“Puneţi-mi cătuşele, condamnaţi‑mă şi pace vouă!” – Părintele Gavriil Stoica, Duhovnicul nemuritor de la Mănăstirea Zamfira (+25 august 2008) și fratele de luptă al Părintelui Arsenie Papacioc

Un duhovnic nemuritor, arestat la un 25 august, plecat la Ceruri la alt 25 august

“Mi‑au propus ca să le fiu „colaborator”, să le fiu „informator”, să „colaborăm” că‑mi dau cu suspendare. Şi le‑am zis: Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi. Nu pot să vând pe fraţii mei. Ori Hristos, ori nimic! Ori îmi duc viaţa pe care i‑am făgăduit‑o lui Dumnezeu, de călugăr, ori mai bine nu mă năşteam. Faceţi ce vreţi. Dacă am făcut aşa de rău, puneţi cătuşele. Condamnaţi‑mă şi pace vouă! M‑a lăsat acolo aşa, un timp. Apoi mi‑au dat drumul acasă. Apoi, pe 25 august [1964], au venit şi m‑au arestat.”

Parintele Gavriil Stoica, duhovnicul Manastirii Zamfira, din judetul Prahova, a trecut la cele vesnice in noaptea de 25 spre 26 august 2008. Parintele Gavriil Stoica s-a nascut pe 21 februarie 1935, in localitatea Aninoasa, din judetul Arges. A primit la nastere numele Gheorghe. S-a calugarit la varsta de 17 ani si a fost ucenicul parintelui Arsenie Papacioc. Tanarul Gheorghe a fost tuns in monahism la Manastirea Slanic, unde va si sluji ca diacon, pentru o vreme. Mai tarziu a fost randuit ierodiacon, slujitor la Manastirea Curtea de Arges, consemneaza CrestinOrtodox.

Incepand cu anul 1956, parintele Gavriil a inceput sa se spovedeasca la parintele Arsenie Papacioc. In anul 1961, parintele va termina cursurile Seminarului Teologic Ortodox din Bucuresti.

La 17 ani a intrat în viața monahală, la Schitul Slănic, nu departe de casa sa. În cei aproape 60 de ani de vieţuire în cinul monahal, arhimandritul Gavriil a întâlnit numeroşi duhovnici şi călugări rugători, făcând ascultare în obştile cunoscutelor mănăstiri: ­Neamţ, Curtea de Argeş, Cheia, Sinaia, Căldăruşani şi Zamfira. Datorită activității misionare și răspândirii de tipărituri bise­ricești, părintele a intrat în atenția Securității statului în 1964. A fost judecat și condamnat la 4 ani de închisoare. A trecut pe la închisorile de la Jilava și Aiud, unde a muncit în toate secțiile închisorii, aminteste Ziarul Lumina.

Din anul 1978 a devenit duhovnicul manastirii Zamfira, unde a slujit pana la trecerea sa la Domnul.

Parintele arhim. Timotei Aioanei spunea despre parintele Gavriil: „Era un om intelept, cu experienta. Un om care a trecut prin foarte multe incercari in viata, nu doar detentia, care sigur l-a marcat, dar care l-a facut mai luptator. El se incadreaza in elita marturisitorilor clerici din temnitele comuniste. A avut si o bogata activitate ca duhovnic, a facut cunoscuta invatatura Bisericii prin intermediul mass-mediei. Pentru un numar de ani a facut parte si din cadrul Consistoriului Monahal al Arhiepiscopiei Bucurestilor, fiind, pentru o perioada, chiar si presedinte. A fost un monah care a iubit ordinea, rugaciunea, a fost preocupat de carte, de invataturile parintilor bisericesti. Am observat o ordine, desavarsita aproape, in gradina casei lui; avea tot felul de legume si fructe, rodul ostenelilor lui. Deci, iata, o activitate diversa si foarte interesanta“.

