Nu putem discuta despre “expediția” legionară în Spania fără a preciza anumite chestiuni despre războiul civil spaniol, pentru că și în privința acestuia, prin propagandă intensivă, s-au încetățenit în mentalul colectiv, chiar și în cel spaniol, anumite chestiuni eronate, tributare unei “corectitudini politice”, care nu-și are locul într-o lucrare științifică. În consecință, nu putem explica această acțiune a legionarilor români fără a o situa într-un context istoric și politic exact. Început în 17 iul. 1936 și încheiat după 989 de zile de lupte crâncene, în 1 apr. 1939, moment în care gen. Francisco Franco (Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde Salgado Pardo, 1892-1975), zis și El Caudillo, a anunțat la radio victoria taberei naționaliste asupra celei republicane, războiul civil spaniol s-a încheiat cu un bilanț cutremurător: un număr de victime estimat la 650.000, 183 de orașe distruse, căile ferate distruse în proporție de 50%, fără a mai vorbi de tezaurul Băncii Spaniei, în valoare de 1581 milioane pesetas-aur, (460 tone monede aur, din cele 635 deținute de banca națională, valoarea actuală de 23 miliarde de €), pus “la adăpost” în Uniunea Sovietică, garanție chipurile pentru furniturile militare livrate comuniștilor. Costul zilnic al confruntărilor, în afară de pierderile umane, imposibil de cuantificat, s-a ridicat la 4 milioane de pesetas, adică 58,2 milioane de € la cursul actual.

Războiul civil spaniol a izbucnit pe fondul unei profunde crize politice, agravate de consecințele crizei economice, la care s-a adăugat amestecul Uniunii Sovietice, care a sprijinit militar și politic comuniștii spanioli, ceea ce a determinat în replică, ajutorul acordat taberei naționaliste de către Italia și Germania. Încă din vara anului 1921, cu 15 ani înainte de începerea războiului civil, comuniștii spanioli au decis declanșarea unei insurecții armate în zona minieră Bilbao, pentru a proclama în zona bască, animată de ambiții secesioniste, o republică de tip sovietic.[1] În acest scop au fost constituite depozite de arme, muniții și explozivi de proveniență sovietică. Din varii motive, conducerea Cominternului a amânat declanșarea acestei operațiuni, care a fost descoperită de autorități, conducătorii ei fiind arestați. În ciuda ajutorului sovietic, Partidul Comunist Spaniol, care în 1936 avea cca. 3000 de membri, era o formațiune insignifiantă în peisajul politic iberic. Dintre aceștia,

–

[1] Alba, Victor, The Communist Party of Spain, Routledge, 1st edition (June 30, 1983), ISBN-10: 0878554645, ISBN-13: 978-0878554645, p. 56-57.

doar 2,7% proveneau din provinciile “istorice”, Castilia și Aragon, restul fiind basci, 53,2%, evrei, 20,8%, catalani, 10%, mauri, 7,3% și țigani, 6%.[2]

Cu ocazia alegerilor municipale din 12 apr. 1931, pe fondul slăbirii încrederii acordate de partidele pro-monarhice, alegerile au fost câștigate de reprezentanții partidelor pro-republicane, iar regele Spaniei, Alfonso al XIII-lea, a părăsit țara două zile mai târziu, în 14 apr. 1931, fără a abdica în mod formal, în aceeași zi fiind proclamată a doua republică spaniolă. Evenimentul constituia epilogul unei perioade de aproape opt ani de guvernare autoritară, (1923-1930) cu un executiv condus de gen. Miguel Primo de Rivera. Caracterizată drept “dictatură fascistă” de către forțele de stânga, guvernarea lui Primo de Rivera a fost mai degrabă un regim militar autoritar, caracterizat prin limitarea dreptului la grevă, instituirea cenzurii și a legii marțiale, dar și scoaterea în afara legii a partidelor comuniste și anarhiste. Cam același regim din acei ani din România, cu singura deosebire că șeful executivului provenea din cadrele armatei. Guvernul acestuia a inițiat mari lucrări de utilitate publică, pentru susținerea cărora a instituit mari taxe pe avere, ceea ce a produs mari nemulțumiri în rândul aristocrației și marilor latifundiari. Inflația consecutivă crizei economice nu a mai putut fi redresată de guvernele ce i-au urmat, producând mari mișcări sociale, care au condus la proclamarea celei de-a doua republici. Noua constituție adoptată de guvernul provizoriu republican instituia libertatea cuvântului și libertatea de asociere, restrânse de guvernele anterioare, la care s-au adăugat o serie de prevederi privind divorțul, căsătoria civilă și dreptul de vot pentru femei. De asemenea, a introdus un control strict asupra proprietăților bisericii catolice și a interzis educația religioasă, inclusiv în instituții private, (art. 26 și 27), prevederi care au determinat demisia din guvern a republicanilor conservatori. Încă înainte de adoptarea noii constituții, în mai 1931 au avut loc incendieri de biserici în Madrid, dar și în restul țării, inclusiv de mânăstiri.[3] Rezultatul alegerilor legislative din vara aceluiași an, publicate în 28 iun. 1931, consfințeau victoria categorică a coaliției socialiste republicane. Partidul comunist a obținut 0,77% din sufragii, nereușind să intre în noul parlament. Divergențele ideologice dintre comuniști, adepții soluțiilor radicale “experimentate” deja în

–

[2] Hidalgo de Cisneros, Ignacio, Cotitura, București, Ed. Politicã, 1966.

[3] ***, Prigoana religioasă în Spania, cu o poemă-prefață de Paul Claudel, în românește de Constantin-Stelian, Editura “Cugetarea”, P. C. Georgescu Delafras, București IV, str. Popa Nan, 21, 1937, p. 52 și 181.

