Profesorul Teodor M. Popescu (1893-1973)

Teodor M. Popescu s-a născut la 1 iunie* 1893 în Boteni, comuna Conţeşti, Dâmboviţa. Toată viaţa şi-a dedicat-o Ortodoxiei. Între anii 1905-1913 a urmat Seminarul Central din Bucureşti. După absolvire a fost cântăreţ la biserica Sf. Ştefan din Bucureşti. De la 1 sept. 1915 a fost pedagog la Seminarul Central. Între anii 1913-1919 a urmat Facultatea de Teologie din capitală, remarcându-se ca un student excepţional, absolvind-o ca şef de promoţie. La 30 mai 1919 va cere consiliului profesoral obţinerea unei burse de studii şi astfel este trimis ca bursier, mai întâi la Facultatea de Teologie din Atena. Aici depune proiectul tezei de doctorat la 17 mai 1921, cu subiectul: Cauzele persecuţiilor religioase din punct de vedere istoric şi psihologic, (Atena, 1922, 171p.).Între 1 oct. 1921 şi 1 sept. 1922 a fost cancelar interpret al Legaţiei române din Atena.

Între anii 1922-1923, a urmat cursuri de specializare în domeniul Istoriei Bisericeşti Universale la Facultatea de Litere şi Filosofie din Leipzig. Mai apoi, 1923-1925, a continuat documentările la Paris şi Sorbona. La 8 ianuarie 1926 s-a căsătorit cu sora lui Goga Ionescu, Sofia, care provenea dintr-o familie cu 16 copii.

Reîntors în ţară este numit profesor de ştiinţe religioase la Seminarul Central din Bucureşti. Se prezintă la examenul de docenţă la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la 10 iulie 1926. În toamna aceluiaşi an, la 1 noiembrie, va deveni profesor suplinitor de Istorie Bisericească la Facultatea de Teologie din Chişinău, recent înfiinţată şi afiliată Universităţii din Iaşi (1926-1927). Devine profesor la Bucureşti (1927-1959) de Bizantinologie, Patrologie (suplinitor), Istoria Bisericii Române (1947-1948) şi Istoria bisericească universală. Este coautor al manualului de Istorie bisericească universală în 2 volume, 1956. A tradus Noul Testament alături de arhiereul Irineu Mihălcescu, publicat în ediţiile din 1937 şi 1942.

Venirea comuniştilor la putere va face ca profesorul să fie atent supravegheat şi chemat adesea la securitate. De sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi, patronii Facultăţilor de Teologie, pe 30 ianuarie 1959, este chemat la securitate şi interogat. Arestat în noaptea de 4-5 martie 1959, „în interesul Securităţii Statului”, va fi dus la Jilava. Capetele de acuzare erau: activitate legioană, acţiune intensă contra clasei muncitoare, grave calomnii la adresa Uniunii Sovietice, că a ţinut în mod public în Sala Dalles, următoarele conferinţe : Anticreştinismul comunist, De la Nero la Stalin, Misiunea creştină a Statului, Actualitatea creştinismului, Cazul Vinnitza. Cu mare curaj, el a mai spus adevărul despre crimele făcute de comunişti în Polonia la Katin şi în Bulgaria.

În timpul anchetelor a fost bătut, umilit, torturat, ameninţat cu moartea, înjurat şi insultat în modul cel mai josnic, tratat cu bestialitate şi cu o vulgaritate. Logica securistă era: „Eşti legionar pentru că eşti teolog, şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”. A fost condamnat la 15 ani închisoare, sentinţa 118/2 iunie 1959, confiscarea totală a averii şi obligat să dea 400 lei cheltuieli de judecată.

Arestarea sa a stârnit un val de proteste în lumea creştină. La Conferinţa panortodoxă de la Rodos din anul 1963, un ierarh grec a întrebat: „ce este cu profesorul T. M. Popescu?”. Vaticanul a radiodifuzat ştirea arestării lui.

De la Jilava a fost transferat la Aiud în 23 octombrie 1959, unde a rămas până la eliberare. Aici a devenit „coleg” cu foştii săi studenţi: Bartolomeu Anania, Grigore Băbuş, Mitoiu Dumitru. Viitorul mitropolit Bartolomeu Anania îşi aminteşte peste timp: „La Aiud, celula unde se afla Profesorul devenea academie teologică: fraţii de suferinţă învăţau greceşte şi se dumireau de ce Euharistia le este, prin excelenţă, Mulţumire”.

Va fi eliberat odată cu decretul de graţiere 5/1963 la data de 15 ianuarie. Patriarhia a aprobat ca T. M. Popescu să ţină un curs de neogreacă în anii universitari 1964-1966, Va fi numit bibliotecar principal la Administraţia patriarhală, apoi diortositor la Editura Institutului Biblic, la tipărirea cărţilor de cult. Suferinţele fizice şi morale la care fusese supus în anii detenţiei, l-au slăbit însă zilnic. La 4 aprilie 1973, titanul teologiei româneşti a trecut la Domnul. A fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri, Bucureşti.

Opera sa este impresionantă. A publicat enorm, original şi cu o mare putere de abordare a tematicilor: cărţi, studii, articole, traduceri, cronici, recenzii, note şi predici. Unele studii au caracter apologetic şi polemic; altele au conţinut de filosofie a istoriei şi a culturii; altele privesc Istoria Bisericii primare, sinoadele, viaţa creştină, Schisma, Uniatismul etc.

De câţiva ani s-a publicat o carte dedicată martiriului lui Teodor M. Popescu, cu documente din arhivele securităţii. Este o figură luminoasă şi demnă a Ortodoxiei româneşti în lupta contra ateismului, constituind un model vrednic de urmat pentru profesorii universitari de azi, lipsiţi marea majoritate de orice verticalitate şi curaj creştin.

(cf. Vasile M. Popescu, „Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu”, ed. Christiana; pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Dicţionarul teologilor români”, 1996, p.350)

* dupa alte date, la 9 iunie

Extras din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Teodor M. Popescu, în documentele Securitatii

 

Primele menţiuni documentare prin care se arată că profesorul Teodor M. Popescu era urmărit de poliţia politică comunistă le avem din anul 1946. Astfel, la 30 ianuarie 1946 Direcţia Generală a Poliţiei “dispunea să se cerceteze antecedentele şi activitatea politică actuală a numitului Popescu Teodor, profesor la Facultatea de Teologie Bucureşti”. În urma investigaţiilor a rezultat că acesta “nu este înscris şi nu face parte din nici o organizaţie politică. Este cunoscut din colegi şi elevi ca un om paşnic şi devotat al cultului ortodox. Căutat la fişele siguranţei, acestei prefecturi, susnumitul nu este cunoscut. Actualmente este preşedintele provizoriu al asociaţiei «Altarele Neamului», asociaţie cultural-religioasă cu sediul în str. Speranţei, nr. 6″[1].

Pe profesor îl găsim în documentele poliţiei politice doi ani mai târziu, în contextul verificărilor pe care Siguranţa comunistă le efectua asupra potenţialilor “duşmani ai poporului”. În circumstanţele în care societatea românească cunoştea transformări politico-economice profunde, cu repercusiuni negative asupra mediilor cultural-teologice, profesorii de la Facultatea de Teologie erau căutaţi în trecutul lor. Într-un referat, din 2 iunie 1948, întocmit de fosta Siguranţă, se arătau datele personale, pe scurt, cariera de profesor; relaţiile cu studenţii, inclusiv cu cei legionari; despre broşura “De la Nero la Stalin”; vizita la Viniţa; neapartenenţa sa politică, despre care se spunea: “Nu a fost înscris încă în nici o organizaţie politică, sub nici o formă şi nici nu a deţinut vreo funcţie cu caracter politic. Este total dezinteresat de orice acţiune politică preocupându-se numai de activitatea profesorală, fiind cotat ca unul dintre cei mai bine  pregătiţi profesori de teologie. Sever cu studenţii, însă corect”. Despre activitatea sa de profesor şi relaţiile cu legionarii se arăta: “Sub regimul legionar a fost în repetate rânduri ameninţat, în scris şi verbal cu bătaia. Presa legionară a dus o campanie violentă contra sa, fiind singurul profesor care în timpul grevelor legionare şi-a continuat cursurile, chiar atunci când i s-au aruncat în sală fiole cu diferite gaze”[2].