In ziua in care a trecut la cele vesnice, parintele Gavriil a savarsit Sfanta Liturghie, a stat de vorba cu credinciosii, apoi s-a dus la chilie. „Nemaivenind dupa-amiaza la biserica, maicile l-au cautat. S-au uitat pe geam si l-au vazut cu capul sprijinit de masa. Au chemat salvarea, dar, la cateva ore, a murit la Spitalul din Ploiesti. Spunea adeseori «Vreau sa ma gaseasca moartea aproape de sfantul altar» si asa s-a si intamplat“.

A fost ingropat langa biserica manastirii Zamfira, alaturi de mormintele familiei Iorga.

“In urma cu 15 ani a dorit sa plece la Muntele Athos si sa ramana la Schitul romanesc Prodromu, impreuna cu fratele sau, ierodiaconul Justinian. Inaintasul nostru intru slujire, fericitul intru pomenire Patriarh Teoctist, l-a sfatuit sa ramana „de straja“ in obstea Manastirii Zamfira si sa fie, pana la urma, rugator si sfatuitor pentru monahi, preoti si credinciosi”, evoca PF Patriarh Daniel la trecerea le cele vesnice a fratelui de rugaciune si lupta a vrednicului de pomenire Parinte Arsenie Papacioc, a carui marturisire o publicam in continuare, insotita de doua filmari cu Parintele Gavriil si o a treia cu fratele acestuia, Ierodiaconul Justinian Stoica, cu un cuvant puternic de la slujba de pomenire de 7 ani a Duhovnicului nemuritor de la Zamfira.

Dumnezeu să-l aibă în Ceata Sfinților Români!

Părintele Arsenie Papacioc: “Ne-am avut inimă în inimă” 

L-am cunoscut pe părintele Gavriil în luptă. Nu e vorba numaidecât de cunoașterea unei neputințe, de diagnosticare, ci e vorba de lupta de a vindeca neputința.

L-am observat de când era tinerel, la mănăs­tirea Căldărușani, eu de fapt am mijlocit preoția lui, că era diacon. Avea multă râvnă și de multe ori reușea să se depășească în a veni în ajutor, în a salva lucrurile. Era grozav de conștiincios, plin de râvnă și de energie. Ne-am unit sufletește și ne sfătuiam împreună. I-am fost și mi-a fost părinte. Era obiectiv și dăruitor.

În afară de toate acestea, de om al Bisericii, de om al Liturghiei, cu râvnă nemaipomenită și cu o forță cu care își făcea datoria, care nu o puteai bănui la orice om, în afară de toate, zic, a fost și un mare gospodar, un gospodar nemaiîntâlnit.

Când a intrat la mănăstirea Zamfira, a făcut primul lucru acolo, un grajd mare, fără însă să aibă bani proprii sau surse sigure ca să termine.

Mănăstirea a luat forma asta, modernizată, sub patriarhul Iustinian. Dar cu toată reforma pe care a făcut-o patriarhul, în mișcarea continuă a unei mănăstiri, a unei gospodării e nevoie mereu de completări sau de împliniri. Cât i-a stat în putință a făcut în continuare, fără fonduri sau alte venituri.

A făcut două porți, ca mănăstirea, cu tradiția ei, cu pictură de Grigorescu, să nu fie văduvită de o serie întreagă de lucruri care să asorteze, să modernizeze, să armonizeze. A făcut două porți gândite, studiate cu întrebări și răspunsuri și a apreciat, aici este marele lui merit, aspectul arhi­tectonic al lucrărilor. A făcut o poartă de fier-metal înaintea mănăstirii, acolo unde tineretul nejude­cat se ascundea noaptea cu mașina și profana locul și cimitirul mănăstirii. Așa a oprit intrarea de noapte a neadormiților și neastâmpăraților. A fă­cut poarta de lemn în mănăstire, cu sculpturi încadrate în ochi pretențioși.

A făcut încălzire centrală în biserică.