Uniunea Sovietică, și socialiști, adepții unor reforme treptate derulate în cadrul legal, s-au soldat cu confruntări sângeroase. Neputând accede în forul legislativ pe calea alegerilor libere, în 23 iul. 1936, aripa catalană a partidului comunist a fuzionat cu ramura catalană a partidului socialist, (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, pe scurt, PSOE, partid parlamentar), și cu alte formațiuni apropiate ideologic mai mici, formând Partidul Socialist Unificat din Catalonia, pe scurt PSUC. O parte din socialiști, nemulțumiți de fuziune, au “migrat” către Partidul Social Democrat. La data înființării, PSUC nu avea mai mult de 2500 de membri. Nouă luni mai târziu efectivul său se ridica la 50.000 de membri.[4] Explicația acestei creșteri numerice spectaculoase stă în sumele enorme de bani, 4 milioane franci,[5] (cca. 4,654 milioane de $ azi) “pompate” de Comintern înspre Partidul Comunist prin intermediul unor cooperative de credit franceze. Între timp, altă mișcare “revoluționară” luase o deosebită amploare, mișcare de esență troțkistă, tot comunistă de fapt, dar opusă comunismului de tip stalinist, ai cărei membri își spuneau “anarho-sindicaliști”, organizați în Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă, pe scurt POUM. Nu întâmplător toate aceste grupări proveneau din Catalonia, regiune bogată și dezvoltată industrial din estul Spaniei, care manifesta și ea tendințe separatiste. La rândul ei, coaliția socialistă care guverna țara, datorită tendințelor centrifuge, lipsei unei viziuni politice unitare și nu în ultimul rând, veleitarismului, nu a reușit să îndeplinească planul de reforme absolut necesare modernizării țării, reforma agrară în primul rând. Iar semnalele de alarmă nu au lipsit. În data de 10 aug. 1932, la Sevilla, a izbucnit o revoltă militară pro-monarhistă eșuată, condusă de gen. Jose Sanjurjo. (José Sanjurjo y Sacanell, marchiz de Rif, 1872-1936) Condamnat la moarte inițial, pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viață. În urma unei campanii duse de presa conservatoare, în mart. 1934, a fost amnistiat și exilat în Portugalia. Iar consecințele nu au întârziat să apară. La alegerile din 19 nov. 1933, o coaliție a dreptei a reușit să obțină 31,02% din sufragii, respectiv 211 din cele 473 de locuri, adică 44,6% din mandate. Partidul Comunist a obținut 1,8% din sufragii și un loc de deputat. S-a format rapid o alianță majoritară, care a impus un guvern de coaliție, între conservatori și naționaliști, condus de Alejandro Lerroux. (Alejandro Lerroux y García, 1864-1949) Deținând o mică

–

[4] Bolloten, Burnett, The Spanish Civil war: Revolution and counterrevolution. University of North Carolina Press, 1991, p. 397.

[5] Cortez, Emmanuel Francesco, Espagne, Madrid, 1990.

majoritate în parlament, principalul obiectiv al noului prim ministru a fost întărirea forțelor de dreapta. O serie de măsuri, precum epurarea armatei de elementele “republicane” și amnistierea gen. Sanjurjo, ca și susținerea acordată Falangelor Spaniole (Falange Española de las Juntas de Ofensiva Nacional Sindicalista – formațiune politică întemeiată de José Antonio Primo de Rivera, mișcare de inspirație fascistă, cu o ideologie național-sindicalistă cu o componentă catolică), au atras nemulțumirea forțelor de stânga, din care o parte a început să se radicalizeze. În provincia minieră Asturia, socialiștii radicali s-au aliat cu comuniștii pentru a declanșa o insurecție armată “antifascistă”, contra guvernului legal ales. (26-29 oct. 1935) Detașamente ale Legiunii Străine Spaniole, conduse de gen. Francisco Franco, au lichidat rapid revolta armată, care s-a soldat cu cca. 400 morți, 1000 de răniți și 3000 de arestări. Comuniștii au reclamat cifre de 10-20 de ori mai mari, fără susținere documentară. Anarho-sindicaliștii (POUM) nu au participat la revoltă, răspunderea fiind asumată integral de comuniști. Ceea ce este însă cert, este că insurgenții au șocat opinia publică prin incendierea a 58 de biserici și asasinarea unui număr de 37 de preoți și călugărițe, multe din victime fiind incendiate în lăcașurile de cult. De asemenea, de distrugerea Universității din Oviedo, precum și asasinarea unor persoane civile. La fel de cert este că această “insurecție” a fost pregătită încă în 1933, în urma directivelor Cominternului, care avea în vedere “neutralizarea” liderilor politici locali și instaurarea unei republici sovietice în regiune. S-a afirmat și încă se afirmă că această “revoluție” ar fi fost o replică la remanierea guvernului din 6 oct. 1935, prin care trei miniștri “fasciști” au intrat în guvern. În realitate aceștia reprezentau Confederația Spaniolă a Dreptei Independente, (CEDA), un partid conservator, ale cărui manifestări de fațadă aduceau cu cele ale fasciștilor italieni. Faptul că “insurecția” fusese planificată în amănunt încă din 1933, contrazice categoric această aserțiune. Greșeala guvernului Lerroux a fost că, în ciuda probelor evidente, ca și a faptului că dispunea de forța necesară, nu a profitat de aceste evenimente tragice pentru a lichida definitiv mișcarea comunistă. De cealaltă parte, profitând de ezitările guvernului, forțele extremei stângi au strâns rândurile, formând o coaliție de tip “front popular”, care reunea partidele de extracție comunistă, anarho-sindicaliștii, marile confederații sindicale, radical-socialiștii și radical-republicanii. Ca urmare a nemulțumirilor sociale, cauzate printre altele și de o serie de scandaluri de corupție, președintele republicii, Alcala Zamora, (Niceto Alcalá-Zamora y Torres, 1877-1949) a dizolvat parlamentul, alegerile fiind programate pentru 16 feb. 1936. Desfășurate într-o atmosferă încordată, alegerile din 16 feb. 1936 s-au caracterizat în primul rând prin absenteism (28%), și au condus la o “victorie” la limită a Frontului Popular. (39, 63%) După distribuirea locurilor în parlament, Frontul Popular dispunea de 285-263 mandate, republicanii de centru, 54-60 mandate, și în fine, dreapta, 131-156 mandate. De această dată, comuniștii dispuneau de 17 mandate. Încă înaintea învestirii noului guvern, în încercarea de a acapara puterea prin acțiuni “revoluționare”, detașamente comuniste au eliberat toți deținuții din închisorile Madridului, cca. 30.000, din care numai o mică parte, cca. 1040, erau deținuți din motive politice.[5] De asemenea, au instigat la declanșarea de greve generale și la ocuparea în forță a pământurilor marilor proprietari. Între altele, comuniștii erau nemulțumiți de faptul că nu aveau nici un reprezentant în cele două guverne care s-au succedat în prima jumătate a anului 1936. La rândul lor, formațiunile de dreapta și de extremă dreaptă au ripostat. Spania avea pe atunci mai multe fabrici de armament ușor, localizate cu precădere în Țara Bascilor, de unde ambele părți puteau să-și procure armament și muniție, pe căi mai mult sau mai puțin legale. Pe de altă parte, victoria electorală a Frontului Popular a determinat o polarizare a dreptei. Falangele Spaniole, care obținuseră doar 0,7% din sufragii, deși în Valladolid și Cadiz obținuseră 4-5%, ajunseseră la un efectiv de 40.000 de membri în iul. 1936. În 14 mart. 1936, liderul Falangelor, Primo de Rivera jr., (José Antonio Primo de Rivera y Sáenz de Heredia, prim duce de Primo de Rivera, al 3-lea marchiz de Estella, 1903-1936), a fost arestat la Madrid pentru “deținere ilegală de armă”, concomitent cu o serie de măsuri ale guvernului contra falangelor. În 20 nov. 1936, la 4 luni de la izbucnirea războiului civil, acesta va fi condamnat la moarte și executat, fiind proclamat “martir” de falange. Deși s-au făcut numeroase speculații asupra condamnării acestuia, adevărul este că republicanii comuniști s-au “descotorosit” rapid prin execuții sumare de toți prizonierii politici, câteva mii, în momentul începerii asediului Madridului. În 12 iul. 1936, patru necunoscuți l-au împușcat mortal pe un anume Castillo, (José del Castillo Sáenz de Tejada), locotenent în Garda de Asalt și militant socialist. În replică, a doua zi, 13 iul. 1936, un grup de milițieni socialiști condus de cpt. Fernando Condés, l-au asasinat pe José Calvo Sotelo, liderul grupului parlamentar al dreptei. Asasinul a fost identificat în persoana unui anume Luis Cuenca Estevas, garda de corp a liderului socialist Indalecio Prieto.[6]