Într-o altă notă, alcătuită de aceeaşi Siguranţă şi datată 25 iunie 1948, se găsesc aceleaşi informaţii, dar şi una legată de vizita profesorului bulgar Ştefan Tzankov din anul 1943, care ţinuse o conferinţă cu caracter strict teologic[3].

Începând cu anul 1949, profesorul va fi prezentat în documentele Securităţii cu o biografie mult schimbată, deformată în scopul conturării imaginii unui teolog legionar, fascist, ca unul care a activat împotriva mişcării comuniste şi a regimului din URSS. Pentru început, la 3 februarie 1949, sursa “M. Stănescu” informa Securitatea că lucrarea “De la Nero la Stalin”, a profesorului Popescu, “cunoscută prin caracterul ei calomniator la adresa comunismului şi a generalissimului Stalin”, nu figurează în volumul “Publicaţiuni interzise”, scoasă de Ministerul Informaţiilor[4].

De acum, profesorul Popescu este prezent în documentele Securităţii ca “ostil regimului nostru democrat, evidenţiindu-se prin diferite articole cu caracter mistic şi insultător la adresa URSS”, mai ales că “predă cursuri de catehizare preoţilor din institutul de îndrumări preoţeşti din Bucureşti” ssic!t. Cu această ocazie, este adusă în atenţia urmării informative articolul “Anticreştinismul comunist”, din 1942, al cărui conţinut “aduce injurii URSS”[5]. Această ultimă lucrare avea să fie semnalată în mod constant de reţeaua informativă a Securităţii, ca ceva incriminator la adresa profesorului Popescu[6].

Pentru trecutul său publicistic “calomniator” la adresa regimului comunist din Rusia, Securitatea a intensificat urmărirea împotriva lui Teodor M. Popescu, mai ales că era unul dintre profesorii care susţineau prelegerile de la cursurile de îndrumări misionare şi care ar fi putut propaga “idei duşmănoase” preoţilor care participau la aceste sesiuni organizate de Patriarhia Română[7]. Prin urmare, într-o notă furnizată Securităţii de sursa “V. Haralambie”, la 7 septembrie 1949, profesorul figurează ca unul care a intrat în Facultatea de Teologie cu sprijinul “vechilor liberali”, profesori, Dragomir Demetrescu şi Badea Cireşeanu, cât şi al “actualilor liberali”, Petre Vintilescu, Dumitru Boroianu şi Ion Gh. Coman. În aceeaşi notă era arătat ca un profund anticomunist prin publicistica din timpul războiului, dar şi prin participarea, împreună cu Visarion Puiu şi Nichifor Crainic, la dezgroparea gropilor comune de la Viniţa, trimis fiind de Ion Antonescu. Totodată, era prezentat ca un “expert al problemei catolicismului şi însărcinat să alcătuiască un studiu pentru conferinţa ortodoxă de la Moscova, din iulie 1948″[8].

După 1949, profesorul Teodor M. Popescu nu mai apare aşa mult în documentele pe care le-am putut consulta până în momentul de faţă. Excepţie face la 15 iulie 1952, când figurează într-o notă informativă dată de sursa “Costică”, cu câteva afirmaţii privitoare la profesorul Nicolae Mladin, ca preferat al patriarhului Justinian Marina şi posibil rector al Institutului Teologic din Bucureşti şi episcop-vicar patriarhal[9]. De altfel, se pare că profesorului Popescu nu i s-a deschis dosar de urmărire informativă, ci era doar urmărit, ca şi ceilalţi profesori, în cadrul dosarului de obiectiv “Institutul Teologic din Bucureşti”.

În 1953, profesorul este prezentat într-o notă din 16 februarie de către informatorul “Marcu”, care nu ezita să afirme că acesta avusese “grave conflicte cu unii legionari”; că “a luat atitudine din 1934-1935, atitudine categorică împotriva mişcării legionare, eliminând studenţi legionari, neadmiţându-i la examene, susţinând înlăturarea din facultate a profesorului Grigore Cristescu pe motive de legionarism”; că “a avut conflicte şi cu Nichifor Crainic, dar mai puţin acute şi cu mai puţin răsunet”. În acelaşi document, profesorul era caracterizat astfel: “Tipul seminaristului format în faza stăpânirii bisericeşti şi a celei politice burgheze, Teodor Popescu a rămas şi acum acelaşi seminarist timorat şi servil ca un cadet de odinioară. De pe această poziţie a combătut legionarismul şi în genere fascismul, până în timpul războiului, adică de pe poziţia unui devotat serv al patriarhilor şi al partidelor istorice. În timpul războiului a devenit fascist, din aceeaşi teamă de stăpânirea Antoneştilor care tăiau şi spânzurau de acord cu istoricii”. În noul regim politic al României, profesorul “a avut şi continuă să aibă atitudine de rezervă ostilă faţă de regim pe care şi-o motivează cu teama de a nu fi descalificat ca teolog. În afară de chestiunile anticatolice nu a scris nimic în legătură cu problemele de actualitate şi a refuzat acest lucru încurajat, ca şi Stăniloae, de atitudinea patriarhului faţă de el: «Nu-mi cere patriarhul nu scriu. El este şeful meu». Face parte din grupul «teologilor bisericii» cu profesorii Stăniloae, N. Chiţescu, Justin Moisescu, Ioan Pulpea sRămureanu, mai târziut, lector, Mihai Bulacu, fost profesor, Ion Coman, profesor şi alţii. Nu duce şi nici nu-i capabil să ducă sau să participe la vreo acţiune potrivnică regimului”[10].

În aceeaşi ordine de idei se înscria şi informatorul “Z. Pană”, care la 29 octombrie 1953 susţinea că profesorul Popescu “nu a făcut niciodată politică militantă, n-a fost înscris în nici un partid politic”, iar atunci când Petre Vintilescu i-a propus, după 1945, să se înscrie în Frontul Plugarilor, “a refuzat, însă cu înverşunare sub motivul că nu vrea să se abată de la linia lui de a nu face politică”[11].

Chiar dacă după 1953 mai apar la dosar câteva documente despre reacţiile anticomuniste ale profesorului Popescu, urmărirea Securităţii se acutizează din anul 1958, atunci când o serie de agenţi, precum “Nicolau”, “Slavu Marin”, “Costică” şi “Z. Pană”, din mediul Institutului Teologic Bucureşti, furnizează mai multe note informative, unele chiar denigratoare. De altfel, se pare că acum ofiţerul de Securitate alcătuieşte un dosar împotriva profesorului, cu documente anterioare şi din notele informative furnizate de agenţii special dirijaţi.

Pentru început, ofiţerul care se ocupa de cazul profesorului Teodor M. Popescu, căpitan Dobreanu M., a făcut o serie de cercetările în arhivele fostelor servicii secrete, unde a extras date deja cunoscute prin documentele anterioare şi nu chiar atât de incriminatorii[12]. În aceeaşi direcţie, dar şi pentru dovezi palpabile, la ordinul superiorilor, ofiţerul de Securitate, a trecut la marşrutizarea informatorilor din cadrul Institutului. Începând cu 31 ianuarie 1958, agenţii Securităţii accentuau în notele informative participarea profesorului la “înscenarea de la Viniţa” şi publicarea materialului “De la Nero la Stalin”[13]. Mai mult decât atât, la 17 mai 1958, şeful Serviciului IV-Culte din Direcţia I-Informaţii Interne, din cadrul Securităţii Statului, maior D. C. Sican, ordona ca să se strângă “materialele care privesc pe profesorul Popescu T. şi patriarh” şi, totodată, era marşrutizat agentul “Z. Pană”[14]. Ceea ce însemna, că, astfel, se trecea în linie dreaptă la condamnarea profesorului Popescu, în contextul conflictului dintre patriarhul Justinian Marina şi puterea politică. Mai exact, în situaţia în care statul dorea cu orice preţ să rezolve “chestiunea monahală”, fără a ţine cont de propunerile patriarhului şi se juca ultima carte în problema “regenerării ierarhiei”, atunci toţi protejaţii acestuia din urmă trebuia să cadă, cum era cazul, de exemplu, al profesorilor Teodor M. Popescu şi Dumitru Stăniloae.

