Înfrângere, de Nichifor Crainic
Ajută-mi Tu, Stăpân ceresc,
Nepângărit de braț dușman
Săʼnfășur cerul românesc
În sarica unui cioban.
Iar codrul de-o mai fi român
Și creștetul de stâncă dac,
În hăul lui am să rămân
Din zdrențe slavă iar să-mi fac.
Rugăciune pentru dușmani
Doamne, dușmanilor mei
Dă-le aur și argint
Și grăunți de mărgărint
Cât nisip și bob de meiu,
Și cu mila Ta-i adapă
Nu le lase gura apă
După bietul meu tezaur:
Sus o stea și–n crengi un graur.
Doamne, dușmanilor mei
Dă-le slavă din belșug,
Trandafiri pe vreji de rug,
De la vodă la bordeiu
Să le cânte numele
Pruncii toți și mumele,
Fumul faimei să le-nșele
Pismuirea trudei mele.
Doamne, dușmanilor mei
Dă-le […] răsfăț,
Ține-i la prăval în hăț
Că-s netoți și mărunței,
Vrere n-au și n-au nici vlagă,
Câte-mi dai să trag să tragă,
Dosădit cum sunt de silă
Și pribeag din milă-n milă.
Doamne, pe dușmanii mei
Frige-i aprig în cărbuni
Cu dragostea de străbuni
Și disprețul de mișei,
Neamul meu să-i vremuiască
Chinul lui să-i otrăvească,
De-o să-i doară, ști-vor cine
Au fost, Doamne, strâmbi cu mine.
Rugăciune sub cruce
Sunt ca o vatră unde mai arde un tăciune,
Mi-a mai rămas din viaţă doar sfânta rugăciune.
Nădejdea cearcă cerul în mohorâri de horn
Când fum, bătut de vânturi, spre mila Ta mă-ntorn.
Auzi-mă, Iisuse! Dă-mi har să mă priceapă
Urechea-ţi sângerândă de spinii cari o-nţeapă.
Dacă mi-ai dat o viaţă trăită de istov
În trista seminţie a biblicului Iov,
Te laud cu schilozii, cu vulturii şi ciufii.
Mai bine, fără seamăn, să fii decât să nu fii!
Pe vârfuri de-am jucat-o, sunt doborât la fund,
Din culmea ei în zdreanţa milogului m-ascund.
Urcasem din noianul străbunei umilinţi
Şi-am fost cinstit cu pâine şi vin de regi şi prinţi.
M-am frânt în mii de vorbe şi-n carte după carte,
Azi date la gunoaie ca amforele sparte.
Întru-nvăţaţi şezut-am şi-n sfaturi înţelepte,
M-au prăbuşit, netrebnic, pe ultimele trepte.
Onorurile lumii sunt astăzi terfeloage
Şi puf de păpădie suflat peste pârloage.
Dacă mi-ai dat şi mie o pâine de femeie
Nu ştiu nici groapa unde sortit i-a fost să steie.
O singură odraslă, de două ori orfană,
Visează de la mila călăilor pomană:
Căci ţării mele dacă m-am mistuit prinos
Sunt osândit pieririi ca fur şi ticălos.
Vrăjmaşii în efigii mă ard şi mă sugrumă,
Prietenii au groază de mine ca de ciumă.
Nălucă rătăcită din ce-am putut să fiu,
Mă sbucium în sicriul ocării pus pe viu.
Şi astfel, Milostive, silesc cerescul scut
Cum un lepros ar cere pe bube un sărut.
Sub chipul Tău cel vânăt de spânzurat pe cruce,
Cu sfredelu’ ntrebării Satan nu mă seduce.
Nu-mi pasă de ce pierdem ce trebuie cucerim
Și sfânta ridicare spre cer o ispășim.
O, dacă rugăciunea-mi nu arde în deșert,
Hristoase, dă-mi și mie puterea ta să iert,
Dă-mi, Doamne, dă-mi și mie ca-n dragostea-mi să-ncapă
Gârbaciul ce mă frige și cuiul ce mă-nțeapă.
Din toată prăbușirea ajută-mă să-nvăț
Ce sfântă e durerea pierdutului răsfăț.
Eu te-am iubit în dulcea făptură românească,
Numele Tău în lume prin ea să strălucească:
O țară – o agapă, un graiu – un imn creștin,
Același trup din pâine cu sângele din vin,
Iar cerul slavei Tale cu stelele și norii
Cupola Sfintei Sofii pe lanuri și podgorii!
O, dacă vrei din mila umilei mele zdroabe
Să-mi dărui iar, Stăpâne, pierdutele podoabe,
Precum pe Iov odată l-ai miluit cu spor
Îndură-te și lasă-mi numai durerea lor…
Iar dacă pân’ la moarte de Tine vrednic sunt
Dă-mi raiul ca vecie și iadul pe pământ.
Transmise de cercetătorul şi teologul Florin Duţu, căruia îi multumim şi pe această cale
Sursa: MĂRTURISITORII
Pingback: Cum au scăpat Nichifor Crainic şi Părintele Arsenie Boca de încercuirea sovietică a Sibiului, într-un camion cu brânză. Părintele Arsenie Boca: “E un suflu care vine de undeva de sus şi la vreme de primejdie ne aminteşte că suntem fraţi.”