Una din marile lipsuri ale multor locuri, dar și a mănăstirii Zamfira, era apa. Era o fântână care secase, ce avea tradiția ei. A scos apă de la 100 de metri, a adus fel de fel de aparate, a insistat și a adus apă în mănăstire. Apa din mănăstire este adusă de părintele Gavriil și de atunci mi-am spus: „apa cea de toate zilele”.

Toate acestea sunt amănunte care se adună ce păstrează o notă armonioasă și chiar pretențioasă în tot ce a lăsat dânsul în urmă.

N-a avut toată înțelegerea în unitate, însă el nu s-a lăsat. Slujea la timp, întreținea mănăstirea cu ce se aduna, cu taxe de la cununii sau de la alte ierurgii.

Era un duhovnic bun, și foarte înțelegător în căderile unuia sau altuia. Însă lupta din răsputeri să mențină, pentru că nu e vorba de diagnosti­carea unei fapte ci de vindecarea ei.

Ne-am avut inimă în inimă. Nu pot să cred că el e plecat dintre noi, dar trebuie să dăm atenție și acestui eveniment, acestei întâmplări care a adus multă durere multora.

Sunt personal, destul de liniștit pentru faptul că, dacă vrea bunul Dumnezeu, el o să mă aș­tepte. Sunt mai mare cu 20 de ani decât el.

N-am greșit, c-am provocat multe preoții, dar la niciunul n-am reușit atât de precis, de sigur și de nădăjduitor ca la marele arhimandrit Gavriil Stoica. În felul acesta eu am făcut, fără provocări, o relație strânsă cu familia, păcat că ne vedeam la ani de zile, dar ne trăiam, ne simțeam.

Am regretat foarte mult pierderea lui, dar vreau să-mi mențin o poziție verticală în materie cu acest act prin care Dumnezeu a hotărât să-l ia.

Multe gânduri am avut la moartea lui care mi-au dat să înțeleg că e încă prezent pe pământ.

De un părinte atât de vrednic, de prezent, de conștiincios, de cert în toate amănuntele, nu e ușor să vorbești întru totul, decât să-l trăiești și, fără discuții, rămâne mai departe relația ome­nească de durere.

Am provocat pomenirea lui pe multe părți, pe unde trăiesc și pe unde am trăit, cu fel de fel de parastase, dar nu era cazul să mă vait la nimenea pentru că veneau și acestea tot de la bunul Dum­nezeu pentru fratele nostru scump, marele gospo­dar, marele duhovnic: Gavriil Stoica, arhimandrit.

A murit „trecând de la moarte la viață”, încon­jurat de tricolorul de flori aflat pe toate aleile mănăstirii, pe care el le-a pus petală cu petală. E mâna și inima arhimandritului Gavriil.

(Arhim. Arsenie Papacioc, „Un om al Liturghiei și un mare gospodar” în Arhimandritul Gavriil Stoica. Un monah misionar, iubitor de virtuți și de flori, ediție îngrijită de arh. Timotei Aioanei, Editura Basilica, București, 2009, pp. 114-117, via FericitiCeiPrigoniti)

Extras dintr-un interviu realizat de Pr, Visarion Alexa:

“Iudă din mine nu puteți să faceți!”

” – Părinte Arhimandrit Gavriil, vă mai aduceţi aminte de momentul când aţi intrat în mânăstire?

– Cum să nu, părinte dragă… Am intrat la mânăstire pe 25 iunie 1953. Aveam 17 ani şi vreo 3 luni şi jumătate.

– Care a fost motivaţia?

