Mărturisirea lui Raul Volcinschi (14 septembrie 1923 – 9 ianuarie 2011):

Tragedia rezistenței anticomuniste din țările fostului lagăr socialist

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a însemnat o întindere nejustificată a Uniunii Sovietice asupra unor țări din răsăritul Europei, în care, paradoxal, partidele comuniste fusese foarte slab reprezentate. Teoria cu privire la pedepsirea unor țări care au participat alături de Germania în războiul antisovietic nu era justificată, pentru că, de pildă, Polonia luptase împotriva Germaniei naziste și a intrat alături de Cehoslovacia, Țările Baltice, Ungaria, România, Bulgaria și, într-o anumită măsură, fosta Iugoslavie sub ocupație forțată de către Uniunea Sovietică.
Oare, acestă situație putea fi justificată? Răspunsul este categoric- nu. O dovadă peremtorie a acestei situații o găsim, de pildă, în evenimentele anului 1942. Ofensiva germană părea de nestăvilit, trupele Reichului- ajunseseră să ocupe părți importante din Caucaz, steagul german flutura pe cel mai înalt vârf al Munților Caucaz, muntele Elburus. De aici trupele germane puteau coborî înspre Iran, al cărei conducător Șah-inșahul era favorabil germanilor. În aceste condițiuni aliații SUA, Anglia și URSS-ul s-au întâlnit într- conferință la Teheran. În fața pericolului iminent de-a vedea cum Germania acaparează resursele de petrol și de gaze iraniene s-a hotărât ocuparea Iranului, urmând ca Anglia să ocupe partea sudică, Statele Unite -mijlocul, iar URSS-ul partea nordică, cea mai bogată în hidrocarburi, și cu o puternică minoritate azeră, de aceeași obârșie ca și azerii din URSS.
În această problemă, directorul ziarului L’Express Francois Revel, un bine cunoscut politolog și comentator francez a dat publicității în revista sus-amintită unele documente tulburătoare. La conferința de la Teheran s-a prevăzut în mod imperativ ca la 60 de zile după capitularea Germaniei și Japoniei, trupele aliaților să fie retrase total din Iran. Odată cu capitularea Japoniei, în august 1945, această clauză imperativă prin conținutul ei urma să fie aplicată. Sovieticii nu numai că nu se pregăteau să părăsească Iranul, dar introduceau trupe și tehnică de luptă și începuseră exploatea masivă a petrolului. În aceste condițiuni, președintele american Harry Truman a trimis o telegramă lui Stalin cu un conținut care suna a ultimatum.- ”Dacă nu părăsiți Iranul cum s-a convenit, atunci pe pământ, în aer și pe apă vă vom lovi fără cruțare”. La 16 ore de la primirea acestei telegrame în jurul lui Stalin erau adunați membrii statului major al Armatei sovietice. Stalin le-a adresat o singură întrebare: care este actualmente forța militară a USA/ SUA? Răspunsul a venit din partea mareșalului Jukov- ”americanii dispun de 11 milioane de oameni sub arme, trupe odihnite, care în timp ce noi am luptat din greu pentru a ajunge la Berlin, ei au făcut o plimbare neîntâmpind o rezistență serioasă, dispun de o aviație copleșitoare, o marină foarte puternică și au probabil una sau două bombe atomice”. Ciferele avansate erau corecte, în afară de bombele atomice, care fuseseră lansate asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, iar altele nu au mai fost construite, singura inadvertență în această raportare. La 20 de ore de la primirea telegramei răspunsul lui Stalin era următorul:”pe teritoriul Iranului nu se mai află nici un soldat sovietic”. Dăduse dispoziție ca armata de ocupație să se retragă peste graniță, iar tehnica de luptă care nu putea fi evacuată, în răstimpul acesta atât de scurt, să fie abandonată. Iată cum un conflict major a putut să fie evitat printr-o poziție fermă. Pentru petrol s-a folosit o atitudine fermă, în schimb pentru 100 milioane de locuitori a unor țări ”eliberate” chipurile de Uniunea Sovietică s-a procedat la abandonarea lor. Cinismul unor factori occidentali care propovăduiau necesitatea rezistenței împotriva comunismului nu erau decât vorbe goale, dar întrețineau în sufletele noastre credința că nu vom fi abandonați.

Interesul geopolitic mai presus ca libertatea

E drept că aveam și oameni lucizi. Țin minte de-o înâlnirea a unor lideri studențești din centrul universitar București cu Iuliu Maniu. Știam de demersurile sale pe lângă comisia aliată de control, instalată în România. Vorbea rar, îndurerat, dându-ne sfaturi- cum să trecem prin deșertul politic în România. ”Aliații- americanii și englezii- promit, dar nu fac nimic. Pentru noi cei în vârstă nu ne rămâne altceva decât să murim demni, pe când voi sunteți tineri, să nu vă expuneți prea mult ca să nu fiți cuprinși în vâltoarea persecuțiilor care vor veni din partea comuniștilor”. Îl socoteam pe Iuliu Maniu un om înțelept, dar prea bătrân ca să înțeleagă dorința noastră, să ne punem forțele noastre tinere în slujba unei Românii Libere.
Este adevărat că SUA avea interese geostragice foarte însemnate în Pacific, transformarea militarismului japonez într-o democrație efectivă și o economie foarte dezvoltată. De asemenea problema Chinei unde comuniștii reușiseră să îndepărteze Kuomintang-ul naționalist de la putere, să îl izoleze pe Insula Taiwan și să proclame la 1 octombrie 1949 China ca fiind o republică populară, adică comunistă. Problema Filipinilor, Indoneziei, a coloniilor franceze, pe care Parisul nu le mai putea gestiona, căzuseră în sarcina Statelor Unite. Sub acest aspect, un oarecare dezinteres față de țările europene cucerite de URSS erau oarecum explicabile, dar culmea este alta, tocmai aceste țări -prin rezistența anticomunistă, prin opoziția față de modul barbar în care comuniștii se instalau și își mențineau puterea- au servit în primul rând Occidentului. În aceste țări comuniștii introduceau așa numita dictatură a proletariatului, iar Lenin în lucrarea sa ”Statul și Revoluția” definea această dictatură ca fiind ” violență neîngrădită de lege”. Violența nu era numai verbală, ci reală. Intelectualitatea acestor țări era aproape nimicită, țăranii expropriați, muncitorii exploatați, mentalitatea popoarelor au început să se modifice- lașitatea, colaboraționismul, abdicarea de la valorile tradiționale și însușirea unor pseudovalori care modificau întru totul comportamentul oamenilor- deveniseră noile etaloane sociale. În aceste împrejurări unii și-au pierdut viața, iar alții eternitatea.

Între România bolșevică și România anticomunistă

Doresc să relatez o experiență personală. În anul 1957 eram în arestul Securității din Cluj tratat cu o cruzime de nedescris. Într-o zi mă aflam în camera de anchetă a maiorului Beiner. Ușa de la camera de anchetă se deschidea spre interior, ori în poziția în care ședeam eu, cel care deschidea ușa și nu o închidea corect, rotindu-se avea panorama întregii camere. În caz că o trântea, ușa mă camufla. La un moment dat am simțit un miros pătrunzător al acelui parfum ”Caucaz” folosit de sovietici. Ușa s-a deschis, cel care a pătruns pe ușă a trântit-o cu putere, datorită acestei manevre, nu m-a observat. Furios s-a repezit la biroul maiorului Beiner care a țâșnit în poziție de drepți în fața acestui nou-venit care i s-a adresat în limba rusă – ”care este situația cu bandiții din Huiedin?”. Beiner, originar ca și mine din Cernăuți, vorbitor de limba rusă, i-a răspuns: am luat toate măsurile. ”Oamenii noștri se prezintă ca și colectori de ouă, carne și alte bunuri și întreabă de bătrânele din sate despre străinii care apar în aceste localități. De altfel, bandiții se mișcă foarte repede, în grupuri de 3-4 oameni, nu petrec mai mult de o jumătate de noapte într-o locație, iar populația îi sprijină”. În momentul acela uriașul blond a rostit pentru mine o frază memorabilă: ”situația generală ne este favorabilă. Cazacii noștri ar putea să-și moaie copitele cailor lor în apele Atlanticului. Comuniștii sunt foarte puternici în țările occidentale: Spania, Italia, Franța, Germania nu mai contează, este zdrobită, și, totuși, de ce pregetăm?! Pentru că spatele nostru nu este acoperit. În Polonia, periodic, sunt răscoale. Ai văzut ce-a fost anul trecut acolo?! Un vânt vrăjmaș bate în Cehoslovacia. În Ungaria ai văzut ce-a fost cu revoluția lor, iar România are un teren extraordinar pentru lupta de partizani. Cum ar începe un război în Europa, ca puroaiele ar curge pe versantul munților grupuri de bandiți care datorită americanilor, care ar parașuta arme în aceste zone, ne-ar provoca pagube serioase. Avem experiența războiului de partizani. În 1942 balanța luptelor se înclina în favoare germanilor, ori noi am reușit să închegăm războiul de partizani și până la urmă am ajuns la Berlin. De câte ori v-am explicat importanța lichidării oricărui punct de rezistență a bandiților”. Zicând aceasta s-a întors spre ieșire și m-a văzut pe mine. Beiner nu a avut curajul nici măcar să-l avertizeze. Atunci sovieticul s-a aplecat la urechea lui Beiner și a început să șoșotească. S-a întors spre mine și m-a întrebat în limba rusă: „Cum vă numiți?” Eu tăceam, mă făceam că nu înțeleg. A intervenit Beiner: ”De ce nu răspunzi tovarășului consilier, ce te holbezi parcă ești un bolovan?” Eu i-am răspuns: ”Nu mă știam transferat în Uniunea Sovietică, știam că sunt în țara mea și aici este normal să mi se vorbească românește”. Iar au șoșotit Beiner cu consilierul sovietic. Acesta a făcut un semn cu mâna a lehamite și a aruncat o vorbă: „câine de român!”.
Am avut de suferit datorită acestei atitudini din partea lui Beiner, care, ca și mine, era originar din Cernăuți și mă cunoștea. Fiind copiii jucam fotbal pe maidan, iar când am devenit mai mărișor, eu jucam la clubul Dragoș Vodă și el la clubul Macabi. Poate de aici curgea și ura pe care mi-o purta acest Beiner, dar nu știa că această poveste care mi-a produs multe suferințe, totodată m-a făcut și fericit. Iată că dușmanul recunoștea valoarea sacrificiului pe care-l depuneam noi, anticomuniștii din blocul răsăritean.

Închisoarea din care nu am plecat

Prinși între două pietre de moară – barbaria sovietică și ipocrizia Occidentului – am fost măcinați cumplit. Dar lumea pe care o visam nu s-a instalat. Ne asumasem un anumit rol, iar suferința noastră până la urmă nu a rodit: nu a luat ființă lumea pe care o visam în beciurile închisorilor comuniste, pentru că în locul comunismului nu s-a instaurat libertatea reală, ci doar o cosmetizare a comuniștilor în democrați și trecerea de la împilarea politică la instaurarea unei economii bazată pe non-valori și construirea unei lumi pur mercantile.
În concluzie, putem spune că rezistența anticomunistă a constituit o pagină tragică în istoria popoarelor ocupate, dar în același timp a permis Occidentului să-și întemeieze o societate prosperă și liberă. Măcar acum, după atâtea suferințe sperăm să reușim, totuși, să depășim întârzierile cauzate de un regim inuman și să ne înscriem pe o traiectorie ascendentă, demnă de sacrificiile pe care rezistența anticomunistă le-a îndurat pentru a apăra demnitatea neamului nostru.

Raul Volcinschi

MĂRTURISITORII

Vedeți și Fețele comunismului: Pleșu și Nicolschi văzuți de luptatorul anticomunist Raul Volcinschi:

Nikolski, tartor al “comunismului românesc”:

Alexandru Nicolschi (n. Boris Grünberg, prenume Nikolski sau Nicolski, în rusă Александр Серге́евич Никольский, Alexandr Sergeyevich Nikolsky, n. 2 iunie 1915, Tiraspol – d. 16 aprilie 1992, București) a fost un activist comunist de origine evreiască și rusească, general, spion sovietic și șef al Securității regimului comunist/bolșevic din România. Alexandru Nicolschi a avut funcțiile de subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului (1948-1953) și secretar general al Ministerului Afacerilor Interne (1953-1961).
Este cunoscut ca torționar al Securității în special prin măsurile dure adoptate împotriva deținuților politici anticomuniști.
A fost printre cei care s-au ocupat cu organizarea “Experimentului Pitești”, fiind recunoscut de mai mulți foști deținuți ca unul din cei care făcea vizite regulate în închisoarea Pitești, pentru a supraveghea desfășurarea “reeducării”.
Sursa: Wikipedia