–

[5] Gallo, Max, Histoire de l’Espagne Franquiste, Paris, Robert Laffont, 1975.

Înmormântarea lui Calvo Sotelo, la care au participat câteva zeci de mii de persoane, fotografiile din epocă stau mărturie, a reprezentat o impresionantă manifestație a dreptei conservatoare. Este greu de evaluat numărul celor căzuți victime ale unor astfel de reglări de conturi, dar și numeroaselor atentate teroriste produse în perioada feb.-iul. 1936, de la câteva sute la câteva mii de morți. Cert este că guvernul nu mai putea asigura ordinea și liniștea publică. O dovadă este și faptul că, deși cei doi autori ai asasinării lui Calvo Sotelo au fost identificați și interogați de poliție, au fost lăsați în libertate, pentru a fi uciși câteva zile mai târziu în timpul asediului Madridului. Ca urmare a escaladării actelor de violență, deputații opoziției s-au retras din parlament. Situația de haos în care ajunsese Spania în urma neputinței guvernului de a instaura ordinea, a produs mari nemulțumiri la conducerea armatei. Corpul ofițeresc al armatei spaniole avea în general o orientare politică tradiționalist-naționalistă și conservatoare, în timp ce la nivelul subofițerilor și trupei, orientarea politică era relativ diversă. În data de 25 mai 1936, gen. Emilio Mola, (Emilio Mola y Vidal, prim duce de Mola, Grande de Spania), fost director al Siguranței în timpul guvernării lui Primo de Rivera, presat de atentatele teroriste care afectaseră până și postul național de radio și cele două gări ale capitalei, a elaborat planurile unei lovituri militare de stat care să instaureze ordinea în țară. În acest sens, au fost cooptați o serie de generali, majoritatea, comandanți militari ai principalelor centre ale Spaniei, printre care generalii Primo de Rivera, Franco și Sanjurjo. Dintre aceștia se distingea Francisco Franco, comandantul militar al garnizoanei din Insulele Canare, fost director al Academiei Militare din Zaragoza. Planul prevedea instituirea controlului în insule și colonii, urmat de debarcarea trupelor pe continent și ocuparea principalelor centre industriale, urmând ca asaltul final să se dea asupra capitalei. Semnalul declanșării operațiunii a fost dat de Radio Ceuta, care în noaptea de 17/18 iul. 1936 a transmis mesajul: “În toată Spania cerul e fără nori”. În scurtă vreme, insulele și Marocul spaniol au căzut în mâna insurgenților, opoziția militarilor loiali guvernului fiind nesemnificativă. Insurecția a pornit din Africa, dat fiindcă armata colonială dispunea de militari și ofițeri cu experiență, mulți dintre ei, loiali gen. Francisco Franco, care le fusese multă vreme comandant. Armata colonială dispunea de cca. 32.000 de militari, din care jumătate urmau să rămână pe loc pentru a reprima o

–

[6] Volodarski, Boris, Cazul Orlov. Dosare KGB. Cea mai mare înșelătorie din istoria serviciilor secrete, Ed. Litera, 2015, ISBN: 978-606-741-783-8.