– Faptul că‑l cunoscusem pe ­Dumnezeu într‑o încercare grea, pentru care Îi mul­ţumesc din toată inima, cât voi trăi. A îngăduit să mă îmbolnăvesc grav de ini­mă şi în timpul convalescenţei părinţii, în­ţelepţi, m‑au cruţat de la muncă iar în timpul acesta am citit foarte mult. Deja primisem de la părinţi o frumoasă edu­caţie religioasă. Nu ştiau părinţii câte ştiam eu, câte am citit şi câte ştiu eu, dar cât ştiau ei a fost destul ca să creştem în frica lui Dumnezeu. La posturi posteam; ne împărtăşea părintele pe noi, copiii, după prima săp­tă­mână din post. Ne mai dădeau în Postul Mare „de dulce”, că eram micuţi. Dar posteam şi la Paşte ne împărtăşeam din nou, şi la Crăciun. Posturile mai mici le ţineam în întregime. Ne învăţau rugăciuni. Ştiam şi noi ce e rugăciunea, ce sunt metaniile. Cărţi îmi aduceau şi învăţătorii mei, cunoştinţe, cre­dincioşii. Era atunci lucrarea Oastei Dom­nului care mie mi‑a folosit foarte mult… I‑am citit cărţile părintelui Iosif Trifa, am citit foarte mult din Biblie, şi câ­teva cărţi. De exemplu, am citit o carte: „Dumnezeu în natură” de un scriitor fran­cez, Denisse Chateaubriand, care vrea să demonstreze că există Dumne­zeu. Foarte mult m‑a edificat cartea asta. De ce? Pentru că eu, ca un adolescent, îmi puneam întrebarea: bine, există Dumnezeu, dar cine L‑a făcut pe Dumnezeu şi cum e cu Dumnezeu…?! Acolo am înţeles, odată pen­tru totdeauna, că dacă Dumnezeu ar putea fi înţeles de mintea omenească nu ar mai fi Dumnezeu! Dumnezeu, cum spun Sfinţii Părinţi, nu este circumscris împrejur, adică nu poate fi cuprins cu mintea. Şi i s‑a arătat Fericitului Augustin – care vroia să scrie o carte pe tema aceasta, a cunoaşterii lui Dumnezeu – copilaşul ace­la pe malul mării care vrea să mute toată apa din mare în gropiţa lui. Fericitul Augustin avea multe de spus în carte, dar nu putea cu nici un chip să facă începutul. Şi tot văzându‑l cărând apă, l‑a întrebat pe copil: „Ce faci aici, micuţule?” Însă copilul era foarte ocupat, nu se uita după nimeni că pierdea timpul. Şi el căra mereu… Atunci bătrânul Augustin intră în vorbă cu el a treia oară şi îi spune: „Nu te mai osteni! N‑ai să poţi! E imposibil să muţi apa din mare în gropiţa ta!” Şi copilul stă din lucru şi îi zice: „Da, Augustin, aşa este, ai dreptate că este imposibil să mut apa din mare în gropiţă. Şi ţie îţi este imposibil să Îl cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea ta”. Şi răspunsul ăsta a fost şi pentru mine o pecetluire de a nu mai întreba despre Dumnezeu. M‑am lăsat de întrebări, convins că Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea aşa cum nu putem cuprinde noi cu ochii toată lumea, chiar dacă ne suim pe un loc foarte înalt. Ni se pare că la un moment dat s‑a unit cerul cu pământul – orizontul. Aşa, dincolo de orizont nu vedem că mai este Bucureşti, Bulgaria, Turcia etc. Credem că există, că ne‑au zis‑o alţii care au fost pe acolo. Dacă vederea mea este finită, oare eu trebuie să neg că există mai departe altceva decât văd eu? Aşa şi în privinţa credinţei. Şi m‑am convins, dragul meu, de Dumnezeu şi de Veşnicie.

– Care era numele Sfinţiei Voastre înainte?

– Gheorghe! Se lupta în fiinţa mea Lumina cu întunericul. Aveam gânduri multe. Vedeam şi eu ca un adolescent lumea într‑o culoare fermecată.

– V‑aţi gândit la vreo fată?