Din august 1958, notele informative împotriva profesorului Popescu apar din ce în ce mai multe. Profesori din institut, informatori ai Securităţii, sunt dirijaţi să urmărească şi să dea note informative cât mai cuprinzătoare şi incriminatoare împotriva lui Teodor M. Popescu. Este cazul agentului “Costică”[15], care, la 16 august, nu ezita să-i arate lt. maj. Bărdeanu Constantin că profesorul Popescu a fost în legături cu Nichifor Crainic şi Petre Vintilescu, că a scris “De la Nero la Stalin”, că a vizitat Viniţa, “ca să consulte avariile săvârşite de sovietici” şi că a rămas la catedră datorită patriarhului Justinian Marina[16]. În aceeaşi ordine de idei, informatorul “Slavu Marin”[17], arăta la 9 octombrie 1958, că profesorul Popescu a scris “cel mai violent atac calomnios împotriva Uniunii Sovietice”, că “păstrează legături cu mulţi reacţionari, îndeosebi din rândurile clerului şi ale foştilor profesori universitari” şi că locuieşte cu Haralambie Cojocaru, cumnat, care în perioada interbelică “a scris des articole provocatoare de dreapta”[18].

La 28 august, acelaşi agent, arăta că profesorul Popescu a iniţiat o colectă între membrii corpului didactic, pentru ajutorarea financiară a profesorului Ion Gh. Savin[19], în anul 1954, care abia ieşise din temniţa Sighetului, contribuind astfel la ajutorarea unui “duşman al poporului”[20].

În scopul cunoaşterii cât mai bine a profesorului Popescu, în noiembrie 1958, ofiţerii de Securitate îl vor verifica chiar şi la domiciliu, prin vecini, însă fără a obţine rezultatele dorite[21]. Verificări s-au făcut şi la cartoteca arhivei MAI, la 15 noiembrie 1958, la ordinul căpitanului Cristea Ioan, pentru a vedea “dacă apare în evidenţa reţelei informative a organelor MAI”, în scopul “recrutării”. Însă, răspunsul, datat 28 ianuarie 1959, a fost negativ[22].

Apărea astfel varianta recrutării ca informator al Securităţii, în schimbul “iertării” de puşcăria cu care era ameninţat profesorul Teodor M. Popescu. Ceea ce i s-a şi propus, se pare, după cum găsim menţionat în biografia manuscrisă. De altfel, această variantă apare ca temă de lucru în alte două documente din dosarul de urmărire, şi anume la nota dată de “Costică”, din 16 august 1958, unde la nota biroului se precizează: “Materialul a fost cerut cu scopul de a completa studiul asupra acestuia, în vederea recrutării lui ca agent în problema ortodoxă şi Institutul Teologic Bucureşti”, apoi la nota lui “Slavu Marin”, din 9 octombrie 1958, unde se arăta că “Popescu Tudor este în studiu pentru a fi recrutat. Se vor studia toate materialele despre el şi se vor face propuneri”, semnat, căpitan Cristea Ioan[23].

Pentru punerea la punct a planului de recrutare a profesorului Popescu, la 12 ianuarie 1959, Securitatea va dispune trimiterea dosarului de urmărire informativă la Direcţia Anchete Penale. În răspunsul primit la 16 ianuarie, se preciza că acesta poate fi încadrat la infracţiunea de “activitate intensă contra clasei muncitoare”, prevăzută şi pedepsită de articolul 193, alineatul 4 din Codul Penal[24].

Ancheta penală şi detenţia

În urma unei anchete din ianuarie 1959, profesorul Teodor M. Popescu va refuza oferta Securităţii de a ajunge informator şi de a scăpa de puşcăria cu care era ameninţat. Faţă de acest refuz, la 3 februarie 1959, căpitanul Cristea Ioan, din Serviciul Culte, Direcţia de Informaţii Interne a Securităţii Statului, propunea arestarea şi anchetarea profesorului Popescu, pentru următoarele acuzaţii: 1. colaborarea cu legionarii; 2. propaganda prin scris împotriva Uniunii Sovietice şi clasei muncitoare; 3. misticism, adică intensificarea manifestărilor religioase prin scris – publicarea în reviste şi răspândirea de meditaţii şi prelegerile ţinute preoţilor şi studenţilor de la cursurile de îndrumări misionare şi Institut şi 4. ajutorul dat unor foşti condamnaţi ai regimului democrat-popular şi chiar încurajarea acestor manifestări cu sprijinul “unor elemente reacţionare din institut”[25].

Tot aici trebuie subliniat sprijinul pe care l-au dat unii teologi în anchetarea şi condamnarea profesorului Popescu. În februarie 1959, preotul profesor Orest Bucevschi reproducea pasaje incriminatorii din “Anticreştinismul comunist”[26], iar Gheorghe Moisescu scotea în evidenţă fragmente din “Masacrul bolşevic de la Winnitza văzut de delegaţiile bisericeşti străine”, cu descrierea impactului pe care le-au avut în rândurile clericilor din acea vreme: “Impresia pe care au produs-o cele două articole ale profesorului Teodor M. Popescu în sânul preoţimii, a fost uluitoare. Pe unii i-a îndârjit, iar pe alţii i-a înspăimântat la culme”[27].

Astfel, pe lângă articolele “Anticreştinismul comunist” şi de la “Nero La Stalin”, la 9 aprilie 1959, Direcţia Anchete Penale adăuga, ca “probă materială în justiţie”, materialul “Masacrul bolşevic…”, pentru care profesorul avea să fie anchetat la 8 aprilie[28].

Momentul arestării profesorului Teodor M. Popescu nu era rupt de contextul politic, deoarece ne aflăm în perioada celui de-al doilea val al arestărilor de preoţi, mulţi dintre ei bine văzuţi şi din jurul patriarhului Justinian Marina. Acum au fost arestate loturile “Viforâta”, al cărui cap era Bartolomeu Anania (iunie 1958), “Rugul Aprins”, în frunte cu Daniil Sandu Tudor (iunie 1958), lotul preoţilor legionari de la Episcopia Aradului, între care se afla Ilarion Felea (februarie-septembrie 1958) şi mulţi alţi preoţi ortodocşi. De altfel, anchetatorii vor încerca în timpul anchetei ca profesorul Popescu să figureze într-un lot legat de filosoful Constantin Noica, după cum putem constata din procesul verbal de interogatoriu din 11 aprilie 1959, împreună cu Nicolae Balca şi Victor Iliescu. Tot la capitolul presupuse legături duşmănoase, mai trebuie remarcat că anchetatorii au încercat să afle şi scopul relaţiilor dintre profesorul Popescu şi Petre Guciujna[29], fiul preotului basarabean Pavel Guciujna şi rudă prin alianţă[30].

Prin urmare, profesorul Teodor M. Popescu a fost arestat după consumarea acestor anchete şi procese. De altfel, se pare că a fost ultimul teolog, atât din Institutul Teologic Bucureşti, cât şi din jurul patriarhului Justinian, arestat de Securitate. Nu întâmplător dosarul de urmărire informativă se întocmeşte exact după consumarea acestor procese şi atunci când patriarhul Justinian era supus presiunilor politice pentru cedarea în chestiunea monahală.