eventuală revoltă a localnicilor și pentru a asigura ordinea. Concomitent, a avut loc revolta majorității unităților militare din armata metropolitană, care număra cca. 40.000 de militari. Cu ajutorul unităților rămase fidele, guvernul a reușit să înfrângă revolta în Barcelona, Madrid și Bilbao, dar cu toate acestea, la sfârșitul lunii iulie, insurgenții controlau deja mai bine de o treime din teritoriul continental, practic tot nordul-vestul Spaniei, cu excepția Țării Bascilor, iar în sud, două centre industriale importante, orașele-port Malaga și Alicante, precum și orașul Sevilla. Este clar că în aceste condiții, era chestiune de săptămâni, cel mult câteva luni, ca războiul să se încheie cu victoria insurgenților. Surprins de rapiditatea cu care se derulau evenimentele, incapabil să oprească înaintarea trupelor naționaliste, guvernul condus de Santiago Casares Quiroga a fost nevoit să demisioneze, locul său fiind luat de un guvern prezidat de Diego Martínez Barrio.(19 iul. 1936) Datorită faptului că acesta și-a manifestat intenția de a negocia un armistițiu cu insurgenții, a fost demis după numai câteva ore, locul său fiind luat de José Giral y Pereira.(19 iul. -4 sept. 1936) Presat de elementele radicale din coaliția socialistă, acesta a luat decizia de a distribui arme populației, o decizie funestă, care practic, arunca țara în război civil. Dacă până în 19 iul. 1936 se putea vorbi despre o tentativă de lovitură de stat militară, abia odată cu decizia privind înarmarea populației civile se poate vorbi despre un război civil. De altfel, marile centrale sindicale, Confederația Națională a Muncii, (CNT), și sindicatul Uniunea Generală a Muncitorilor (UGT), care dispuneau de miliții proprii, fără a mai aștepta acordul guvernului, au deschis depozitele de arme, majoritatea de proveniență sovietică, pregătite în vederea insurecției din 1934, nedepistate de autorități. Din această perspectivă, răspunderea pentru declanșarea războiului civil aparține în exclusivitate liderilor coaliției aflate la guvernare. În plan militar, această acțiune a reușit stabilizarea temporară a frontului, datorită rezistenței îndârjite, fanatice pe alocuri, a trupelor guvernamentale și a milițiilor “populare”, dar cu toate acestea, înaintarea insurgenților nu a putut fi oprită. În spatele frontului însă, consecințele au fost dramatice. Ambasada României la Madrid transmitea în 2 sept. 1936:

Nopţile trecute anarhiştii au intrat cu forţa în închisoarea centrală şi au executat în masă, fără judecată pe deţinuţii politici printre care pe şeful Partidului Liberal Democrat, bătrân de peste 75 de ani, vechi republican, pe şeful Partidului Agrarian, fost ministru al Afacerilor Externe în guvernul Lerroux şi alţi doi foşti miniştri radicali. Persoanele asasinate în închisoare, al căror număr ar depăşi câteva sute nu aveau altă vină decât de a fi aparţinut partidului republican burghez sau de a purta un titlu nobil. În total au fost omorâţi în Madrid de la începutul revoluţiunei şi până acum un număr de 18 000 din care femei şi copii.[7] iar revista TIME din 24 aug. 1936 relata:

în ultima lună în Spania, cel puţin 25 000 de spanioli au fost ucişi, iar din aceştia mai puţin de jumătate au murit pe câmpul de luptă. Noapte de noapte, bărbaţii sunt ridicaţi din mijlocul familiilor îngrozite, şi împuşcaţi doar pentru presupusele lor opinii politice.

Dar toate aceste crime abominabile nici nu se pot compara cu atrocitățile comise contra clerului, iar rezultatul este cutremurător. În cei aproape trei ani de confruntări, în urma așa-zisei “terori roșii” au fost uciși, adesea după torturi inimaginabile, 13 episcopi, 4184 de preoţi, 2365 de membri ai diferitelor ordine religioase şi 283 de călugăriţe. În unele orașe, preoții seculari au fost uciși în proporție de 44-88%. S-au raportat cazuri de preoți spintecați de vii, înecați sau îngropați de vii, după ce în prealabil le-au fost scoși ochii, călugărițe violate, torturate și împușcate. Statistica sinistră arată nu numai proporțiile, ci și dinamica asasinatelor: în prima zi a revoltei militare, 17 iul. 1936, au fost uciși 17 clerici, în perioada 17 iul.-1 aug. 1936, 861, în luna august 1936, 2077, peste 70/zi, din care 10 episcopi, pentru ca până în 14 sept. 1936 să fie masacrați încă 3400 de clerici. În ciuda dezmințirilor ulterioare, opinia bisericii catolice este că a existat un plan bine pus la punct de exterminare a clerului. În 19 iul. 1936, într-o singură noapte, au fost incendiate 50 de biserici. În Barcelona au fost incendiate toate bisericile, cu excepția catedralei metropolitane. În afară de incendieri, multe biserici au fost profanate prin distrugerea vitraliilor, altarelor, statuilor și picturilor, multe din ele, opere de artă de patrimoniu, pierdute iremediabil. De-a lungul timpului, istoriografia a încercat să stabilească responsabilitatea acestor crime contra umanității, de neimaginat în sec. 20, aruncând vina fie asupra comuniștilor, anarho-sindicaliștilor, maselor populare “lipsite de educație”, comisarilor politici cominterniști, membrilor brigăzilor internaționale, etc… Adevărul este că responsabilitatea aparține integral Frontului Popular, respectiv coaliției de formațiuni politice care au câștigat în mod democratic alegerile din 16

–

[7] Raport întocmit de consilierul diplomatic Zănescu, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe Român, fond 71, Spania, vol. 412, f. 149-152.

feb. 1936, președintelui țării în exercițiu, Manuel Azaña Díaz, și în special guvernelor succesive din perioada războiului civil. Toți aceștia au fost învestiți legal de electorat, în urma unor alegeri libere, să conducă țara, nu să înarmeze populația și să patroneze execuții în masă. Fără a mai vorbi de faptul că nu au schițat niciodată nici cel mai mic gest de protest. (în cadru oficial) Cu puțin înaintea decesului, survenit în 12 nov. 1956, Juan Negrín y López, ultimul prim-ministru al celei de-a doua republici, mort “în exil”, a remis guvernului spaniol două documente, o chitanță pentru cele 460 tone de aur, tezaurul spaniol, și a doua, lista nominală a 5000 de copii spanioli expediaţi în U.R.S.S. în 1936. Tezaurul spaniol, pe atunci al patrulea ca mărime în lume, va rămâne definitiv acolo unde a fost trimis, iar la data remiterii listei, 2000 din copiii “expediați” (în textul original, cuvânt din terminologia poștală, cu referire la colete, NA) în U.R.S.S., mulți din ei obligați la muncă forțată, erau deja morți de epuizare, mizerie și boli.

Atitudinea oficială a României. În data de 15 aug. 1936, guvernul francez a dat o declarație de neimixtiune în afacerile interne spaniole, declarație la care au aderat ulterior alte 26 state, printre care și România, în 18 aug. 1936. De asemenea, România s-a declarat de acord cu propunerea Comitetului de neintervenție de la Londra, de a interzice intrarea voluntarilor în Spania. Din punct de vedere legislativ, poziția guvernului român în chestiunea războiului civil din Spania s-a tradus prin decretul regal nr. 2032/20 sept. 1936, care interzicea exportul de orișice fel de armament, muniții sau orice alt material de război, către Spania. Pe toată durata conflictului, autoritățile române au luat măsurile necesare în vederea respectării prevederilor acestui decret.

Războiul civil spaniol în presa românească din 1936. Debutul brusc și violent al războiului civil a surprins opinia publică românească, deși era de așteptat după cinci ani de mari frământări sociale, consecutive proclamării republicii. În toată perioada dintre 12 apr. 1931 și 17 iul. 1936, ziarele au relatat cu intermitență despre evenimentele din Spania, punând accent pe “abolirea” monarhiei, eliminarea privilegiilor nobilimii, controlul asupra averii bisericii catolice, etc…, dar știrile de acest gen erau considerate în general nesemnificative, fiind publicate de obicei pe ultimele pagini. Subiectul principal care interesa pe atunci populația, era războiul italo-abisinian. Declanșarea revoltei militare, urmată de izbucnirea războiului civil, a adus conflictul din peninsula iberică în prim-planul atenției opiniei publice. În general, presa de stânga, dar și presa marilor partide politice, s-a situat de partea republicanilor, văzând în revolta militarilor o tentativă “fascistă” de întoarcere în trecut. Deși abia la 1 oct. 1936, gen. Francisco Franco avea să fie desemnat comandant suprem al mișcării insurecționale, presa a intuit încă la început poziția de lider a acestuia:”un nume care nu e nou în Spania și care trezește în masele populare ură nemărginită”.(Dimineața) Datorită faptului că majoritatea presei își procura știrile de la marile agenții de presă, în principal de la Havas, știrile erau oricum filtrate și deformate în favoarea republicanilor, de perspectiva guvernului socialist al Franței, astfel că orice analiză “la rece” era exclusă, în majoritatea cazurilor decăzând în propagandă: “Regiuni întregi din Spania sunt astăzi sub stăpânirea ţăranilor înarmaţi, care luptă împotriva trupelor rebele. Se semnalează şi participarea multor femei în miliţiile populare”.(Adevărul) Extrem de puțini au sesizat atunci gravitatea deciziilor Frontului Popular: “Din clipa în care autoritatea constituită şi stăpână încă la Madrid a înarmat populaţia civilă împotriva armatei regulate, era evident că regimul comunist consideră situaţia lui ca disperată. Înarmarea populaţiei civile este unul din cele mai anarhice acte, care dovedesc că regimul comunist pune mai presus de ordinea şi liniştea socială, mai presus chiar de existenţa statului, triumful principiilor lui anarhice”. (Curentul) Reflectarea acestor dramatice evenimente în memorialistică este extrem de “subțire”, dovadă că opinia publică nu a fost câtuși de puțin “cutremurată”, de evenimentele din peninsula iberică. Armand Călinescu nici nu pomenește de Spania, fiind mult prea preocupat de “dezordinile” produse de “gardiști” și de a ajunge cumva, indiferent cum, la putere, cu sau fără P.N.Ț. Iar Nicolae Iorga, amintește o singură dată, în 22 aug. 1936, într-o conferință radiodifuzată de “distrugerile de monumente în Spania”.[8] Cu toate acestea, știri nefiltrate pătrundeau totuși, prin presa și emisiunile posturilor de radio străine.

Reacția partidului Totul pentru Țară. În acea perioadă, legionarii erau în plin proces de organizare și extindere a organizației. Chiar dacă întotdeauna au evitat să se refere la politica externă a României, atâta vreme cât aceasta nu afecta interesele țării, și pe de altă parte, pentru a nu intra în conflict deschis cu suveranul, războiul civil din Spania nu se poate să nu le fi atras atenția. Din această perspectivă, acest conflict a fost perceput de către Corneliu Zelea Codreanu ca un episod im-portant al luptei forțelor “cari apără civilizația creștină” de “puterile bolșevismului”. Referitor la aderarea României la declarația de neimixtiune în afacerile interne spaniole, Gheorghe Clime

–

[8] Iorga, Nicolae, Memorii, vol. VII, Sinuciderea partidelor (1932-38), București, 1939, p. 350.

scria în ziarul Buna Vestire: ”a nu stârpi în faşă bolşevismul înseamnă a nu lua nici o măsură faţă de cea mai cumplită boală ce macină azi omenirea. Acum Spania este victima şobolanilor roşii, mâine poate fi rândul Franţei, Belgiei, sau poate al României. Neintervenind acum în favoarea forţelor sănătoase, naţionale şi patriotice ale Spaniei, ce luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva comunismului, reprezintă un act de îndoită trădare faţă de idealurile nobile şi sfinte ale noii Europe. Trădându-i pe ei, ne trădăm pe noi”. Astfel de luări de poziție nu au fost singulare printre liderii legionari, cu atât mai mult cu cât după “șocul inițial”, spre sfârșitul lunii septembrie, prin intermediul agențiilor de presă, au început să sosească știri despre atrocități de neînchipuit petrecute în tabăra republicană. Cu deosebire, două astfel de evenimente vor emoționa în mod deosebit pe legionari.

