Părintele Vasile Ţepordei trăia pentru români şi pentru Basarabia la fel de adânc şi fierbinte cum respira
La 16 mai 2018 se împlinesc 206 de ani de când Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus, în urma Păcii de la Bucureşti. Această dată marchează începutul calvarului rusesc pentru românii de dincolo de Prut. Şi tot la 16 mai 2018 se împlinesc 16 ani de la plecarea la Domnul a preotului basarabean Vasile Ţepordei. Dacă despre evenimentele de acum 206 de ani vorbesc istoricii, despre părintele Vasile Ţepordei, acest adevărat mărturisitor al Bisericii noastre din Basarabia, trebuie să vorbim noi, cei care l-am cunoscut şi iubit.
Preotul Vasile Ţepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chişinău, s-a dedicat învăţământului, funcţionând la licee de tradiţie din oraş. A editat şi condus revistele “Raza” (studiu PDF aici) şi “Basarabia” (foto) şi a publicat mai multe cărţi.
În cuvântul cucerniciei sale de până în 1940, s-a simţit ca la nimeni altul durerea basarabeanului supus rusificării şi comunismului, precum şi atitudinea fermă împotriva acestor nenorociri. În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, repatriindu-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub presiunea trupelor de ocupaţie sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuţa, după un scurt popas în Parohia Islaz.
Între 1944 şi 1948, a fost continuu hărţuit şi interogat de Securitate, sub presiunea sovieticilor, pentru ca în cele din urmă să fie arestat şi predat trupelor de ocupaţie ruseşti, judecat de Tribunalul Militar din Constanţa, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi trimis în lagărul de la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar.
Albit într-o clipă, în faţa plutonului de execuţie
L-am cunoscut pe părintele Ţepordei târziu, după 1973, când m-am stabilit în Parohia Mărcuţa din Bucureşti în care slujea. Timp de 30 de ani, l-am văzut duminică de duminică la Liturghie, m-am întâlnit cu el pe stradă, acasă la mine sau la dânsul acasă. Cu părul alb, barba frumos îngrijită, îmbrăcat întotdeauna în sutană, avea o privire caldă şi paşi domoli. Nu se grăbea niciodată. Avea timp pentru fiecare, pentru o îmbrăţişare, pentru o binecuvântare sau pentru o vorbă bună. De Bobotează, îşi încheia ziua de slujire la mine. Aveam pentru dânsul pregătită în fiecare an, în această zi, o iahnie de fasole cu ceapă prăjită, pe care o servea cu plăcere. În casa noastră veneau adesea – soţia mea fiind basarabeancă – Doina şi Ion Aldea Teodorovici, precum şi poetul Grigore Vieru.
Simţindu-se ca în familie, părintele ne povestea adesea evenimente din viaţa dânsului. De pildă, îşi amintea de hărţuiala la care îl supusese Securitatea care, între 1945 şi 1948, îl interogase săptămânal. I se cerea să divulge ideile promovate la Chişinău până în 1944, nume de cunoştinţe şi colaboratori la publicaţiile editate de el, date despre basarabenii refugiaţi în România. La un interogatoriu foarte dur, le-a răspuns anchetatorilor: “V-am spus tot ceea ce trebuia. Răspunsurile căutate le găsiţi în colecţiile gazetelor “Raza” şi “Basarabia”, pe care le-am condus opt ani. Acolo veţi găsi şi nume de oameni şi ideile promovate. Sunt mândru de colaboratorii mei şi de ideile respective. Basarabia este scumpă şi sfântă, este a noastră şi noi suntem ai ei”. În camera întunecoasă s-a lăsat liniştea. “M-au lăsat singur 3-4 ore, apoi a venit o femeie în uniformă, care mi-a ordonat apăsat: “Poţi pleca!”.
După câteva luni, duba m-aştepta la poartă. Am fost urcat cu forţa în ea, fără să mi se spună nici un cuvânt. După vreo oră şi jumătate de mers, a oprit. Am fost tras afară şi dus cu forţa în faţa unui pluton de execuţie. Am aflat mai târziu că fusesem dus în Pădurea Băneasa. Un ofiţer scund, cu faţa întunecată, mi se adresă: “Vezi plutonul din faţă? Dacă nici acum nu răspunzi la întrebările noastre, ştii ce te aşteaptă!”. “V-am spus tot ce s-a putut spune”, i-am răspuns. S-a apropiat de mine cu o cârpă neagră în mână. M-a legat la ochi şi apoi a dat comanda de foc. Am auzit o rafală şi am simţit sângele care se scurgea de undeva din zona pieptului. Mâinile îmi erau libere. M-am pipăit. Nu se întâmplase însă nimic grav. Ofiţerul s-a repezit la mine, mi-a scos cârpa de la ochi înjurând, ameninţându-i şi ţipând la militarii din pluton. Avea în mână o sticluţă pe care era desenat un cap de mort. “Nemernicii te-au salvat, dar am să te nenorocesc eu pentru tot restul vieţii”, mi-a zis şi mi-a aruncat conţinutul sticluţei în ochi şi pe faţă. În clipa aceea, mi-a albit părul. Când mi-am revenit, am deschis ochii. Vedeam! În sticlă fusese probabil apă cu sare şi oţet”.
Botezarea copilului comandantului de lagăr
Altă dată, părintele ne-a povestit despre zilele petrecute de el în lagăr, unde, pentru o perioadă, a muncit la baraca în care era cartiruită familia comandantului. “Soţia comandantului, povestea părintele, era însărcinată în ultima lună. Nu vorbea cu mine, dar nu simţeam duşmănie în ochii ei. După ce a născut, mă tot căuta cu privirea, încerca să se apropie de mine. Parcă avea o taină pe care dorea să mi-o împărtăşească. La un moment dat, când nu eram supravegheaţi, am întrebat-o ce are pe suflet, ce o frământă. “Doresc, în mare taină, să-mi botez copilul”, mi-a spus femeia. Am sfătuit-o ce are de făcut şi când totul va fi pregătit să mă cheme. După vreo două săptămâni, am fost chemat şi am săvârşit slujba Tainei Botezului”, îşi amintea părintele.
După moartea lui Stalin, a fost eliberat din lagăr şi repatriat în România, unde a continuat să slujească la Mărcuţa, îngrijindu-se totodată şi de marea familie a basarabenilor care îşi părăsiseră meleagurile natale. I-a slujit şi ajutat pe cei vii, dar şi pe cei morţi, pomenindu-i la slujbe sau la locurile de veci din cimitire. Câteodată, îmi spunea că bătrâneţea este tristă, urâtă şi grea. “Mă ţine-n viaţă dorul de meleagurile mele şi dragostea faţă de basarabeni.”
În 1993, a treia zi de Paşte, se aflau la noi Grigore Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici. I-am întrebat dacă vor să se întâlnească cu părintele Ţepordei. Aşa am ajuns la el acasă. Am fost primiţi cu mare căldură, cu îngenuncheri, îmbrăţişări şi sărutări. Se regăseau basarabenii împrăştiaţi prin lume. După câteva ore de depănări de amintiri, doruri şi vise, am încheiat ziua cântând melodia “Eminescu”, pe care cei trei, Ion, Doina şi Grigore, o fredonau cu părintele ca pe un psalm.
Iată câteva amintiri despre neuitatul părintele nostru, al celor de la Mărcuţa, Vasile Ţepordei, care trăia pentru români şi pentru Basarabia, la fel de adânc şi fierbinte cum respira. În această perioadă de pomenire a dramei Basarabiei, se cade să-l pomenim şi pe ucenicul mărturisitor al ei, preabunul părinte Vasile Ţepordei, şi să spunem pentru el, Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Iar pentru Basarabia, Hristos a înviat!
Mihail Porcilă / Ziarul Lumina
Amintiri din Gulag, de părintele Vasile Țepordei
Extras din lucrarea de MĂRTURII a profesorului Nicholas Dima, fost deținut politic și prieten apropiat al Părintelui Gheorghe Calciu, publicată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) și lansată la Parlamentul României, la Centenarul aniversării Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă (27 Martie 2018).
Pr. Vasile Tepordei si Dl. Nicolae Dima la Chisinau in 1991
L-am întâlnit pe regretatul autor al cărţii, preotul Vasile Țepordei, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău. De la început l-am respectat, deși în prezenţa sa, mereu blajină şi modestă, nu mi-am dat seama că treceam pe lângă istorie. L-am respectat pentru românismul său de neclintit şi probabil pentru că sunt şi prieten cu fiul său Valentin, refugiat în America şi, de asemenea, un foarte bun român. Părintele Țepordei, basarabean prin naştere şi prin vocaţie, ne oferă o cronică realistă despre Siberia, o descriere dură care te pune pe gânduri. Amintirile siberiene ale părintelui Țepordei vor rămâne o mărturie vie pentru generaţiile viitoare de români, că să nu uităm patimile la care ne-au supus sovieticii şi comuniştii. Recenzia acestei cărţi şi a celorlalte patru din acest capitol, toate dedicate suferinţei fraţilor noştri de peste Prut şi celor deportaţi în Siberia, ar trebui să-i pună pe gânduri pe toţi românii.
Cartea Amintiri din Gulag reprezintă cronica vieţii unui român din Basarabia care în 1944 se refugiază în ţară, arestat de Securitate după instalarea comuniştilor la putere şi predat unui tribunal sovietic din Constanța. Ofiţerii ruşi din NKVD îi cer să devină informator, oferindu-i în schimb libertatea. Părintele Țepordei refuză. Îi cer apoi să se declare moldovean şi nu român, dar el refuză din nou pe motiv că toţi moldovenii şi basarabenii sunt români. Pentru poziţia sa demnă şi dârză, e condamnat la 25 de ani închisoare şi trimis în Siberia, unde rămâne… şapte ani şi 157 de zile, din 1948 până în 1956.
În decursul celor peste şapte ani de surghiun, preotul Țepordei e purtat prin mai multe închisori şi lagăre şi nevoieşte ultimii ani la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. El trăieşte toate maltratările deţinuţilor şi se îmbolnăveşte grav, dar e salvat de o doctoriţă şi de voinţa Celui de Sus. Părintele îşi face însă peste tot datoria de preot. Slujeşte, împărtăşeşte şi chiar botează în mare secret un nou-născut. Era fiul şefului de lagăr, botezat de mamă şi de bunică, fără însă ca şeful lagărului să ştie. Nimic nu e romanţat în carte. Este adevărul aşa cum ni-l oferă un preot de har, care a trecut prin iad, dar nu şi-a părăsit credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam.
Cronica este împărţită cronologic în trei segmente, fiecare având meritele lui. Primul se referă la Basarabia copilăriei şi tinereţii viitorului preot şi merge până la invaziile sovietice din 1940 şi 1944. Cititorul face cunoştinţă cu un pământ străbun ce revine la matcă după anexarea din 1812 şi în care reînvie spiritul românesc. Este dureros să vezi cu câtă migală s-au refăcut basarabenii noştri între cele două mari războaie şi cu câtă brutalitate au fost reprimaţi după reanexarea la URSS. Şi este extrem de dureros să constaţi că nimic nu s-a schimbat de-a lungul secolelor. Rusificare forţată după anexarea din 1812; persecuţii ucigătoare după invaziile roşii din 1940 şi 1944; antiromânism şi antiumanism în aceste noi zile de mizerie.
Miezul cărţii, amintirile propriu-zise din lagăre, m-a cutre-murat. Precizez că autorul, născut în 1908, seminarist şi ulterior preot şi profesor, a fost totodată ziarist şi mare susţinător al cauzei Basarabiei româneşti. El a redactat, între altele, revista „Raza”, subintitulată Gazetă Săptămânală de Luptă şi Atitudine Românească. De fapt, calităţile de redactor şi de gazetar i-au atras deportarea în Siberia. Iată ce scrie autorul, în calitate de ziarist, în 1941, când revine pe plaiurile natale după prima invazie sovietică: „Am regăsit Basarabia românească ruinată, pustiită şi îndoliată, cu populaţia decimată prin executări şi deportări… am găsit ruine încă fumegânde, pretutindeni morminte, trei sute de mii de case goale ale celor deportaţi, văduve, orfani, lacrimi, durere…”.
Aici vreau să menţionez o altă carte sfâşietoare, pe care am găsit-o în biblioteca Departamentului de Stat pe la sfârşitul anilor 1970, când lucram la Vocea Americii în Washington. Cartea se intitulează Basarabia dezrobită şi a fost publicată în 1942. Spre stupefacţia mea, cartea avea filele încă netăiate. Niciun diplomat şi niciun specialist american nu catadicsise să se uite prin ea! Cartea este un document despre actele comise de sovietici în Basarabia în timpul primei ei ocupări, din iunie 1940 până în iulie 1941, și conţine numeroase rapoarte şi dări de seamă abandonate de NKVD-işti şi de activişti de partid în urma plecării lor preci-pitate din provincie. Aflăm astfel despre mii de arestări şi depor-tări şi despre numeroase sentinţe sumare de condamnare la moarte. Fotografiile făcute de autorităţile române înfăţişează ca-davre în diferite faze de descompunere; oameni executaţi cu mâinile în cătuşe şi legaţi la ochi; biserici incendiate, gări şi clădiri publice aruncate în aer; mobilier de birou distrus cu răngi sau baroase… exact ceea ce susţine şi părintele Țepordei în mărturia sa. Multe din acele victime au fost identificate. M-a şocat în mod deosebit fotografia unui cadavru în fază avansată de descom-punere, care din orbitele goale ale ochilor se uită parcă speriat şi nedumerit la cei care îl privesc. Sunt convins că dacă ar fi trecut chiar şi barbarii prin Basarabia s-ar fi purtat mai omenos.
Mă întreb cu imensă tristeţe: cine a comis acele crime? Ne răspund multe mărturii, dar şi Paul Goma în cărţile sale şi în special în Săptămâna Roşie, 28 iunie-3 iulie 1940 (Basarabia şi evreii). În cartea sa despre Gulag, părintele Țepordei nu judecă şi nu acuză, dar cine vrea să afle întregul adevăr trebuie să-l citească şi pe Goma. Revenind la prezent, mă uimesc la gândul că în Basarabia mai sunt indivizi care încă regretă regimul sovietic şi care în aceste zile încearcă să schimbe din nou roata istoriei.
Părintele Țepordei descrie cele văzute şi trăite în vasta temniţă numită Uniunea Sovietică. Viaţa în Gulag a fost mai grea şi mai brutală decât în iad, scrie autorul. Sute de mii de oameni au murit şi au fost aruncaţi în gropi comune. Părintele a supra-vieţuit datorită credinţei sale şi pentru că Cel de Sus i-a hărăzit soarta de viitor martor. Şi totuşi, între funcţionarii lagărelor au fost şi oameni cu suflet. Autorul afirmă că a fost salvat de la o moarte aproape sigură de doctoriţa cu grad de locotenent a unei închisori, doctoră care l-a luat sub aripa ei. Aceasta l-a pus să-şi facă semnul crucii şi să jure de două ori că nu va spune nimănui nimic… Doctoriţa crescuse într-un orfelinat după ce părinţii ei fuseseră arestaţi şi deportaţi. De peste 20 de ani nu mai ştia nimic de soarta lor. În amintirea tatălui, preot ortodox ca părintele Țepordei, ea a vrut să salveze un preot. Doctoriţa a mărturisit tot-odată că după război unitatea sa a fost staţionată un timp în România şi acolo a cunoscut ţara şi s-a îndrăgostit de poporul român. „Nicăieri nu m-am simţit mai bine ca în România. Acolo pot spune că am trăit şi eu”, i-a mărturistit ea părintelui Țepordei. Au mai fost şi alte cazuri de omenie prin diverse lagăre, mai ales printre femei, dar majoritatea paznicilor NKVD-işti erau brute.
Lumea penitenciarelor sovietice a fost extrem de diversă, con-tinuă autorul: toate naţiunile, toate confesiunile şi toate nuanţele umane erau reprezentate în lagăre. Între deţinuţi erau şi evrei căzuţi în dizgraţie, deși mulţi dintre ei fuseseră printre primii comunişti şi deţinuseră posturi importante. În lagăre ei nu lucrau însă la munci grele, citim în carte, şi dacă erai prieten cu ei scăpai de multe necazuri. Mai târziu, când Stalin a început să-i persecute şi a arestat mai mulţi lideri evrei, fostul director general al marilor uzine de automobile ZIS, aflat acum între deţinuţi, i-a spus autorului: „A început Stalin războiul cu evreii. Aici însă va fi sfârşitul lui. Cine încearcă să lupte cu noi se sinucide…”.
În lagăre erau întemniţaţi şi foşti ofiţeri sovietici şi chiar NKVD-işti, pe care sistemul i-a arestat din motive reale sau inventate. În acelaşi timp, blatnoii, hoţi notorii, mari tâlhari şi criminali de profesie închişi împreună cu deţinuţii politici, terorizau lagărele sub ochii complici ai administraţiei. Altfel, se muncea din zori de zi până la căderea nopţii, iar normele trebuiau îndeplinite ca să nu fii pedepsit în plus. Totul era clădit însă pe minciună. Normatorii şi administraţia falsificau datele producţiei după aranjamente şi interese ascunse şi murdare. Un fost ofiţer NKVD de prin Caucaz, ajuns şi el în Gulag, îi mărturisește autorului: „Eu mă simt om numai de când am ajuns în închisoare. Aici nu mai sunt obligat să mint şi veţi întâlni mulţi ca mine, căci trăim în regimul diabolic al minciunii staliniste”.
Un alt caz patetic este cel al tânărului sergent Nikolai, de prin regiunea Kursk, care fusese decorat cu trei medalii sovietice pentru vitejie. În timpul scurtei ocupaţii germane a satului său, când avea doar 14 ani, acesta a fost vizitiu trei luni pentru ocupanţi. La procesul care i s-a intentat, tânărul sergent a încercat să se apere afirmând că era copil şi că nu făcuse nimic rău împotriva ţării sale, dar procurorul a replicat dur: „În cele trei luni de zile ai ţinut locul unui soldat german, care, plecând pe front, a omorât cel puţin 300 de oameni”. Fiecare deţinut sovietic avea dosarul său penal şi este de râs şi de plâns, în acelaşi timp, să observi cu câtă meticulozitate încercau autorităţile să dea impresia de legalitate tuturor actelor lor ilegale.
Părintele Țepordei a trăit ultimii ani de detenţie la Vorkuta, unde temperaturile ajungeau la minus 40 de grade. Aici şi peste tot el întâlneşte români despre care vorbeşte frumos şi pe toţi îi consideră fraţi. Refuză să facă vreo distincţie între basarabeni şi români. De fapt, nu există nicio diferenţă. Şi mai afirmă autorul un lucru important: „ruşii din lagărele prin care am trecut vorbeau frumos despre români. Armatele noastre se purtaseră omeneşte cu populaţia din regiunile ocupate. N-am întâlnit cetăţean sovietic care să nu vorbească frumos de români”. În calitate de recenzent al mărturiilor, mă întreb: de unde atunci atâta ură şi neomenie faţă de români?
În cele din urmă, în martie 1953 moare Stalin şi deţinuţii încep să-şi ceară drepturile. Ceva mai târziu, după moartea lui Beria, comandantul lagărului 6 din Vorkuta, un colonel NKVD, îi adună pe deţinuţi şi le vorbeşte despre crimele comise de Beria, pe care îl denunţă în mod vehement. La un moment dat, este întrerupt însă de un colonel german aflat în lagăr şi condamnat la 25 de ani. Acesta îl întreabă:
– Cetăţene colonel, pentru ce stau eu aici?
– Pentru că ai ascultat de ordinele lui Hitler şi ai luptat împotriva poporului rus, îi răspunde NKVD-istul.
Colonelul german continuă:
– Beria a fost un criminal. Aşa l-aţi calificat dvs. Dacă eu stau aici pentru că am executat ordinele lui Hitler, de ce nu stați şi dvs. aici, care în decurs de atâţia ani aţi ascultat ordinele lui Beria?
După moartea lui Stalin şi mai ales după denunţarea odiosului Beria, deţinuţii prind curaj şi încep să se organizeze. Cei de la mina numărul 7 din Vorkuta declară grevă. Administraţia intră iniţial în derută. Urmează o mare încleştare; se creează confuzie şi se dechide foc de mitralieră asupra deţinuţilor. Un număr de 481 de deţinuţi sunt seceraţi de gloanţe…
În urma tragicului eveniment, atmosfera din lagăre începe totuşi să se amelioreze şi apare speranţa eliberării. În aprilie 1956, condamnatul Vasile Țepordei împreună cu alţi deportaţi români sunt trimişi la un punct de triere din Moscova. De acolo, sunt transportaţi cu trenul până la Chişinău şi mai departe la graniţa cu România. Pe tot drumul sunt însoţiţi de un colonel NKVD care în final le cere scuze celor care au suferit în deportare (!?). De aici începe partea a treia a mărturiilor – reintegrarea în noua societate din România comunizată. Şi dacă aceasta nu a fost la fel de grea fizic, în comparaţie cu viaţa din Gulag, a fost la fel de grea din punct de vedere psihic. Noile greutăţi au început încă de la graniţă, unde deţinuţii eliberaţi de ruşi sunt preluaţi de un colonel român de Securitate. Acesta îi încarcă brutal în dube şi îi duce sub stare de arest la sediul Securităţii din Iaşi. De la Iaşi condamnatul revenit din Siberia este dus tot sub stare de arest la Bucureşti, unde este primit cu totală răutate de aceeaşi Securitate. Sovieticii îşi pregătiseră bine uneltele din ţară! Deci, liberaţi de URSS şi reîntemniţaţi în propria lor ţară! În final, autorul este lăsat totuşi să plece acasă… după şapte ani şi 157 de zile de iad prin URSS!
Nota INST: Vasile Țepordei (1908-2000), arestat în 1948, după o scurtă perioadă la Văcărești și Rahova, predat rușilor; judecat de un tribunal sovietic la Constanța pe 9 iunie 1949, condamnat la muncă silnică pe viață, pedeapsă comutată în 25 de ani de muncă silnică. „Fusesem acuzat pentru articolele antistaliniste publi-cate la începutul războiului și pentru faptul că nu voiam să recunosc că există o «nație moldovenească»”. Eliberat din Gulag în urma unui decret din 1955, dar întors în România a stat în închisoarea Gherla până pe 11 aprilie 1956. În 1952, în timp ce era la muncă forțată în lagărele sovietice, a fost rejudecat în lipsă în România și condamnat la 4 ani de temniță grea, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii. Pe larg, în Flori Bălănescu, Vasile Țepordei, un preot român în GULAG (1908-2002), în „PATMOS” (Revistă de studii interdisciplinare), nr. 8, anul IV/2, 2015/2017, București-Târgoviște, pp. 56-72 (n. red.).
HARUL IN CATUSE — Parintele Vasile Tepordei Miezul secolului XX s-a dovedit a fi pentru istoria ortodoxiei româneşti, o vreme a marturisirii faţise, a razboiului cel dintre raul care pusese stapanire pe o tara cu o spiritualitate roditoare si binele pe care-l daruieste vietuirea intru Hristos. Ziarist, profesor, preot şi lider al basarabenilor refugiati in Romania, parintele Vasile Tepordei a fost unul dintre aceia care au purtat, intr-un chip aparte, lupta impotriva ateismului comunist si a politicii sovietice de acaparare a Basarabiei strabune. Cu o viata aproape de lungimea unui veac, parintele Tepordei este una dintre cele mai interesante personalitati din istoria publicisticii romanesti, vrednic patimitor si statornic marturisitor al credintei si dragostei mantuitoare. Realizator: Cristina Chirvasie.
