Doctorul Dumitru Uţă – un sfânt martir al închisorilor comuniste –  (11 Decembrie 1915 – 5 Februarie 1980)

„Unul din sfinţii închisorilor, doctor fără de arginţi care a făcut la Poarta Albă, Gherla şi Aiud 23 de ani, un om cu profundă credinţă în Dumnezeu şi cu o mare dăruire faţă de semeni. Vindecă pe subdirectorul închisorii Aiud, Mareş, de tifos, drept pentru care va avea voie să iasă oricând dorea din închisoare pentru a face rost de medicamente şi se întorcea cu sacii plini. Toţi îi cereau ajutor: colegi de suferinţă, gardieni, funcţionari şi rudele lor. Cunoaşte pe Veronica, fiica unui gardian, care e atât de impresionată de el încât îl aşteaptă 20 de ani pentru a se căsători, ceea ce au şi făcut în 1967, acesteia devenindu-i un adevărat „părinte sufletesc”.

În închisoare „uimea cu marea lui putere de muncă, uitând să mănânce, încât de multe ori cei apropiaţi îl hrăneau… Ţinea cu evlavie post şi dădea celorlalţi bucăţica de carne ce se întâmpla să vină mai totdeauna miercurea sau vinerea. La un moment dat s-a pus problema să fie eliberat, pentru buna lui purtare şi meritele medicale. Însă doctorul Uţă a răspuns: „Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?”… Şi a rămas în închisoare. Îşi fabricase tot felul de instrumente chirurgicale, pense, bisturie, cu care făcea intervenţii chirurgicale cu mult succes. S-au întâmplat cazuri când mediciniştii din Bucureşti au venit la Aiud să înveţe de la el practică medicală”.

După eliberare a fost continuu urmărit de securitate. Mutat din satul unde fusese repartizat şi unde câştigase o mare faimă, la Bucureşti, pentru a i se pierde urma. „S-a hotărât de sus ca doctorului să i se dea un post în Bucureşti, ca astfel să i se piardă „aura”… Doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-şi dea ultimele examene şi a fost ţinut astfel pe o poziţie mai umilă. S-a impus însă prin marea lui dăruire şi competenţă, încât era numit de toţi „doctorul cel mare”. Aşa şi-a săvârşit „alergarea”, în smerenie, rugăciune şi slujirea oamenilor. Prin pilda vieţii sale ne-a lăsat această mare învăţătură ca moştenire: de a face pentru aproapele totul, ca pentru Hristos” (Monahul Atanasie Ştefănescu, în „Fericiţi cei ce plâng”, p. 58).

„Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degeraseră picioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la alţii carnea de pe tălpi. Administraţia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uţă, ce „căzuse” tocmai când îşi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri. El reuşi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeraţilor cu o pasiune deosebită. Am privit şi eu pe unii. El îi ungea cu nişte alifii galbene, îi pansa şi îi cerceta mereu. Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după şase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram.

…Dar admirabilul doctor Uţă nu se mulţumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor deţinuţilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la alţii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva. Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum. Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărţi. În temniţă, la câteva mii de deţinuţi, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.

Era neobosit. Eram în temniţă câţiva preoţi, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn şi vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uţă. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca şi când era obligat să le facă. În lungul timp al detenţiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările şi controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uţă, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă şi dragoste pentru alţii.

Târziu, în anii de eliberare, am auzit că s-a eliberat si Uţă, că s-a însurat şi e la Bucureşti, dar nu i-am aflat adresa şi n-am putut lua nici o legătură cu el. Am mai aflat doar că a murit.” (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, 2000)

Extras din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Dragostea și dăruirea Doctorului Uţă în penitenciarul din Alba Iulia

La începutul lui septembrie 1944, armatele române și sovietice ajunseseră la Sibiu și Alba Iulia. (…) Însoțiți de o căruță plină cu dosare și actele pentenciarului am pornit spre penitenciarul din Alba Iulia. Fiind între două fronturi, salvarea noastră în închisoare era mai sigură decât în libertate. Ironia soartei! Înaintam încet.

Înainte de pârâul Galda, la 2 kilometri de Teiuş, trecea o altă coloană de maşini, tancuri şi tanchete sovietice drapate cu secera şi ciocanul, în strigătele şi uralele soldaţilor cocoţaţi pe ele. Pe un tanc Tarnovschi, înfăşurat într-un drapel roşu, beat, striga şi gesticula cu pumnul strâns, bucuria victoriei. Eram în linie cu Valeriu Gafencu şi Marin Naidim.

– Iată, proba celor ce v-am spus cu vreo doi ani în urmă!

Ajungând la pârâu am căzut toţi în apă de sete şi oboseală, bând apa ca vitele din locul unde ne aflam.

Mai toţi ne-am descălţat bocancii scorojiţi şi înaintam cu greu pe asfaltul fierbinte. Aproape de Alba Iulia lumea ieşise pe câmp, încercând să adune ce mai era cu putinţă, înainte de a fi distrus sau prădat de sovietici. (…)

Am mai făcut opriri până la Alba Iulia, căci tălpile picioarelor erau răni sângerânde şi eram epuizaţi de căldură şi de efortul mersului. Se înnopta de-a binelea când intram în Alba Iulia, mai mult de-a buşilea, alţii duşi pe braţe de cei mai rezistenţi, iar în căruţa ca un car mortuar, unul peste altul erau aruncaţi ca sacii cei complet sleiţi. La poarta penitenciarului gardienii însoţitori au predat căruţa cu dosare, acoperite de trupuri. Mai bine de două ore a durat intrarea pe poartă. Intram şi cădeam ca buştenii doborâţi de vânt. Nu mai putea nimeni nici vorbi. (…)

Pentru a nu fi expuşi unui control sovietic, maiorul Muscă, comandantul închisorii, ne-a rugat insistent să ne adăpostim în celule, putându-ne odihni pe paturi şi a ne feri de răcoarea nopţii, căci puţini mai aveau peste cămaşă şi izmene, altă îmbrăcăminte. Părea că şi oasele erau prea grele pentru a le mai purta cu noi… Deşi erau câte 4 paturi suprapuse în celule, ne-am înghesuit câte doi într-un pat. Înainte de a mai simţi ceva, abia schiţând o cruce peste faţă, am adormit ca într-un leşin al morţii. (…)

A doua zi dimineaţa abia ne-am trezit. Eram ţepeni, mulţi cu febră mare, câţiva cu insolaţie. Atunci am cunoscut dragostea şi capacitatea de dăruire a doctorului Uţă. Slăbit şi aproape paralizat de efortul drumului, însoţit de camarazii Sandu Ştefănescu şi Florea Trandafir, tot olteni, a cerut directorului accesul la infirmeria închisorii şi, târându-se de la om la om în curtea unde ieşisem la soare, ne dezinfecta rănile, ne încuraja cu vorba sa calmă, dar categorică să rezistăm cu încrederea că numai Dumnezeu ne va reda sănătatea.

Trupurile ni s-au refăcut uimitor de repede. După două săptămâni toţi eram restabiliţi.
O intervenție pentru salvarea fizică și morală a deținutilor de drept comun

Când am revenit în Aiud, în Octombrie 1944, deţinuţii de drept comun erau cazaţi în Secţiile din temniţa veche, câte 10-20 inşi în cameră. Trăiau o viaţă de mizerie şi promiscuitate morală în „gaşcă”, având un şef care impunea modul de viaţă. Alimentele la care aveau dreptul erau înjumătăţite de şef, iar deţinutul mânca resturi. Banii la care aveau dreptul pentru a-şi cumpăra de la „Cantina” închisorii mămăligă, slănină sau săpun erau jucaţi la rişcă, barbut, poker şi câştigaţi întotdeauna de şef.

Cei tineri constituiau „obiectele” plăcerilor sexuale ale celor mai în vârstă, ale şefului în mod curent. Unii erau bolnavi de boli venerice; blenoragia, şancrul şi şancrul sifilitic erau generalizate în mediul lor. Peste toate se adăuga starea de mizerie igienică în care trăiau: murdari, nespălaţi, plini de bube şi furuncule. Doctorul Uţă a alarmat administraţia intervenind pentru tratarea fizică şi morală a acestor nefericiţi.

Şefii au fost izolaţi la Zarcă câte unul în celulă şi li s-a aplicat tratament medical adecvat, ca şi colaboratorilor lor apropiaţi.Asupra victimelor, pe lângă tratament medical s-a încercat trezirea morală. Mulţi se scăldau, sărmanii de ei, ca porcii în mocirlă, unul altuia făcându-se draci, cum spun Sfinţii Părinţi. Câţiva au rupt cu păcatul şi au venit la Biserică; am înţeles că pe cel ce vrea cu adevărat să se mântuiască şi Dumnezeu îl ajută.
Doctorul Uţă, subdirectorul Mareş, tifosul exantematic şi… un „şantaj sfânt”

Primele victime [ale epidemiei de tifos din inchisoarea Aiud] au fost între cei de drept comun. Apoi au urmat şi ai noştri. Doctorul Uţă a alarmat administraţia. Scopul stăpânilor era de a ne extermina, dar Dumnezeu a vrut să ne salveze altfel.

S-a îmbolnăvit subdirectorul Mareş. Doctorul Uţă, în care avea mare încredere, i-a confirmat boala. Mareş s-a alarmat căci mai înainte murise avocatul Măntăluţă, un bărbat voinic, de o bunătate excepţională. Un simptom biologic al evoluţiei bolii este ridicarea temperaturii peste 40 de grade. Dacă inima rezista 2-3 zile, scăpa cu viaţă. Avocatul nu avea inima perfectă şi n-a rezistat; aceasta, judecând omeneşte. Dumnezeu avea un loc de lumină pregătit pentru bunătatea sufletului lui; acceptându-şi boala, cununa lui va fi mai strălucitoare.

– Dacă mă faci bine nu ştiu cum o să te răsplătesc…, dacă mă scapi de moarte, pe riscul meu, te fac şi eu scăpat din puşcărie!, i-a promis Mareş.

– Dacă aveţi inima sănătoasă şi vrea Dumnezeu, scăpaţi.

– Cere-mi orice, a zis Mareş nerăbdător.

– Dacă mă scăpaţi pe mine din închisoare, scap numai eu de suferinţă. Dar dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi şi dumneavoastră şi toată închisoarea de tifos exantematic. Mai întâi vă fac control la inimă şi, pentru că aveţi familie, vă voi izola în rezerva spitalului penitenciar până vă faceţi bine, ca să nu duceţi vreun păduche acasă să păţiţi ce a păţit acel gardian căruia i-a murit copilul.

După un control minuţios s-a încredinţat că Mareş era un maramureşean sănătos din toate punctele de vedere. Mai puţin, la suflet.

– Veţi scăpa, l-a încurajat Uţă, dar numai sub supravegherea mea. Începând din acest moment trebuie să faceţi ce vă spun.

– Fac orice, se agita Mareş.

– Semnaţi un act oficial pe numele meu, din partea penitenciarului, o delegaţie specială cu care să mă duc la Cluj, la foştii mei profesori şi colegi de facultate, şi să aduc de acolo medicamente: DDT, praf şi lichid, aparatură medicală şi alimente concentrate. Toate acestea vor sosi cu un vagon special pe adresa penitenciarului. Documentele de expediţie vă obligaţi să le distrugeţi. Cu oamenii mei deparazitaţi toate ungherele închisorii.

– Îmi ceri prea mult.

– Atunci, veţi muri. Eu nu vă voi îngriji. Sunt deţinut şi n-am această obligaţie. Încredinţaţi-vă medicilor dumneavoastră, în care aveţi încredere!

Nu era şantaj, ci o adevărată jertfă. Pe Mareş viaţa celorlalţi nu-l interesa. Singura valoare pe pământ era el. Acesta este în ultimă instanţă materialismul comunist. În situaţia disperată a acceptat propunerea.

Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:

– Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece.

Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:

– Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine.

Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni.

Extras din Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, 2002

Foto: CNSAS şi Cuvântul Ortodox

Sursa: MĂRTURISITORII