“Execuția” lui Iisus. În data de 7 aug. 1936, un grup de 6+2 milițieni republicani, aliniați în chip de pluton de execuție, au deschis focul asupra statuiei lui Iisus de pe turla monumentului de pe Dealul Îngerilor (Monumento al Sa-grado Corazón, Cerro de los Angeles) de lângă Madrid. Monumentul, construit în 1909, adăpostește o capelă și mai multe instituții religioase. În vârful turlei se găsește o statuie monumentală a lui Isus. Cerro de los Angeles se găsește la cca. 10 km de Madrid și este considerat centrul geografic al Spaniei. Imaginea milițienilor în poziție de tragere, cu pușca la ochi, în vederea “execuției rituale” a unei statui monumentale a Mântuitorului, a fost înregistrată pe peliculă de către un reporter de la Paramount News. Apărută pentru prima dată în Daily Mail, imaginea, de-a dreptul “incendiară”, a făcut înconjurul planetei. Republicanii au susținut că este un fals, executat cu scop propagandistic. Totuși, după război, datorită nenumăratelor lovituri de proiectil, statuia a trebuit refăcută complet, la fel și restul sculpturilor ornamentale și clădirea propriu-zisă, sumele necesare fiind obținute prin subscripție publică. Este clar că imaginea a apărut în presa românească, pentru că Ion Moța, într-o scrisoare-testament către părinții săi, face aluzie la acest episod.

Asediul Alcázarului din Toledo. Alcázarul este o fortăreață militară de formă rectangulară, construită pe o înălțime de 584 m, dominând orașul Toledo. Ridicată în sec. III dC, destinația inițială a fost de palat, construcția, emblematică pentru oraș, fiind restaurată și modificată în repetate rânduri de-a lungul secolelor. Fortăreața a fost reconstruită după victoria lui Franco asupra taberei republicane, astăzi adăpostind un important muzeu militar. De Alcázar este legat un episod dramatic intrat definitiv în epopeea războiului dus de forțele naționaliste contra republicanilor spanioli. În momentul declanșării revoltei militare din 18 iul. 1936, colonelul José Moscardó Ituarte, (José Moscardó e Ituarte, prim conte de Alcázar de Toledo, Grande de Spania, 1878–1956), era guvernator militar al provinciei Toledo, la acea dată, militar în retragere datorită vârstei. Din primul moment s-a raliat taberei naționaliste, în 22 iul. 1936 preluând controlul citadelei ce domina capitala provinciei. Pentru apărare, dispunea de 1028 oameni înarmați (600 gărzi civile cu comandant, 150 de ofițeri refugiați în fort, 35 de membri ai Falangelor, etc.) plus 670 persoane necombatante refugiate în clădire. (100 bătrâni, 520 femei, 20 copii.) Forțele republicane au atacat fortăreața, dar fără succes însă. De la tribuna parlamentului, o deputată comunistă extrem de vehementă, Dolores Ibarruri, zisă La Passionaria, cerea: „Trebuie să luăm prizonieri soţiile şi copiii celor care luptă împotriva guvernului. Viaţa fiecărui miliţian de pe front, trebuie garantată prin reţinerea mamelor, soţiilor şi copiilor trădătorilor”.[9]

În data de 23 iul. 1936, milițiile republicane l-au capturat pe fiul cel mic al generalului, Luis, în vârstă de 16 ani. Comisarul politic a apelat fortăreața, la celălalt capăt al firului răspunzând însuși colonelul, căruia i s-a comunicat că dacă nu predă fortăreața, fiul său va fi împușcat. Colonelul a cerut să vorbească cu acesta, căruia i-a spus: “încredințează sufletul Domnului și mori ca un patriot, strigând “Trăiască Împăratul Isus!” și “Trăiască Spania!””. Acesta a fost împușcat câteva zile mai târziu, în 14 aug. 1936, ca represalii pentru un raid aerian. Toate asalturile asupra fortăreței au fost respinse, Alcázarul devenind simbolul rezistenței naționale împotriva comunismului. Orașul Toledo a fost cucerit de către trupele naționaliste în 27 sept. 1936, după 68 de zile de asediu al Alcázarului, gen. Moscardó raportând laconic: “Sin novedad en el Alcázar”– Nimic nou la Alcázar, frază antologică devenită celebră.

Brigăzile internaționale. La 21 iul. 1936, la doar trei zile de la izbucnirea revoltei militare, atunci când aproape jumătate din teritoriul Spaniei căzuse în mâinile rebelilor, birourile reunite ale Cominternului și ale Profinternului (“internaționala” comunistă sindicală) s-au reunit de urgență la Moscova, hotărând să intervină în forță în favoarea Frontului Popular. A fost creat rapid un fond de un miliard de FF,(cca 967 milioane de € la cursul actual) din care, 90% au fost vărsate de sindicatele sovietice. De asemenea, a fost creată o brigadă internațională “pilot”, formată din 5000 de oameni, dotați cu armament și aviație. După acest model, au fost formate așa-zisele Brigăzi internaționaționale, formate din voluntari, proveniți din 53 de țări, printre care și

–

[9] Veyne, Paul, Cum se scrie istoria, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, cap.1.

România. Principalele țări “furnizoare” de voluntari, au fost Franța, Germania și Italia. Nu toți “inter-brigadiștii” erau comuniști, majoritatea însă erau antifasciști sau antinaziști. Practic, erau unități paramilitare, în general de infanterie, dar și alte arme (tancuri, artilerie, aviație, unități sanitare) care acționau contra insurgenților, independent de forțele armate guvernamentale. Voluntarilor li se asigura “anonimatul”, prin reținerea pașapoartelor și actelor de identitate, care erau trimise la sediul N.K.V.D. din Moscova, urmând a fi folosite de agenți. La sfârșitul războiului, N.K.V.D. deținea peste 2000 de pașapoarte americane. Cei suspecți dispăreau fără urmă. În acea perioadă, P.C.d R. intrase într-un “con de umbră” în urma arestării principalilor lideri. În urma ordinelor primite de la Moscova, de a reorienta activitatea înspre lupta “antifascistă”, prin ziarul ilegal Scânteia, comuniștii români au militat încă din primele zile ale războiului pentru înrolarea unui număr cât mai mare de voluntari: „Întăriţi Brigăzile Internaţionale! Recrutaţi voluntari, înrolaţi-vă ca voluntari, pe deasupra credinţelor politice, pentru apãrarea idealului comun: Libertate!” Primii voluntari români au sosit în Spania via Franța în data de 31 iul. 1936, la nici două săptămâni de la declanșarea revoltei militare. Alții li se vor alătura ulterior. Istoriografia din perioada comunistă a exagerat numărul voluntarilor înrolați în brigăzile internaționale. Numărul acestora, precizat într-un raport către Comintern al bulgarului Boris Ștefanov, prim-secretar al P.C.d R. în perioada 1936-40, s-a ridicat la 315 luptători, cu precizarea că doar 50 erau comuniști, cel puțin jumătate din total fiind evrei. Numărul estimat de inter-brigadiști care au luptat în Spania a fost de 32-35.000 de luptători, românii nereprezentând nici măcar 1%.

Reacția legionară la evenimentele din Spania. Inițiativa unei acțiuni în sprijinul naționaliștilor spanioli i-a aparținut, se pare, lui Ion Moța. Într-o scrisoare cu caracter testamentar, datată 22 nov. 1936, acesta le scria părinților săi, justificându-și decizia de a pleca să lupte pe frontul spaniol:

Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? (…) Scumpii mei părinți, în durerea voastră, gândiți-vă la ce au avut de îndurat și alți părinți, ca Moscardo, care a stat de față la telefon la împușcarea fiului său! Și totuși nu a deznădăjduit, ci a luptat și a trăit, pentru a-și împlini datoria! Eu așa am înțeles datoria vieții mele. Am iubit pe Hristos și am mers fericit la moarte pentru El!

O altă scrisoare, adresată lui Corneliu Zelea Codreanu, se încheia cu o altă frază memorabilă: “Și să faci, măi Corneliu, din țara noastră o țară frumoasă ca un soare și puternică și ascultătoare de Dumnezeu!”Scrisorile, în plicuri sigilate, adresate părinților, Căpitanului, soției, (Iridenta Moța – sora lui Corneliu Zelea Codreanu), și copiilor, Mihail și Gabriela, au fost date spre păstrare în ziua plecării, profesorului Nae Ionescu, cu rugămintea de a fi înmânate destinatarilor în eventualitatea că va muri în luptă. La începutul lunii oct. 1936, ambasadorul Spaniei la București, Pedro de Prat y Soutzo, marchiz de Prat de Nantouillet, a primit o scrisoare de la președintele partidului Totul pentru Țară, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, prin care acesta exprima dorința Legiunii Arhanghelul Mihail de a oferi în semn de omagiu, colonelului José Moscardó, eroul de la Alcázar, o sabie de onoare (sabie confecționată cu scop omagial și/sau comemorativ) din oțel de Toledo, utilizată de general în primul război mondial. Tot atunci a apărut ideea deplasării unei echipe de voluntari, împreună cu gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, ai cărei membri, urmau să se încadreze în armata naționalistă spaniolă, în calitate de simpli soldați. Membrii echipei erau: dr. av. Ion I. Moța, numit vicepreşedinte al partidului după plecarea în Spania, preot Ion Dumitrescu-Borșa, secretar general al partidului, ing. Gheorghe Clime, comandantul CML, dr. av. Alexandru Cantacuzino, diplomat de carieră, av. Nicolae Totu, ec. Bănică Dobre, toți șase, comandanți ai Bunei Vestiri. În fine, s-a alăturat echipei și dr. av. Vasile Marin, șeful organizației din Capitală. Acesta i-ar fi spus generalului: “Vreau să fiu al șaptelea sicriu”.[10] Toți membrii echipei aveau studii superioare și stagiul militar satisfăcut, având grade de ofițer, chestiunea putând ridica anumite probleme la înrolarea în armata naționalistă spaniolă, chestiune rezolvată prin încadrarea lor în Legiunea Străină Spaniolă.(Legión Española, popular Tercio) În memoriile sale, ambasadorul Prat y Soutzo își amintește că zilnic primea sute de cereri de înrolare în cadrul trupelor naționaliste, cărora nu putea să le dea curs, ambasada nedispunând de bani suficienți pentru a le plăti transportul până în Spania. De altfel, același motiv, lipsa banilor, era să compromită plecarea lui Vasile Marin.

Situația ambasadorului Spaniei. În momentul izbucnirii revoltei nilitare, tot personalul ambasadei Spaniei din București, în frunte cu ambasadorul Prat y Soutzo, a trecut de partea naţionaliştilor. Guvernul Frontului Popular,

–

[10] Polihroniade, Mihail, Biografia lui Vasile Marin, Ediție îngrijită și postfață de Radu Dan Vlad, București, Editura Majadahonda, 1997.

fiind mult prea preocupat cu problemele interne, cu atât mai mult cu cât România aderase la declarația de neimixtiune, nu s-a preocupat prea mult de acest aspect. Schimburile comerciale cu România erau și așa relativ reduse, iar după izbucnirea războiului deveniseră practic nule. Totuși, pentru a contracara propaganda “ostilă” a lui Prat y Soutzo, guvernul republican a trimis un însărcinat cu afaceri, un anume Manuel López Rey, dar acest demers a eșuat, ambasadorul având deja legături puternice în mediul politic românesc. După victoria naționaliștilor, în 26 apr. 1939, Prat y Soutzo a fost în mod oficial numit ambasador al Spaniei la București, numire aprobată în 28 apr. 1939 de guvernul României.

Plecarea echipei legionare de voluntari. În data de 24 nov. 1936, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, însoţit de cei şapte, fără nici o ceremonie, a plecat cu trenul spre Germania, via Polonia. Autorităţile franceze au refuzat să acorde vize de trecere celor opt, prevalându-se de hotărârile Comitetului de neintervenţie de la Londra cu privire la oprirea “fluxului” de voluntari străini, tratament pe care nu l-a aplicat în cazul inter-brigadiştilor, majoritatea acestora intrând fără probleme pe la graniţa franco-spaniolă, pe şoseaua ce traversa Pirineii. Vasile Marin consemnează:

Trecerea prin punctul de frontieră Ghica-Vodă (Bucovina) s-a făcut în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia-Berlin-Hamburg-Lisabona, din voia şi bunul plac al regimului d-lui Léon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului de la Alcázar, Moscardó, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Cantacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de Onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero şi pe zeiţa revoluţiei, Passionaria, ce mai primiri triumfale în accentele «Internaţionalei», şi cu pumnul strîns drept salut, am mai fi avut! [11]

De la Hamburg au mers cu pachebotul Monte Olivia, ajungând la Lisabona în 2 dec. 1936, unde au fost întâmpinaţi de ambasadorul Spaniei. În data de 4 dec. 1936 au luat trenul spre Salamanca, unde se găsea cartierul general al generalului Franco, delegaţia a fost primită de şeful de protocol al acestuia. În continuare, s-au îndreptat spre Soria, unde se găsea cartierul general al gen. Moscardó, unde au ajuns în data de 6 dec. 1936. Generalul Moscardó a fost vizibil impresionat de gestul legionarilor români. În data de 7 dec. au vizitat

–

[11] Marin, Vasile, Crez de generaţie, Ed. Majadahonda, 1997.

oraşul Toledo şi ruinele Alcázarului. Cei şapte comandanţi legionari au fost încadraţi ca simpli soldaţi în Bandera 6 de Tercio, compania 21 a Legiunii Străine, unitate angrenată pe atunci în prima ofensivă asupra Madridului, (nov.-dec. 1936), în care, după lupte grele, unele unităţi au ajuns până în periferiile capitalei iberice. Nicolae Totu va rememora ulterior ororile văzute:

Intrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă […] Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sînge şi fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfîşiate, pline de vînătăi şi muşcături, violate, apoi ucise…[12]

După sărbătorile de iarnă, a fost declanşată a doua ofensivă contra Madridului, pe aliniamentul Las Rozas-Majadahonda, la care au participat şi cei şapte legionari. Este punctul în care aveau să se concentreze principalele forţe ale inamicului. Prinţul Alexandru Catacuzino va rememora momentul:

Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanţelor şi schijelor ne ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ. Tancurile au avansat până la 500m de noi, ascunzându-se într-o vale. Acum înaintează şirurile comuniste. Ionel Moţa ne strigă: „- Dacă suntem înconjuraţi, nu cade nimeni prizonier. Murim toti împreună.” Sunt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus.

Era în 13 ian. 1937. Ion Moţa, secondat îndeaproape de Vasile Marin, pusese mâna pe o mitralieră părăsită de servanţi, când un obuz de artilerie explodă în apropiere, omorându-i pe loc.

Vestea morţii celor doi a fost comunicată în ţară printr-o telegramă expediată din Toledo de Nicolae Totu în data de 15 ian. 1937, la ora 4 dimineaţa: “Ion Moţa Vasile Marin căzuţi pe frontul dela Mahobahonda stop dispuneţi Totu.” Acesta se găsea în spital, fiind bolnav de gripă. În aceeaşi zi, Corneliu

–

[12] Totu, Nicolae, Însemnări de pe front. Note din expediţia legionară în Spania: noiembrie 1936 – ianuarie 1937, Ed. Curierul, Sibiu, 1937.

Zelea Codreanu a emis o circulară prin care anunţa moartea lui Ion Moţa şi a lui Vasile Marin. A doua zi, 16 ian. 1937, gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul urma să plece în Spania pentru a readuce în ţară trupurile celor doi. Se făcea apel la colectarea de bani, având în vedere că era vorba despre “o sumă mare”.[13] În data de 19 ian. 1937, a venit şi confirmarea oficială, prin telegrama de condoleanţe trimisă de şeful cabinetului diplomatic şi de protocol al gen. Francisco Franco, José Antonio de Sangroniz y Castro, marchiz de Desio. Era menţionată “conduita eroică şi admirabilă a acestor ofiţeri români”, dar şi “ţinuta eroică” a lui Bănică Dobre şi Nicolae Totu.[14]

Siguranţa a profitat de acest eveniment tragic pentru a lansa diverse zvonuri în scopul discreditării liderilor partidului. Se afirma între altele, că gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul, supărat că gen. Franco nu i-a dat “vreo comandă de trupe” (unele note informative vorbesc de faptul că ar fi solicitat chiar comanda unei brigăzi – era imposibil, în primul rând, pentru că regulamentul trupelor spaniole nu permitea aşa ceva, şi apoi pentru că generalul avea o vârstă înaintată.), că ar fi plecat în ţară, lăsându-i pe cei şapte “fără nici o siguranţă şi fără nici o îngrijire”. Apoi se afirma că Franco n-ar fi acceptat ca cei şapte să lupte în cadrul trupelor regulate spaniole, (din nou, regulamentul acestora nu permitea decât înrolarea cetăţenilor spanioli), ci doar în Legiunea Străină, că aceştia au fost înrolaţi ca simpli soldaţi şi trimişi pe front, (era principiul de promovare în legiune), abandonaţi “într-o situaţie mizerabilă”, că ordinul dat de către Corneliu Zelea Codreanu fusese ca cei şapte să nu stea mai mult de o lună, că spaniolii s-ar fi purtat frumos la început, dar după ce legionarii au semnat contractul ar fi fost trimişi la moarte, etc…[15] De departe însă, cea mai “rezistentă în timp” s-a dovedit a fi ipoteza conform căreia Corneliu Zelea Codreanu l-ar fi trimis cu bună ştiinţă la moarte pe Ion Moţa, pentru a scăpa de un concurent serios la şefia partidului. Ipoteza este reluată periodic, inclusiv în prezent, de către o anume parte a istoriografiei şi de către diverşi detractori animaţi de interese obscure. Nu există absolut nici un fel de susţinere documentară a acestei aserţiuni, şi în plus, scrisorile lui Ion Moţa către Corneliu Zelea Codreanu dovedesc tocmai contrariul.

Corneliu Munteanu

“Istoria Mișcării Legionare, 1916-2016”

Sursa: Mizeria Istoriei

Preluare: MARTURISITORII