– Era o fată care mi‑a fost colegă de şcoală. Mi‑a fost simpatică, mi‑era dragă: Păunica. Şi ea poate se gândea la mine… Şi nişte femei începuseră să mă peţească pentru fetele lor: „Până face Gheorghe a lui Stoica armata, Mări­oa­ra mea e gata, adică se face mare”. Dar voia lui Dumnezeu a fost alta, dragul meu. De‑acuma eram bătrân şi voia să‑mi aranjeze cineva veşmintele la sluj­bă şi zic: „Hai, că acum n‑o să mă mai alea­gă nimeni”. Dar o bătrână, maica Teofana (care e înmormântată deja), îmi spunea, „Apoi cine să vă mai aleagă, că v‑a ales Dumnezeu din tinereţe, din copilărie”. Şi‑aşa a fost. Dacă Dumnezeu m‑a ales, nu m‑am mai gândit la nimic. Am plecat la mânăstire, dar cu convingerea că dacă m‑aş mai naşte de 1000 de ori, tot călugăr m‑aş face!

– N‑aţi regretat niciodată că aţi luat decizia aceasta…

– Niciodată, niciodată… Comandantul Securităţii din Argeş (părintele Clement Haralambie e martor ocular), după ce am fost arestat, le‑a spus părinţilor că „Stoica dacă nu se încăpăţâna să nu colaboreze cu noi, nu făcea închisoare”. Dar n‑am primit să colaborez cu ei, că mi‑au cerut: „Ce‑i prostia asta de călugărie, măi?! Însoară‑te, ia‑ţi femeie, vă dăm servici la amândoi, vă dăm pedeapsa cu suspendare şi colaborăm… Tu nu eşti băiat prost, nu putem să colaborăm?!” Adică să fiu informatorul lor…

– Care a fost motivul arestării?

– La arestare, în 1964, motivul a fost că eram în grupul părintelui Nicodim Măndiţă. Slujeam la Mânăstirea Curtea de Argeş. Făceam de strajă la Sfintele Moaşte şi lumea cerea cărţi de rugăciuni, de îndrumări. Căutând să le aflu, le‑am găsit la un ucenic al părintelui Măndiţă, George Palade, care tocmai mergea spre Buneşti, Argeş. Aveau un depozit acolo, la un frate al părintelui Nicodim. I‑am dat o notă cu mai multe titluri de carte: Medicamentul Crucii, o carte în legătură cu avorturile, alta despre fumat, păcatul înjurăturilor, semnul sfintei cruci, Vieţile Sfinţilor. Şi mi‑a adus vreo câteva geamantane, pe rând.

Ei bine, tocmai atunci, în anul 1964, Gheorghiu‑Dej a întrerupt conducta de petrol cu sovieticii. De fapt, se ter­mi­na­seră cei 20 de ani: ‘44‑’64, cu toate despăgubirile de război pe care le plă­team noi ruşilor. Şi după aia, când s‑a crezut că acum e libertate, au început părinţii din Bucureşti, printre care şi părintele Nicodim Măndiţă, să dea drumul la cărţi în circulaţie. Dar comuniştii au început să‑i vâneze prin gară pe la Roman, pe la Bacău, coborând din tren cu saci cu cărţi. I‑a prins. „De unde veniţi cu ele?” „Din Bucureşti”. Şi în Bucureşti, când le‑a făcut percheziţia acolo, au găsit şi o notă a mea pe care o lăsasem când mă trimisese părintele meu stareţ de la Curtea de Argeş să cumpăr materiale de construcţiii. Tot atunci m‑am dus şi până la părinţii aceia, să mai iau nişte cărţi de la ei, dar nu aveau. Le‑aveau la depozit, că nu le ţineau în casă. Şi atunci părintele mi‑a zis: „Scrie colea ce cărţi vrei”. Mi‑a dat un maculator şi‑am scris acolo pe ultima pagină: „Pentru pă­rin­tele Gavriil, Mânăstirea Curtea de Argeş: 30 buc. din ăsta, 50 din ăsta, 50 din ăsta, din cutare, cutare şi cutare!”

– Pe baza acelor notiţe v‑au ridicat?!

