeducării, cea din 1962-1964 de la Aiud, și terminând cu volumul subsemnatului, La taină cu Diavolul. Finalul, în data de 12 spre 13 februarie 1952, a fost comandat de însuși Gheorghiu-Dej în urma unor declarații ce incriminau conducerea MAI, dar și, colateral, pe Ana Pauker și alți corifei ai partidului.

Monstruozitățile de la Gherla au fost relatate începând din septembrie 1951, în Camera 99, etajul III, botezată ad-hoc Camera morții, de fostul colonel cu funcție de general din Direcția Pașapoartelor, Veiss Vintilă, care, ulterior, a fost eliberat, dar și suprimat printr-un accident banal de mașină, în comuna Comarnic.

Un alt capitol relevant este sugestiv intitulat Cotitura istoriei şi consecinţele ei. Aici, N. Dima se oprește asupra recenzării câtorva cărți ilustrative pentru destinul românilor de dincolo și de dincoace de Prut, alegând ca prim popas, deloc întâmplător, Cotul Donului – 1942 și Românii din jurul României, de Vasile Șoimaru.

Titlurile sunt relevante pentru conținutul celor două volume, două demersuri importante mai ales prin dimensiunea lor de recuperare iconografică. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, memoriile în două volume lăsate nouă de Ion Gavrilă Ogoranu, este o mărturie cu un loc însemnat în expunerea lui N. Dima, impresionat de rezistența armată de pe versantul nordic al masivului Făgăraș împotriva comunismului, pe care și noi am cunoscut-o îndeaproape, și pe urma căreia am fost condamnat la 15 ani de detenție, pe care i-am executat integral, și cu o expresie a autorului – nu le-am rămas dator cu nimic.

Capitolul curge cu prezentarea a două dialoguri realizate de colega noastră, Flori Bălănescu. Primul dialog este cu un fedepist – cum ne recunoaștem între noi, foștii deținuți politici –, Neculai Popa, nu cel care a coborât în iad 1, ci un altul, care a beneficiat de 14 ani executați, la o condamnare de 25, și care ne mărturisește că Fără închisoare, aş fi fost nimic.

Al doilea dialog care l-a marcat pe N. Dima a fost realizat împreună cu o personalitate din domeniul arhitecturii românești – Alexandru Budișteanu, cu care însumi
am o istorie subversivă comună înainte de 1989 și care a fost „prinsă” în cartea apărută la institutul nostru, Între istorie şi judecata posterităţii. Capitolul se încheie cu recenzarea, și credem noi că nici această alegere nu este întâmplătoare, a unei cărți străine, In Europe’s Shadow, de Robert D. Kaplan, pe care am avut ocazia să o citim și în traducere românească. Este foarte interesantă această punere în oglindă a realităților crunte din regimul comunist românesc și felul în care suntem văzuți de un analist american.

Penultimul capitol este un corolar al acestui excurs aparent fărâmițat cronologic și tematic: România şi Globalizarea, dar care propune o viziune integratoare asupra spațiului românesc și problemelor sale, față în față cu răspântiile și fundăturile provocărilor globalizatoare la nivel mondial.

În fine, Ultima verba este o încheiere cu un caracter profund confesiv, asemeni deschiderii (Crez moral – Prima verba), dar și un prilej de a trage o linie, fie și provizorie, pentru a formula întrebări introspective. Impactul lor este cu atât mai mare, cu cât ele se află în mintea fiecăruia dintre noi, deși puțini avem curajul de a le verbaliza sonor:

Ce viitor are o ţară căreia îi pleacă tineretul? O ţară care nu mai produce aproape nimic? O ţară care ar putea hrăni Europa, dar care importă alimente?

Și pentru că este o persoană responsabilă, N. Dima încheie, totuși, într-o notă optimistă, deoarece se întoarce mereu în România, unde mijesc speranţe noi.

Mărturii dedicate eroilor și martirilor noștri (O sută de ani de frământări: 1918-2018) este, fără îndoială, ecografia poate celui mai zbuciumat și criminal secol din istoria omenirii, văzut prin filtrele unui om care i-a suportat ororile direct, atât prin propria detenție, cât și prin traumele familiei (fratele său a executat zece ani de închisoare politică). După o viață de profesorat în școli de elită americane, de lupte vizibile și mai puțin vizibile duse pe frontul Vocii Americii, „exilului creator” sau mecenatului, Nicholas Dima ne arată că este posibil, chiar și în turbioanele globalizării, să-ți păstrezi demnitatea și identitatea, într-o lume care se cere tot mai mult a ecumenismului cultural. La ceasul Centenarului Unirii, N. Dima pune o piatră la temelia acestei construcții a echilibrului național, repetându-le tinerilor să se ferească de greșelile trecutului.

Parcurgând cartea, constat că nu ne leagă, pe N. Dima și pe mine, doar împărtășirea unei memorii traumatiza(n)te a pușcăriilor comuniste, ci și bucuria de a-l fi întâlnit pe Sergiu
Mandinescu, tragicul poet, cu ale cărui versuri autorul își începe și își încheie Mărturiile. Este adevărat, am împărtășit îndeaproape cu poetul martir speranța de a scăpa de comunism, poate am împărtășit chiar istoria, fiind coleg de arme și de lot cu acest fragil-puternic, în Organizația Națională de Rezistență din Oltenia, condusă de grl. Iancu Carlaonț.

Voi încheia și eu cu câteva versuri din același poem Amin, scris cu sânge în reeducare, un loc și un timp trăite de amândoi:

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie…
…AMIN!

Radu Ciuceanu
București, martie 2018

1 Neculai Popa, Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste, Editura Vremea, București, 1999 (n. red.)

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON