Monahul autointitulat “legionar” Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989):
“Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit! Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată! Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi! Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor! Nu ştiu. Au fost mai buni.
N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea ”cafeaua” de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine – odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude, la care şi lighioanele s-ar uita cu silă – singurele alimente ce le puteam oferi.
Până ce – şi au trecut mai bine de trei ani – m-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz.
Cu totul din întâmplare, Dinu Pillat, de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: ”copiii care-şi batjocoresc părinţii“. I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte.
Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.
Înainte de a-şi da sufletul, cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm, Filipescu l-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial.1 De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din ”sfinţii închisorilor”.
Monahul Nicolae Steinhardt – JURNALUL FERICIRII – PDF AICI
1. Despre întoarcerea la credință a lui Ene Filipescu, cu ajutorul lui lui Valeriu Gafencu în deosebi, mărturisește și Aristide Lefa: ”În această cameră şi-au sfârşit zilele zeci şi zeci de bolnavi, în majoritate tineri. Am stat în mijlocul lor şi i-am văzut murind. Nici unul, dar absolut nici unul nu s-a revoltat contra destinului şi cu atât mai puţin contra lui Dumnezeu. Au murit împăcaţi mărturisind pe Hristos, chiar şi Ion Filipescu, vechi socialist, care se pretindea ateu, singurul de altfel. Şi toate acestea datorită atmosferei spirituale la care, în cea mai mare măsură, a contribuit Valeriu Gafencu.” (Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, de Nicolae Trifoiu, pag. 107)
Transcriere via Fericiţi cei Prigoniţi
Preluare aniversară: MĂRTURISITORII
Pingback: Mareșalul Ion Antonescu – Eroul Interzis. Contestarea Holocaustului | SOIM Press
Pingback: Mareșalul Ion Antonescu – Eroul Interzis. Contestarea Holocaustului | Info Just