– Când au găsit toate adresele şi toate scrisorile te puricau, te întrebau, te anchetau în legătură cu ele. A venit la mine, la Curtea de Argeş, comandantul Securităţii din Bucureşti şi m‑a scos din slujbă, de la vecernie de la Sf. Filofteia. Ne‑am plimbat prin parc şi m‑a luat la întrebări. Eu am văzut că se cunoaşte situaţia, nu puteam să neg prea mult. Şi m‑au lăsat. După aceea, peste o zi sau două vin din nou şi îmi fac percheziţie, îmi iau ultimele cărţi pe care le găsesc în chilie. Şi încă m‑au mai lăsat. Pe 25 august m‑au înhăţat, m‑au arestat. M‑au adus în cătuşe. Înainte de asta m‑au mai ţinut vreo 10 ore la Securitate, în Curtea de Argeş, când a venit un maior. Acela m‑a trimis la Bucureşti, m‑a şi anchetat în cele 7‑8 luni cât am stat în Bucureşti. Şi tot aşa, căuta să mă înduplece: „Băi, tu ştii ce pedeapsă te aşteaptă? Între 4 şi 14 ani”. „Pentru ce, domnule? Că am sfătuit lumea să nu fure, să nu înjure, să nu violeze, să nu avorteze? Asta e misiunea mea, a Bisericii”. E‑adevărat că prin unele broşuri se amintea şi de unele lucruri făcute de bolşevici în Rusia cu preoţii ortodocşi, cu creştinii de acolo. Îi băgau în gropi de var şi stingeau varul peste ei. Asta nu le‑a convenit: să se vorbească aşa despre „fraţii” noştri sovietici. Şi în felul ăsta erau cărţile periculoase. Le‑am spus : „Domnule, faceţi dvs. ce vreţi!”. Mi‑au propus ca să le fiu „colaborator”, să le fiu „informator”, să „colaborăm” că‑mi dau cu suspendare. Şi le‑am zis: „Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi. Nu pot să vând pe fraţii mei. Ori Hristos, ori nimic. Ori îmi duc viaţa pe care i‑am făgăduit‑o lui Dumnezeu, de călugăr, ori mai bine nu mă năşteam. Faceţi ce vreţi. Dacă am făcut aşa de rău, puneţi cătuşele. Condamnaţi‑mă şi pace vouă!“. M‑a lăsat acolo aşa, un timp. Apoi mi‑au dat drumul acasă. Apoi, pe 25 august, au venit şi m‑au arestat. M‑a sfătuit chiar părintele stareţ să‑mi iau şi eu nişte pastă de dinţi, să am ceva aşa la îndemână…

“Am trecut prin 11 sau chiar 12 secţii ale închisorii Aiud”

– Nu v‑a fost teamă că puteţi să pieriţi?

– Eram înflăcărat când am plecat la mâ­năstire! Hristos era cu noi la Oastea Domnului la care mergeam. Eu citisem foarte mult. Citeam Vechiul Testament şi Noul Testament îl ştiam, şi Vieţile Sfin­ţilor. Şi predicam la adunare la 17 ani, la măsura mea duhovnicească de ­atunci, la măsura necunoştinţelor mele. Predi­cam pe Hristos, taică! Şi cântam cân­tă­ri­le alea frumoase de la Oastea Domnu­lui… Apoi, ca diacon ţineam predici la mâ­năstirea Slănic, acolo unde am fost călugărit. Am simţit Mâna lui Dumnezeu cu mine. Când am ajuns la Aiud, împlinisem un an de la arestare. Stătusem la Malmaison în Bucureşti circa vreo 8 luni, am stat vreo 6 săptămâni la Jilava, în aşteptarea recursului şi după aceea ne‑au dus cu duba de deţinuţi la Aiud. Când am împlinit un an de la arestare mă iniţiasem la un loc de muncă. Eram în putere, eram tânăr. Am împlinit 30 de ani la Malmaison în Bucureşti. Vă daţi seama, eram în puterea vieţii! Şi m‑au scos la lucru. Probabil că hotărâseră aco­lo, scria la dosarul meu, să mi se dea po­sibilitatea ca aceşti 4 ani să‑i fac în 3. Să câştig un an prin muncă, nu mai mult. Însă când împlinisem un an de la arestare, eram deja iniţiat la locul de muncă. Puteam să câştig condiţionat 2 zile la o zi. Acei 3 ani pe care îi mai aveam, puteam să‑i câştig, să îi fac într‑un an. Dar m‑au sucit. Am trecut prin 11 sau chiar 12 secţii ale închisorii Aiud. Când făceam norma bine ca să câştig, iar mă mutau în altă parte. Până mă iniţiam la locul de muncă, iar mă mutau. Am muncit şi la maşini, şi la arcuri, şi la împletit. După aia am fost la şlaif, la împletit, la făcut coşuri. Ne duceau cu maşina în afară închisorii şi ne aduceau seara. Am fost la expediţie, unde încărcam pe plat­forme de vagoane, sobe.