Revenind la cazul particular al profesorului Popescu, remarcăm desfăşurarea aparent ciudată a anchetei la care a fost supus. Profesorul a fost arestat în noaptea de 4 spre 5 martie, însă prima anchetă consemnată o avem o săptămână mai târziu, adică pe 11 martie 1959. Ancheta penală la care a fost supus profesorul este consemnată în 12 procese verbale de interogatoriu, din perioada 11 martie-20 aprilie 1959. Însă, aceasta se desfăşoară în două etape principale: 11-25 martie cu faptele înainte de 23 august 1944 şi 7- 12 aprilie, cu privire asupra perioadei de după 1948. Dacă în prima etapă, procesele verbale de interogatoriu se succed la o săptămână, în a doua parte anchetele se consemnează aproape zilnic.

O altă remarcă putem face asupra conţinutului propriu-zis al proceselor verbale de interogatorii, care nu este atât de consistent, ci mai degrabă par a fi o formalitate din partea anchetatorului. Căpitanul Teodoru Ion a căutat mai mult să consemneze toate învinuirile ce i se aduseseră profesorului, cu toate precizările acestuia din urmă. Pentru anchetator nu a contat că Nichifor Crainic sau Visarion Puiu nu erau legionari, însă aceştia cădeau bine în relaţia cu cel anchetat. Mai ales că acesta din urmă îşi dovedise din plin atitudinea sa anticomunistă în perioada interbelică şi a războiului. De altfel, în nota cu “problemele ce trebuie clarificate prin anchetarea” profesorului se amintesc numai legăturile “duşmănoase” cu “elementele” din Institutul Teologic şi ajutoarele date lui Ion Gh. Savin şi familiei lui Nichifor Crainic[31]. Ceea ce va şi încerca anchetatorul după emiterea Ordonanţei de învinuire din 25 martie 1959 (Praznicul Buneivestiri), acesta fiind şi un mijloc pentru a-l determina pe profesor să-şi denunţe colegii din Institut.

Totuşi, se pune întrebarea pentru ce a fost arestat şi anchetat profesorul Teodor M. Popescu. Răspunsul îl găsim în referatul din 3 februarie 1959, aprobat, se pare, chiar de Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii şi adjunct la MAI, ceea ce denotă importanţa arestării profesorului nostru.

În acest document, profesorul este arătat ca unul care a reuşit să acceadă la catedră cu “sprijinul fruntaşilor liberali”, deoarece colabora cu partidele guvernamentale. Însă, precum se ştie profesorul nu adoptase nici o poziţie politică, legăturile sale cu Dragomir Demetrescu datorându-se trimiterii cu bursă la Atena, şi care, de altfel, avea să-l abandoneze. Cu Petre Vintilescu profesorul Popescu condusese Facultatea de Teologie, când era decan, primul fiind prodecan, iar pe Ioan G. Coman (ginerele lui Petre Vintilescu), îl ajutase în 1942 să ocupe conferinţa, apoi în 1944 postul de profesor la catedra de Patrologie. Acest sprijin politic liberal nu era real, însă cei care l-au turnat pe profesor, aveau în conştiinţă amintirea că fusese în preajma dascălilor mai vechi (D. Demetrescu şi D. Boroianu), care mai mult sau mai puţin avuseseră un spate politic din partea acestui partid. La fel era şi în cazul lui I. Gh. Coman, care nu făcuse politică, însă datorită legăturii de rudenie cu Petre Vintilescu, care l-a rândul lui fusese susţinut de “liberalii” din facultate, era etichetat astfel.

Pentru perioada “guvernării legionare”, în viziunea Securităţii profesorul colaborase cu Visarion Puiu şi Nichifor Crainic, eludându-se simplul amănunt că aceasta se consumase în perioada 1942-1943, deci când legionarii nu mai erau la putere.

În acelaşi referat se arăta că, în timpul războiului “antisovietic”, profesorul Popescu a “desfăşurat intensă activitate propagandistică, antisovietică şi anticomunistă”, fiind semnalat cu conferinţa din 1934 de la Sala Dalles, trecându-se peste faptul că războiul începuse în 1939, iar textul incriminator are un singur paragraf în final, ci nu pasaje care să instige la “acţiuni contra URSS”[32]. Iar în ceea ce priveşte celelalte două scrieri “De la Nero la Stalin” şi “Anticreştinismul comunist”, erau arătate cu “un conţinut net duşmănos la adresa URSS şi a comunismului”, prin acestea, de fapt, profesorul dorind să ilustreze situaţia şi suferinţele Bisericii lui Hristos din Rusia pravoslavnică de odinioară şi comunistă din vremea sa.

Tot la capitolul scrieri, profesorul era semnalat cu “Masacrul bolşevic de la Winnitza…”, prin care nu făcuse decât să contureze imaginea a ceea ce văzuse el şi delegaţiile străine prezente la deshumarea cadavrelor “duşmanilor poporului” din ultimul val de represiune dictat de Stalin şi pus în aplicare cu complicitatea directă a NKVD-ului şi a lui N. S. Hruşciov, care la vremea aceea era secretarul general al P. Comunist din RSS Ucraina[33]. Acest material publicat, în 1943, la revista “Biserica Ortodoxă Română”, fusese semnalat la 9 februarie 1959 de Gheorghe Moisescu, la vremea aceea redactor responsabil.

Pentru perioada de după 1944, profesorul era semnalat cu comportament mistic, pe care îl propaga studenţilor şi preoţilor cursanţi, dar şi pentru ajutorul dat unor “duşmani ai poporului”. De fapt, aceasta a reprezentat motivaţia arestării, anchetării şi condamnării profesorului Teodor M. Popescu. Prin dispariţia acestuia din Institutul Teologic din Bucureşti, după arestarea lui Dumitru Stăniloae, patriarhul Justinian, presat acum de regimul politic, pierdea ultimul său sprijin din învăţământul de care se ocupase atât de mult[34].

În cele din urmă se pune problema ce interes au avut respectivii teologi, prin denunţurile pe care le-au făcut împotriva profesorului Popescu. Preotul Grigore Cristescu, informatorul “Costică”, probabil, nu uitase gestul profesorului Popescu, pe când era decan şi ceruse destituirea lui din corpul profesoral, se pare, din motive de implicare a facultăţii în curentul politic legionar. Al doilea, diaconul profesor Nicolae Nicolaescu, informatorul “Slavu Marin”, credem noi, a făcut-o numai din exces de zel, pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de regimul politic, având de fiecare dată în vedere trecutul său puţin cam “reacţionar” (apariţiile în diferite publicaţii bisericeşti în care susţinea regimul lui Ion Antonescu şi condamna faptele autorităţilor sovietice împotriva Bisericii). Nu în ultimul rând, preotul Gheorghe Moisescu, care avea cunoştinţă de tot ceea ce se publicase în mediul teologic românesc, deoarece fusese redactor responsabil la revista “Biserica Ortodoxă Română”, în care de foarte multe ori publica recenzii. În cazul său, se poate spune că ar fi avut ceva împotriva profesorului, deoarece în 1946 pierduse examenul de ocupare a catedrei de Istoria Bisericii Române, după pensionarea preotului profesor Nicolae M. Popescu al cărui doctorand fusese, iar Teodor M. Popescu a suplinit locul vacant în anul universitar 1947-1948.

Toate aceste denunţuri se înscriu în grila mai vechilor rivalităţi din Facultatea de Teologie. Nu întâmplător se aminteşte că cutare profesor a fost liberal sau de altă nuanţă politică, deoarece este vorba de mai vechea implicare a preoţilor şi teologilor de către partide în vâltoarea scenei politice. Instaurarea regimului comunist a pus în dificultate toată această grilă. Unii profesori au abandonat orice spate politic care s-ar fi ivit, alţii au trecut de partea partidului comunist, unii fiind în acelaşi timp (sau numai) informatori ai Securităţii. Pentru cei care alegeau varianta fidelităţii deschise faţă de partid, pentru regim lucrurile erau simple. Pentru cei cu trecut politic “burghez”, regimul apela la urmărire, şantaj, cei care cedau ajungeau informatori, iar cei care refuzau cunoşteau puşcăria. Mai dificil pentru factorul politic-represiv erau cazurile celor care nu făcuseră politică în nici un fel, aşa cum au fost în cazul profesorilor Dumitru Stăniloae şi Teodor M. Popescu. Însă, această schemă de vederi trebuie aplicată în funcţie de contextul politic şi religios. Chiar dacă nu făcuse politică, profesorul Teodor M. Popescu era acuzat pentru materiale cu caracter “politic” şi acuzat chiar de activitate legionară (“Eşti legionar pentru că eşti teolog, şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”). Practic, se putea inventa orice, numai pentru a fi descoperit “duşmanul poporului”, dacă ordinul politic aşa cerea.

La proces Tribunalul Militar şi-a însuşit concluziile de învinuire ale anchetatorului, din 29 aprilie 1959, inculpatul fiind acuzat de activitatea de înainte de 1944 şi ca atare completul de judecată nu a mai ţinut nici o dezbatere. Avocatului apărării, Radu Soare, nu i s-a permis să consulte dosarul, considerat secret, el luând cunoştinţă de acuzaţii la enunţarea capetelor de acuzare. Şedinţa de judecată s-a rezumat la citirea actului de acuzare de către procuror, la apărarea inculpatului de către avocat – căruia i s-a permis să vorbească  cinci minute, iar inculpatului un minut, timp în care a putut să spună că timpul alocat nu este necesar apărării sale şi de asemenea i s-a refuzat proba cu martori.

Astfel, profesorul Teodor M. Popescu era condamnat prin Sentinţa nr. 118, în ziua de 2 iunie 1959, de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare la “15 (cincisprezece) ani detenţiune grea pentru crima prevăzută şi pedepsită de art. 193/1, al. 4, C.P. din schimbare de calificare conform art. 292 C.J.M., din crima prevăzută şi pedepsită de art. 193/1, al. 2, C.P”. Se dispunea confiscarea totală a averii personale şi era obligat la 400 lei cheltuieli de judecată[35].

La data de 13 iunie 1959, profesorul Popescu, deţinut la penitenciarul Jilava, a cerut recurs motivând “necesitatea absolută şi legală de a se cita martori şi sat produce dovezi scrise şi tipărituri în sprijinul apărării mele, în legătură cu obiectul procesului şi cu acuzaţiile ce mi se aduc; neputinţa de a mă apăra la prima judecare, neluând până atunci contact cu avocatul şi nedându-mi-se timp şi posibilitate ca să mă apăr şi personal, sub motiv că m-a apărat avocatul”[36].

Cu toate acestea, prin “Minuta Deciziei”, nr. 374, din 13 iulie 1959 Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar respingea recursul declarat de Popescu M. Teodor[37].

După condamnarea definitivă, profesorul Popescu a fost mutat de la Jilava la Aiud (23 octombrie 1959), unde avea să fie deţinut până la eliberare[38].

Teologii şi arestarea lui Teodor M. Popescu

Psihoza omului ciumat, după arestarea profesorului Teodor M. Popescu, se pare că a funcţionat şi în mediul teologic. Multe cunoştinţe, colegi de la Institutul Teologic se fereau de eventuale legături sau vizite la familia profesorului. Este şi cazul preotului Ion Rămureanu, ucenic al profesorului şi asistent la catedră, care la 14 august 1960 se exprima astfel: “M-aş duce pe la soţia dlui Tudor Popescu, dar îmi teamă să nu mai afle cineva. Nu poţi şti cine te vede sau poate cine află acest lucru. Dacă la institut sunt oameni care au comunicat la Securitate că Tudor Popescu făcuse odată apel la profesori, în cancelarie, ca să-l ajute pe un cetăţean care suferea (sau suferise) o condamnare. Nu mai ai încredere nici în profesorii de la institut… Însemnează că există astfel de oameni şi printre profesori”[39].

Însă, cumnatul profesorului, Haralambie Cojocaru, avea să-i aducă reproşuri asistentului Ion Rămureanu, după cum aflăm dintr-o notă informativă furnizată Securităţii de agentul “Slavu Marin” la 19 ianuarie 1962: “Te-ai purtat ca un trădător faţă de profesorul la care ai fost asistent şi care te-a ridicat, căci nu dai nici un ajutor familiei şi ai întrerupt şi vizitele; de fapt, toţi profesorii de la teologie v-aţi dovedit nişte laşi şi trădători, căci nu i-aţi luat apărarea şi l-aţi părăsit complet”. Faţă de acestea, Rămureanu a spus: “Noi nu suntem cu nimic vinovaţi de tragedia care i s-a întâmplat şi chiar prof. T. M. Popescu, pe care-l ştim un om corect, s-ar întrista dacă ne-am expune şi am ajunge şi noi lângă el în închisoare; eu personal am de crescut doi copii şi datoria faţă de ei mă opreşte să fac greşeli şi să întreţin legături cu familii compromise faţă de autorităţi”. În continuarea discuţiilor, conform aceleiaşi note, “prof. Bucevschi, L. Stan şi N. Nicolaescu au spus că T. M. Popescu plăteşte propriile lui greşeli şi ar fi imoral să se ceară altora a-l sprijini pe el sau familia lui. Prof. Branişte s-a menţinut într-o tăcere totală în timpul acestor discuţii, făcându-se că răsfoieşte nişte notiţe într-o mapă”[40].

În februarie 1960, episcopul-vicar patriarhal Antim Nica era de părere că profesorul Teodor M. Popescu “a fost arestat pentru difuzarea unor meditaţii religioase pe care le ţinea preoţilor la teologie şi pe care le distribuia apoi preoţilor, ca material omiletic, pentru predici, bătute la maşină. Că celelalte probleme erau uitate, dar că aceasta a născut ancheta”[41].

Preotul Eugen Bărbulescu, de la biserica Sf. Silvestru din Bucureşti, aflase, în iunie 1961, că “prof. T. M. Popescu este sănătos, a dus-o foarte greu până de curând, dar acum lucrează la cancelarie, undeva în Dobrogea, bucurându-se de un tratament blând, omenesc”. Acelaşi preot afirma faţă de acelaşi informator, “Slavu Marin”, că în cele din urmă “amândoi sadică şi Dumitru Stăniloae, n.n. A.N.P.t vor fi eliberaţi, întrucât teologia românească are absolută nevoie de ei, îndeosebi în polemica cu catolicii”[42]. În aceeaşi ordine de idei, se exprima Rămureanu în vara lui 1963, când spunea că arestarea şi condamnarea se datorează “renumelui excepţional de care se bucura în lumea bisericească profesorul Popescu Teodor şi că astăzi nu este bine să te afirmi prea mult”[43].

După eliberare

La 15 ianuarie 1963, profesorul Popescu avea să fie eliberat din penitenciarul Aiud, fiind graţiat de restul pedepsei prin Decretul nr. 5 al Consiliului de Stat[44]. Acum era schimbat complet, cu “sănătatea zdruncinată”, trebuind să ţină regim, bolnav de colecistită, după cum îl descria agentul “Neacşu”, la 9 iunie 1965: “Se vede după faţă că este suferind, fiind foarte slab şi opintindu-se mult pentru a munci”[45].

După eliberare, profesorul a revenit acasă, dar nu avea nici un venit. Atunci, profesorul a beneficiat de un ajutor bănesc lunar de la patriarhul Justinian, “în contul pensiei”, lucrând ca bibliotecar la Administraţia Patriarhală şi reuşind astfel să facă faţă cheltuielilor[46]. De altfel, era văzut ca un “ciumat” în mediul teologic, fiind amărât de “primirea groaznică care i s-a făcut în cercurile, unde înainte reprezenta ceva, sdeoarecet toţi fug de el”[47].

Nu era acceptat nici măcar pe postul de cântăreţ la biserica Patriarhul Miron de către Departamentul Cultelor, deoarece “preoţii îl plătesc cu sume neînregistrate la parohie, cerând să i se interzică să mai cânte la acea biserică sau la altele din Bucureşti”[48]. Profesorul se mulţumea însă să meargă la duminici şi sărbători la diferite biserici, unde slujeau foşti studenţi şi doctoranzi de-ai lui, ca de pildă la biserica Albă, de pe Calea Victoriei, sau la Sf. Nicolae-Buzeşti, participând la slujbe “destul de retras şi rezervat mai în fundul bisericii”[49].

Dacă în mediul teologic nu era bine primit, din cauza antecedentelor “politice”, în schimb era solicitat de însuşi patriarhul Justinian, după cum agentul “Nicolau”, informa la 10 septembrie 1964: “Când unii profesori ai Institutului steologic, n.n. ANPt sunt anunţaţi să se prezinte la patriarh sau sunt convocaţi la Administraţia Patriarhală (în special de Gagiu), anunţul cuprinde şi formula «împreună cu prof. T. M. Popescu şi părintele Stăniloae»”. De asemenea, “scrie la revistele bisericeşti. Se spune că multe din articole îi sunt indicate de patriarh, le scrie din însărcinarea lui”[50]. Mai mult decât atât, la 1 aprilie 1965, profesorul Popescu va fi angajat pe un post de inspector general patriarhal la Sectorul Relaţii Externe din Administraţia Patriarhală, fără recunoaşterea Departamentului Cultelor, cu misiunea, în special, de a face traduceri şi a întocmi lucrări pentru Cabinetul patriarhal şi Sf. Sinod al BOR.

Totuşi, la puţin timp, i s-a propus profesorului alcătuirea unui tratat de istoria universală, “pentru că după Iorga nu am mai avut un istoric mai mare ca Tudor Popescu”, după cum spunea pr. Aurel Costin, însă cel în cauză susţinea: “Nu am ambianţă şi trebuie să public în revistele teologice ca să pot trăi”.

Din august 1966 îl găsim pe profesorul nostru la Editura Institutului Biblic şi de Misiune, în calitate de diortositor al cărţilor de cult, împreună cu Ion V. Georgescu, de data aceasta având recunoaşterea Departamentului Cultelor[51].

La acestea se adăuga urmărirea din partea Securităţii şi chiar de către ofiţerul Cristea Ion care îl băgase în puşcărie. Acesta îl marşrutiza pe agentul “Costel”, la 20 aprilie 1963, ca “să nu-l evite pe Popescu T., ci, în limita posibilităţilor, să-i cultive prietenia acestuia pentru a putea urmări atitudinea lui prezentă”, dar şi pe “Nicolau”, “I. Cireş” şi “Văleanu I”. Chiar şi după eliberarea din puşcărie, profesorul Popescu figura în “evidenţa operativă activă” a Dosarului de problemă nr. 564 “Patriarhia Română”, ca fost condamnat pentru “activitate contrarevoluţionară”, cazul său fiind preluat din 1964 de lt. maj. Băjenaru Ştefan[52].

Începând cu anul 1965, cazul va fi urmărit de locotenentul de Securitate Păduraru Neculai, care va dirija în jurul profesorului Popescu mai mulţi informatori, în speţă din Administraţia Patriarhală şi Arhiepiscopia Bucureştilor, ca: “Neacşu”, “I. Craioveanu”, “Gheorghiu Andrei” sau “Florică”, toată operaţiunea fiind supervizată de locotenentul colonel Ioan Cristea, mai vechiul “binefăcător” al profesorului nostru. De altfel, acesta din urmă primea note informative de la unii agenţi, precum “Băicoianu A.”, la 7 mai 1966, probabil un înalt funcţionar din Administraţia Patriarhală care era dirijat să “urmărească atitudinea şi activitatea prezentă a profesorului Popescu”[53].

Pe lângă acestea, profesorul era apreciat şi în cercurile catolice vaticane, după cum agentul “Ovidiu Alexandrescu” de la Securitatea regională Galaţi informa la 30 martie 1967: “Toţi din Vatican se interesează cu pasiune de tot ceea ce publică prof. Tudor Popescu în revistele teologice româneşti, chiar şi materialul care le este împotrivă şi mi-au spus că omul acesta nu poate fi preţuit decât în aur şi diamante. M-au rugat să le trimit nişte reviste bisericeşti, am făcut rost de ele şi le-am trimis”. Însă, interesul manifestat de catolicii de la Vatican avea să-i creeze neajunsuri profesorului, deoarece începând cu 1 aprilie 1968, prin rezoluţie superioară, i se întocmea “mapă de lucru”, ceea ce însemna intensificarea urmării şi redirijarea unei reţele informative în jurul său[54]. Totuşi o lună mai târziu, lt. col. Cristea Ioan propunea ca profesorul Popescu “să fie trecut la pasivi, întrucât nici pe alte linii nu este semnalat cu atitudini ostile”[55]. Însă, abia la 9 iulie 1968, acelaşi ofiţer din Securitate avea să propună către superior închiderea mapei de lucru, deoarece “au fost obţinute până în prezent note informative de la 3 informatori care nu confirmă că Popescu Teodor ar avea manifestări duşmănoase prezent”. Pe această hotărâre avea să se pună rezoluţia superiorului: “Elementul însă va trebui să fie lucrat informativ în continuare în baza de lucru”[56].

Nu în ultimul rând, în 1967, profesorul este semnalat în documentele Securităţii că a reuşit să iasă la pensie. Totuşi, patriarhul Justinian îl va menţine la îngrijirea cărţilor de cult, pentru care va munci cu o jumătate normă. De altfel, în 1968 va lucra în comisia pentru pregătirea textului Bibliei împreună cu preotul Ion Gagiu, directorul Administraţiei Patriarhale şi Dumitru Radu, profesor de Limba română la Seminarul Teologic din Bucureşti.

Ultimul document al Securităţii găsit în dosarul de urmărire informativă este raportul ofiţerului Păduraru Neculai, întocmit în urma vizitei efectuate la domiciliul profesorului Teodor M. Popescu. Acesta din urmă, conform documentului, nu a ezitat să arate că în timpul anchetei a fost tratat în modul cel mai josnic, că şi-a recunoscut activitatea scriitoricească împotriva regimului comunist, dar nu a putut susţine că a fost legionar; că a fost ajutat foarte din punct de vedere financiar de către patriarhul Justinian, în schimbul muncii prestate în Administraţia Patriarhală, chiar şi fără recunoaşterea Departamentului Cultelor şi, nu în ultimul rând, că doreşte să i se revizuiască procesul, pe care l-a considerat injust şi din cauza căruia a pierdut jumătate din casă.

Ofiţerul de Securitate a propus trecerea profesorului Popescu “în evidenţa operativă generală şi scoaterea din baza de lucru a dosarului de obiectiv 564″[57]. Ceea ce s-a şi făcut.

În loc de concluzii

În cele de mai sus am încercat să creionăm imaginea profesorului Teodor M. Popescu din perspectiva documentelor întocmite de poliţia politică. Însă, acest este numai un simplu demers spre întocmirea biografiei marelui profesor, care este necesară şi, noi, cei de astăzi, avem obligaţia morală să o facem. De altfel, în aceeaşi ordine de idei, afirmăm că este necesară chiar publicarea operei complete a profesorului, într-o ediţie critică, academică, aşa cum se cuvine unui ilustru înaintaş. Nu mai este nici o piedică pentru îndeplinirea acestui, credem noi, deziderat al teologilor români ortodocşi. Această misiune revine exclusiv Facultăţii de Teologie Ortodoxă “Patriarhul Justinian”, Catedra de Teologie Istorică şi trebuie îndeplinită cât mai repede, deoarece Biserica Ortodoxă Română are nevoie atât de cunoaşterea personalităţii profesorului, cât mai ales de opera acestuia, care constituie un argument puternic atât în dialogul cu Biserica Catolică, cât şi cu celelalte confesiuni. Mai mult decât atât, parte din opera marelui profesor, în ceea ce priveşte misiunea clericului, poziţia teologului şi relaţia Bisericii cu statul este mai actuală ca oricând. Prin urmare, este nevoie de descoperirea profesorului Teodor M. Popescu.

În altă ordine de idei, susţinem faptul că Biserica, prin conducerea sa, trebuie să reflecteze la poziţia pe care trebuie să o ocupe profesorul Teodor M. Popescu în galeria Sfintei Tradiţii. Profesorul Popescu nu este numai un scriitor bisericesc, aşa cum poate fi categorisit la prima vedere, ci este un mărturisitor, chiar un martir, susţinem noi. Acela care nu a abdicat nici un moment de la credinţa Bisericii în care se botezase, a cărei credinţă a apărat-o şi a promovat-o cu toată tăria, iar în ultimă instanţă şi-a iertat până şi torţionarii care l-au chinuit, atunci acela este martir al Sfintei Biserici. Este cazul şi al lui Teodor M. Popescu. Toată opera demonstrează cu claritate că a fost credincios Bisericii în care se botezase, i-a apărat şi promovat mărturisirea de credinţă, a refuzat să-şi trimită semenii la greu, suportând el pentru aceştia, iar în ultima parte a vieţii şi-a iertat torţionarii, după cum avea să afirme în mai multe rânduri, odată în februarie 1964 (“Mă rog pentru sănătatea tuturor care m-au cercetat, care m-au judecat”[58]) şi în 1967, potrivit celor spuse de agentul Securităţii (“a fost închis şi a suferit foarte mult. A fost torturat groaznic, dar a rezistat şi nu şi-a negat credinţa (…}. A spus că a suferit, crede şi va crede întotdeauna şi e dispus să moară ca martir pentru credinţă”[59]).

Adrian Nicolae Petcu

Via Rost

[1] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 1, f. 70.

[2] Ibidem, vol. 3, f. 14-15, 18-18v.

[3] Ibidem, f. 7-8. Într-o informaţie preluată de Siguranţa comunistă din arhiva SSI, se spune despre profesorul Teodor M. Popescu „foarte bun profesor de ştiinţe şi foarte bun pedagog. A prigonit pe studenţii legionarii, dar se pare că totuşi ar accepta mişcarea” (Ibidem).

[4] Ibidem, f. 16.

[5] Ibidem, f. 13.

[6] Ibidem, f. 2, 10 (notă din 11 septembrie 1949).

[7] Ibidem, f. 1. Profesorul Teodor M. Popescu a făcut parte şi din comisiile de examinare a preoţilor cursişti de la aceste cursuri de îndrumări, după cum aflăm din însemnările lui Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist. Însemnări zilnice, vol. 2 (1948-1959), ed. îngr. de Alina Tudor-Pavelescu şi Şerban Marin, Bucureşti, 2005, p. 151.

[8] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 3, f. 11.

[9] Ibidem, vol. 1, f. 111. Tot aici, Mladin este amintit ca un fost candidat la scaunul episcopal de la Oradea, prin sprijinul mitropolitului Nicolae Bălan (Ibidem).

[10] Ibidem, f. 109-110. În însemnările lui Dudu Velicu, de asemenea, constatăm că profesorul Teodor M. Popescu era preferat şi de încredere, alături de Dumitru Stăniloae, la examinarea preoţilor cursişti de la cursurile de îndrumări misionare (Dudu Velicu, loc. cit.).

[11] Ibidem, f. 105.

[12] Ibidem, f. 68-71.

[13] Ibidem, f. 90.

[14] Ibidem, f. 89.

[15] Acesta era preotul profesor Grigore Cristescu, de la biserica Pitar Moş din Bucureşti. Născut la 24 aprilie 1895, în Craiova, profesor la Academia Teologică din Sibiu (1924), apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1929) a scris mult şi era considerat „o inteligenţă sclipitoare, predicator de înaltă clasă, dar puţin statornic în atitudini mari”. S-a angrenat în curentul politic legionar, pentru care după 1938 va cunoaşte lagărul de la Miercurea Ciuc, fiind chiar implicat în procesul fruntaşilor legionari din aprilie-mai 1938. Nu va fi judecat, deoarece îşi va cere iertare faţă de monarhul Carol al II-lea, scriindu-i chiar şi o carte de omagiu: „În genunchi la picioarele tronului”. (ACNSAS, fond Informativ, dosar 709, vol. 2, f. 96; M. Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 548-552).

[16] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 1, f. 86-88.

[17] Acesta este diaconul profesor Nicolae Nicolaescu, n. 6 noiembrie 1910, com. Dozeşti, jud. Vâlcea; doctor în Teologie, asistent la catedra de Noul Testament la Teologie Bucureşti (1938-1947), apoi profesor şi decan la Teologie Suceava (1947-1948), iar din noiembrie 1948, profesor la Bucureşti, apoi rector al Institutului Teologic din Capitală (1 ianuarie 1949-1 septembrie 1950) şi prorector, de la 1 septembrie 1952. A fost secretar-general al Ministerului Cultelor în guvernul Petru Groza (6 martie-12 august 1945), membru în Consiliul consultativ al fostului Minister al Propagandei (1945), asesor popular ales pentru Tribunalul Suceava (1948). Nicolaescu a fost cosemnatar al celui dintâi apel pentru orientarea clerului de mir spre organizaţiile de masă cu caracter „democrat” (a se citi comunist), fost secretar general al grupării preoţilor democraţi în 1945, fost secretar general al Secţiei religioase ARLUS din Capitală (1945), fost preşedinte al preoţilor democraţi din fostul jud. Suceava (1947-1948), apoi preşedintele Comitetului de luptă pentru pace al salariaţilor din Administraţia Patriarhală. (ANIC, fond Dudu Velicu, dosar 303, f. 154-158; Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 338).

[18] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 1, f. 83.

[19] Ion Gh. Savin, n. 18 decembrie 1885, în Jorăşti, jud. Galaţi, a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1905-1909) şi studii de specializare la Berlin şi Heidelberg, în 1915, cu doctorat în Filozofie. A participat la războiul de Reîntregire cu gradul de sublocotenent; fost profesor de Limba română şi Limba germană la Liceul din Bolgrad (1918-1920), apoi inspector general în Ministerul Cultelor şi Artelor (1920-1927), în 1937, a fost numit subsecretar de stat la Culte şi Arte. Între 1927-1941, a fost profesor de Filosofia Religiei şi Apologetică la Facultatea de Teologie din Chişinău, apoi, între 1941-1947, la cea din Bucureşti, unde a ieşit la pensie. În noaptea de 5/6 mai 1950 este reţinut de organele Securităţii şi trimis în închisoarea elitelor politice de la Sighet, pentru vina de a fi fost subsecretar de stat în 1937. La 1 august 1951 i se stabileşte o „detenţie administrativă” de 36 de luni, pentru ca la 9 decembrie 1953 să mai primească 60 de luni (până la 1 august 1958). Multă vreme a fost „deţinut administrativ” în mod ilegal, deoarece mandatul de arestare i se eliberează abia la 1 septembrie 1954. Totuşi, pe fondul eliberărilor din 1955, la 5 iulie profesorul Savin iese din închisoare. Conform unei sinteze întocmite de Securitate la 21 aprilie 1959, profesorul Savin era „urmărit în acţiune informativă” (AMJDIM, fond Penal, dosar 11.037, vol. 1, f. 1v-3, 67, 72v-73, 79, 82; M. Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 427.

[20] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 1, f. 84-85.

[21] Ibidem, f. 61, 62.

[22] Ibidem, f. 63, 66.

[23] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 1, f. 83, 88.

[24] Ibidem, f. 35, 36.

[25] Ibidem, f. 4-6.

[26] Aici trebuie precizat faptul că o parte din acest material a făcut obiectul unei prelegeri ţinute la inaugurarea anului universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti (noiembrie 1941), iar o altă parte a fost publicată în revista „Gândirea” (ianuarie 1942), sub titlul „De la Nero la Stalin”.

[27] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 1, f. 37-41.

[28] Ibidem, f. 10, 11-12. Materialul a fost trimis Direcţiei Anchete Penale la 4 aprilie (Ibidem, f. 13).

[29] Petre Guciujna, n. 7 octombrie 1908, în Ciorăşti, jud. Lăpuşna, a urmat Facultatea de Drept din Bucureşti şi Şcoala de ofiţeri în rezervă, până în 1932. Avocat în Orhei până în vara lui 1940, ajutor de primar al oraşului în 1941, s-a refugiat, la 20 martie 1944, în România, unde va fi concentrat la regimentul Jandarmi Pedeştri, cu gradul de locotenent. Între 1945-iulie 1946 a lucrat ca translator la Marele Stat Major, Secţia a II-a, după care a fost pus în disponibilitate cu gradul de căpitan în rezervă. Din 1948 este urmărit de Securitate, iar pe 25 ianuarie 1949, SSI îl arestează şi îl trimite la Jilava, după care este anchetat la MAI şi Securitatea Capitalei. În septembrie 1949 este judecat şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 7 ani închisoare corecţională pentru deţinere de material interzis („manifeste cu caracter naţionalist, semnate RM-România Mare”). Cunoaşte lagărele şi penitenciarele de la Jilava, Aiud, Peninsula, Gherla (între 24 septembrie, Valea Nistrului, Baia Sprie. După expirarea termenului de detenţie (24 februarie 1956) este reţinut la Baia Sprie şi, după anchete extrem dure, la 2 martie 1956 acceptă să devină informator, cu numele conspirativ „Bica Nicolae”, dar la 23 iunie 1956 este abandonat pentru lipsă de activitate ca informator. (ACNSAS, fond Reţea, dosar 25506, f. 2-3, 5, 7-9v, 12-14v, 26-37) .

[30] Pavel Guciujna, n. 8 octombrie 1881, în Moleşti, jud. Lăpuşna, preot de la 10 mai 1910 pe seama bisericii Mana, din jud. Orhei. În iunie 1940 s-a refugiat în România, unde, între 1 octombrie 1940-13 septembrie 1941, a slujit la biserica Mavrogheni, din Bucureşti. S-a întors la biserica sa din Orhei, însă numai până în septembrie 1943, când a revenit definitiv la Mavrogheni. La 15 februarie 1949 a ieşit la pensie şi a decedat la 20 martie 1953 în spitalul Panduri din Bucureşti. A fost unul dintre cei mai reprezentativi clerici ortodocşi interbelici, responsabil la ziarul preoţesc „Raza”, apropiat al mitropolitului Gurie Grosu şi deputat al partidului condus de Alexandru Averescu, apoi de Octavian Goga, în mai multe legislaturi (ANIC, fond Dudu Velicu, dosar 286, f. 280-281; ACNSAS, fond Informativ, dosar 701, vol. 2, f. 88).

[31] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 1, f. 30-32.

[32] A se vedea în Misiunea creştină a statului, în „Probleme actuale în Biserică şi stat”, Conferinţe ţinute la Fundaţia Dalles, 25 ianuarie-26 martie 1934, sub auspiciile Consiliului central Bisericesc, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935, p. 142.

[33] Facem referire la Huşciov deoarece, ulterior, în februarie 1956, la Congresul XX al PCUS, acesta a denunţat crimele lui Stalin, prin celebrul discurs pe care l-a ţinut.

[34] Cel care a lansat această temă de discuţie este colegul George Enache, într-un studiu despre părintele Dumitru Stăniloae, publicat în volumul Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Editura Nemira, [2005], p. 444-447.

[35] AMJDIM, fond Penal, dosar 39238, vol. 1, f. 135-137.

[36] Ibidem, f. 155-155v. A se vedea cererea de recurs întocmită de Sofia T. Popescu, înregistrată la 7 iulie 1959 la Tribunalul Suprem al R.P.R. şi care printre altele spunea: „Dacă s-ar merge pe  această linie total neîntemeiată, ar însemna, după modesta mea apreciere, ca toţi intelectualii noştri din trecut: scriitori, poeţi şi prozatori să fie aduşi în faţa instanţelor de judecată ca duşmani ai poporului” (Ibidem, f. 157).

[37] Ibidem, f. 165, 167-169v.

[38] În timpul detenţiei, potrivit documentelor din dosarul de penitenciar, aflăm că a suferit de „scleroză cardiovasculară şi hipertensiune arterială” (Ibidem, vol. 3, f. 21).

[39] ACNSAS, fond Informativ, dosar 5451, f. 46.

[40] Ibidem, f. 26. În însemnarea ofiţerului de Securitate de pe aceeaşi notă informativă se arată că Haralambie Cojocaru, care era arestat la Direcţia a VIII-a (Anchete penale), să fie anchetat pentru această ieşire. În ceea ce priveşte pe Rămureanu tot ofiţerul de Securitate precizează că, din „alte semnalări”, „ar fi dat ajutoare soţiei lui Popescu T” (Ibidem).

[41] Ibidem, dosar 701, vol. 1, f. 304.

[42] Ibidem, dosar 5451, f. 32. Conform aceluiaşi informator, la 10 iunie 1961, prof. Rămureanu „a spus că s-a ferit de orice legături cu familia lui T. M. Popescu şi că a auzit de la nişte preoţi că T. M. Popescu ar fi murit” (Ibidem).

[43] Ibidem, f. 75.

[44] Ibidem, dosar 706, vol. 1, f. 114.

[45] Ibidem, vol. 2, f. 29. Biograful profesorului susţine că, după ieşirea din  puşcărie, acesta arăta ca „o umbră de om, abia mergând, din cauza flebitei şi a epuizării” (Viaţa, f. 260).

[46] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 3, f. 19.

[47] Ibidem, vol. 2, f. 32. În documentele Securităţii, pe care le-am consultat până în prezent, nu se precizează absolut deloc că profesorul ar fi predat în anii universitari 1964/1965 şi 1965/1966 un curs de limba greacă modernă, precum ne încredinţează biograful său.

[48] Ibidem, vol. 1, f. 118; vol. 2, f. 32.

[49] Ibidem, vol. 2, f. 32, 33.

[50] Ibidem, f. 32, 33.

[51] Ibidem, f. 24, 26.

[52] Ibidem, vol. 1, f. 121; vol. 2, f. 30-33.

[53] Ibidem, vol. 2, f. 26.

[54] Ibidem, f. 18-19.

[55] Ibidem, f. 24, 26.

[56] Ibidem, f. 2. Însă, mapa de lucru va fi clasată la Serviciul „C” abia la 13 februarie 1969 (Ibidem, f. 1-1v).

[57] ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 3, f. 19-20v.

[58] Ibidem, vol. 2, f. 33.

[59] Ibidem, f. 20. În 1995, arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului scria despre profesorul Popescu: „Dascălul nostru îşi iubea Ortodoxia cu patimă sfântă, se declara solidar cu toate dramele ei istorice şi era gata să-şi strivească o lacrimă pe amintirea bibliotecilor jefuite ale Răsăritului şi pe jertfele celor prigoniţi pentru dreptate. Nu e de mirare că un astfel de creştin a îndurat cu bărbăţie calvarul temniţelor comuniste; la Aiud, celula unde se afla Profesorul devenea academie teologică: fraţii de suferinţă învăţau greceşte şi se dumereau de ce Euharistia le este, prin excelenţă, Mulţumire” († BARTOLOMEU, Anania, Cuvânt înainte, în vol. „Teodor M. Popescu, Biserica mărturisitoare”, Bucureşti, ediţie îngrijită de Pr. Ilie Georgescu, Editura Credinţa Noastră, 1995, p. 6).

Cititi si Profesor Teodor M. Popescu – CUM SA PRIMIM, CUM SA NE PREGATIM SI SA SAVARSIM VREMEA POSTULUI PENTRU SUFLETUL SI MANTUIREA NOASTRA – PDF

Sursa: MARTURISITORII