– Aţi fost reprimit din închisoare în mânăstire?

– Absolut, păi cum să nu?! Aveam o mus­taţă ca un haiduc, până la ureche, dar barba şi părul tuns. Doar mustaţa mi‑o lăsaseră, atâta. Mi‑a părut foarte rău că mi‑au tăiat şi din mustaţă, nu m‑au lăsat aşa cum mi‑o păstrasem. Am fotografie şi acum cu mustaţa haiducească, fără barbă. M‑am eliberat în toamna lui ‘67. În chilia mea se mutase fratele meu, care şi el slujea acum la mânăstirea Curtea de Argeş; fratele meu e la Sfântul Munte acum – părintele Iustinian. Îi dăduse afară de la mânăstirea Slatina, din Mol­do­va. Părintele Ghica era directorul Ca­sei de Pensii de care aparţinea Paraclisul Patriarhal de la Curtea de Argeş, el ţine la mine şi la fratele meu; bătrân de acum, dar aşa, bun părinte, preot de mir, mi‑a zis: „Măi, Gavriil, tată, securiştii sunt pe urma ta, îţi măsoară orice cuvânt, eşti urmărit măi, du‑te în altă parte, măi, tată!”. Părintelui Arsenie Papacioc i se aprobase să vină de la parohie de la Filea să vină să intre în mânăstire. A fost numit ca stareţ la Mânăstirea Cheia şi avea un post de diacon vacant, dar eu eram numai ierodiacon atunci. Dar îi spusese deja fratelui meu când eram în­chis: „Spune‑i lui părintele Gavriil că îi păstrez postul liber, până scapă”. Deja, până să mă aresteze, părintele Arsenie era duhovnicul meu, din 1956. Şi părintele Arsenie a fost arestat, nu ne‑am văzut 9 ani. În gând ne pomeneam şi ne iubeam, şi a rămas părintele meu, şi duhovnicul meu permanent. De când m‑am liberat, suntem nedespărţiţi. Ne suntem duhovnici reciproc.

Ucenic și duhovnic al părintelui Arsenie Papacioc

– Încă vă spovediţi la părintele Arsenie?!

– Absolut. Cât mai des pot, până la câteva luni mă duc până la părintele să‑l văd, mi‑e şi dor să‑l văd şi el se bucură, şi pentru că îl iubesc mult şi dânsul nu mă iubeşte mai puţin. Şi mă duc să mă mărturisesc. Ne mărturisim reciproc, de când sunt şi eu duhovnic.

– Părintele se mărturiseşte la dvs?

– Eu mă mărturisesc la părintele de când eram numai ierodiacon că nu eram preot‑duhovnic. După ce am devenit preot‑du­hovnic imediat, părintele îşi lua epitrahilul şi mi‑l punea mie după gru­maz. Mi‑l dădea mie, ca să se măr­turisească dânsul la mine. Pentru că noi am fost foarte apropiaţi… ”

Părintele Justinian Stoica este și autorul unei cărți recent apărute, pe care o recomandăm aici:

„Părinții mei duhovnicești – mărturii și trăiri” (Doxologia, 2018)

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON