Print Friendly, PDF & Email" /> Monahul Atanasie Ştefănescu, şapte ani la ceruri. Cu Părintele Justin la călugărie şi un cuvânt de folos despre demnitate. FOTO / VIDEO - MĂRTURISITORII

Monahul Atanasie Ştefănescu, şapte ani la ceruri. Cu Părintele Justin la călugărie şi un cuvânt de folos despre demnitate. FOTO / VIDEO

monahul-atanasie-stefanescuPrezenţa părintelui Atanasie Ştefănescu (30.09.1919-28.02.2008) în obştea de călugări a fost o mare binecuvîntare şi un plus de oxigen duhovnicesc pentru toţi cei ce l-au cunoscut. Imensa experienţă de viaţă, apropierea din fragedă copilărie de fondatorii Mişcării Legionare, prietenia cu prinţul Alexandru Ghica (1903-1982) în scurta guvernare legionară (Septembrie 1940-Ianuarie 1941), în lunga detenţie de la închisoarea Aiud (1941-1964), dar şi după eliberare, ucenicia pe lîngă doctorul Dumitru Uţă (1915-1980) şi crucea celor 23 de ani de închisoare l-au cizelat într-un model creştin care nu putea lăsa pe nimeni indiferent. Biruinţa asupra încercărilor vieţii, mintea ascuţită şi o inima de copil îl făceau deopotrivă iubit şi respectat, irezistibil şi admirabil.

Dumnezeu l-a chemat la Sine mai devreme decît ne-am fi dorit, şi l-a proslăvit cu sfinte moaşte mai înainte de a cere un semn pentru aceasta. Pînă la proslăvirea sa între sfinţi prin hotărîre ierarhică, ştim că Părintele Atanasie a fost numărat cu prietenii lui Dumnezeu şi avem nădejde în rugăciunile sale pentru noi.

m. Filotheu Bălan / Mănăstirea Petru Vodă

M3352Q-1007

Părintele Justin despre Monahul Atanasie Ştefănescu

Mari şi minunate sunt lucrurile Domnului, cu noi şi cu toate neamurile creştine! Dacă iei şi deschizi o istorie a creştinismului îţi dai seama de minunile săvârşite de marii sfinţi ai Ortodoxiei noastre, care şi-au dat viaţa pentru Biserica lui Hristos. începând de la primele persecuţii creştine, întâi prin martirizarea celor 14.000 de prunci ucişi de Irod, apoi de la Nero, împăratul roman, marele prigonitor de creştini şi până în zilele noastre, creştinismul a trecut prin foc şi sabie de cruzimea „haldeilor”. Continuând apoi cu Revoluţia Franceză de la 1789, când apare modernismul şi până la revoluţia bolşevică din 1917, „Apostolii” Mântuitorului au fost şi sunt prigoniţi de aceeaşi idee satanică, de a depărta pe om de Dumnezeu, dar sub mai multe forme: marxismul, stalinismul, hitlerismul şi cu toţi urmaşii lor, ca de exemplu la noi: Anna Pauker, Teohari Georgescu, Petru Groza sau alţii.

Istoria neamului nostru este într-un moment de cumpănă acum, la un semn de întrebare şi de mirare: cum România rămâne singurul stat care nu se bucură de niciun drept, decât de pribegia fiilor ei, împrăştiaţi prin toată lumea; am ajuns să nu avem decât dreptul cerşetoriei, împotriva demnităţii şi superiorităţii daco-geto-romane de lângă Pontus Euxinus de altădată. Viţa de român suferă o gravă pervertire astăzi şi puţini au rămas din cei care gândesc cu adevărat româneşte, simt şi trăiesc româneşte.

Părintele nostru, monahul Atanasie, este fiu de viţă nobilă al lui Ştefan cel Mare, al plăieşilor din Cetatea Neamţului, al Sfântului Voievod Mihai Viteazul, al Sfinţilor Brâncoveni. Alături de mucenicii partizani din Munţii Făgăraş, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu, Monahul Marcu Dumitrescu, Sfântul Valeriu Gafencu şi cu toată generaţia din 1927 până în 1964, au luptat împotriva acestui sistem politic satanic şi au biruit fiara roşie de la Răsărit. împreună formează un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s- au jertfit şi Ionel Moţa şi Vasile Marin, care au plecat în Spania „unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, alături de grupul de voluntari de la Majadahonda.

Chiar dacă era mai mic de statură, ca şi Ştefan cel Mare, Părintele Atanasie se impunea cu prezenţa sa demnă, dar şi poetică, cu puritatea de mucenic şi vieţuirea cuvioasă pe care a petrecut-o în Mănăstirea Petru Vodă, unde îşi dă obştescul sfârşit şi se odihneşte somn de veci, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni şi suferinţă.

Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generaţiei moderne pentru care şi-a jertfit întreaga viaţă, încălzind zidurile puşcăriilor de pe întreg cuprinsul ţării: Chişinău, Vaslui, Aiud, Gherla şi Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei româneşti).

Părintele Atanasie a fost şi rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei şi neamului românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă şi pentru care mijloceşte acum înaintea Tronului Ceresc.

Mâinile, dacă se roagă…,/ Vine lanţul şi le leagă.
Limba, dacă vrea să spuie, …/ Uite-o ţintuită’n cuie!
Şi răscoala, dacă muge …,/ Uite chei, uite belciuge!
(Cântec de jale, Radu Gyr)

10 februarie 2012, la prăznuirea
Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie

Arhim. Justin Pârvu – Mănăstirea Petru Vodă

(prefaţă la cartea Oameni şi fapte din vatra Aiudului, de Părintele Atanasie Ştefănescu)

M3352Q-1007

Monahul Atanasie Ştefănescu (30 Septembrie 1919 – 28 Februarie 2008)

Oltean dârz din regiunea Corabiei, Alexandru (Sandu) Ştefănescu s-a născut în 1919 la Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi, urmează liceul în oraşul Corabia şi este eliminat pentru organizarea unui grup FDC. Face parte dintr-o familie de legionari, tatăl său a fost aghiotantul Generalului Cantacuzino. Din 1937 este secretarul şefului de judeţ Alexandru Cristian Tell. Participă la tabăra de la Uria, având peste 100 ore de muncă la şantierul sediului din Gutenberg. La propunerea şefului de judeţ i se acordă gradul de legionar. După asasinarea lui Corneliu Codreanu este însărcinat să refacă legătura cu capitala. Urmărit în Bucureşti, se refugiază la Iaşi unde este arestat şi condamnat la 2 ani şi 6 luni. Este mutat la închisoarea pentru disciplinari Chişinău şi eliberat o dată cu cedarea Basarabiei. Participă la acţiunea de la 3-6 septembrie 1940, de răsturnare a regelui Carol II, în grupul de bucovineni. Trimis în judeţul Romanaţi, este numit şef de sector.

Este persecutat de colonelul Rioşanu, care se implică direct în ancheta din 1941, anul rearestării sale, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică. Pedeapsa o execută la Aiud, fiind printre primii „beneficiari”. Datorită refuzului de desolidarizare de Mişcarea Legionară şi de Horia Sima, este dus la Zarcă unde stă până la venirea ruşilor. La Aiud a stat cu dr. Uţă şi cu Constantin Dumitrescu (viitorul monah Marcu de la Sihăstria) din grupul „misticilor”. În 1948 este eliberat, prin rejudecarea procesului. După eliberare, revine la Aiud şi se ocupă de memoriile generalului Petrovicescu. Ajută şi familia Coco Dumitrescu, tatăl lui Radu Gyr, soţia şi fiica lui. Rearestat în 1952 şi dus la Canal, lucrează pe şantier cu inginerul Nicola, şeful lui din judeţ. A trecut prin 6 lagăre. La Poarta Albă participă la greva-cursă întinsă de securişti pentru a-i selecţiona pe cei în stare de acţiune şi este condamnat din nou la 20 ani muncă silnică. În 1956 ia parte la Aiud la celebra grevă. În momentul reînceperii reeducării din Aiud, este trimis la Zarcă. În 1964 este eliberat cu ultimul lot. Până în 1989 mai este arestat de două ori şi eliberat. Se căsătoreşte şi se stabileşte în Corabia.

A rămas toată viaţa deosebit de activ, cu modestie şi elan, făcând mereu bine. În condiţiile dure de anchetă şi închisoare, a fost un exemplu de ţinută impecabilă şi sacrificiu. Nu a făcut nici un compromis, nu s-a dezis niciodată de idealul tinereţii sale, nici când a intrat în monahism. Prin structura sa, Sandu Ştefănescu îmbina trăirea creştină cu practicismul vieţi.

După 1989, când pensia i s-a mărit prin adăugarea unei compensaţii pentru anii detenţiei, îşi ajută discret vecinii şi pe alţi nevoiaşi. Avea permanent unul sau doi studenţi din familii modeste pe care îi susţinea financiar – fără ajutorul său, aceştia n-ar fi putut face facultatea. Avea un sfat bun şi un leac pentru diverse maladii, astfel încât toţi cunoscuţii îl respectau şi apelau la sprijinul său. Avea un har deosebit de a se apropia de tineret. Nicăieri în ţară nu a reuşit cineva să antreneze profesori şi elevi de liceu într-un spectacol de poezie Radu Gyr şi Nichifor Crainic, aşa cum a organizat el în Corabia.

În 1990 ia legătura cu profesorul Mircea Nicolau – succesorul lui Horia Sima – şi participă la reuniuni, conferinţe, lansări de cărţi. Este autorul volumului „Comentariu la Monografia Oraşului Corabia. Audiatur et Altera Pars” (Bacău, 2003). Voinţa de fier, perseverenţa şi mai cu seamă credinţa în Dumnezeu l-au ajutat să învingă toate încercările primite în viaţă şi mai ales în perioada detenţiei pe care o numea metaforic închisorită. După moartea soţiei sale dragi se retrage la mănăstirea Petru Vodă, păstorită de stareţul Iustin Pârvu, devenind unul din apropiaţii de suflet ai acestuia. Îşi ia numele de Atanasie, se ocupă de editarea unor lucrări fundamentale din cultura română, precum Nicolae Paulescu, „Cele patru patimi şi remediile lor”. Toată energia de care mai dispunea a pus-o în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei româneşti, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam.

Discernământul, buna măsură, profunzimea, luciditatea şi abnegaţia, atitudinea plină de curaj şi de mărturisire neîncetată a Ortodoxiei româneşti de-a lungul întregii vieţi formează profilul monahului Atanasie. Pe uşa chiliei sale transformate în cabinet medical scria: NON STOP. După trei ani de vieţuire trece la cele veşnice în 28 februarie 2008 şi aşteaptă învierea în cimitirul mănăstirii Petru Vodă, alături de pr. Calciu. (Permanenţe, martie 2008 )

Parintele-Atanasie-Stefanescu

„Părintele era un bătrân mărunţel şi senin, cu o privire blândă, având un aer nobil şi cărturăresc, mereu zâmbitor şi deschis spre a schimba, chiar şi în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine şi cu oamenii. Privindu-l în toată frumuseţea chipului transfigurat în Hristos nu-ţi venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viaţă, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit şi aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat şi ţinut în lanţuri grele de către criminalii veacului roşu care pângăreau şi dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos.

Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire şi era o bucurie să-l întâlneşti prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, păşind smerit şi liniştit printre pelerinii care mişunau încoace şi încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, Părintele se dăruise total lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Chilia sfinţiei sale avea dublă funcţionalitate: aceea de cabinet medical şi de spiţerie. Uşa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toţi, îi consulta, le dădea medicamente, îi încuraja şi se ruga pentru fiecare… Părintele se jertfea pentru aproapele său. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deşi bătrân şi bolnav, părintele emana optimism şi putere sufletească. Părintele avea o vorbă: „Cine se vaită nu se vindecă”. Era foarte activ. Mereu se întreba ce mai e de făcut, mereu era gata să ajute cu ceva, citea, scria articole, era prezent la toate slujbele.

Iubea mult tinerii şi familiile creştine ale căror probleme le cunoştea şi le înţelegea fiind în măsură să îi sfătuiască. Era implicat într-o comunicare vie cu ei prin rugăciune şi cuvânt, îndemnându-i spre adevăratele valori spirituale şi culturale. Le dăruia cărţi cu dedicaţii foarte profunde şi delicate, potrivite pentru fiecare suflet, care puneau în lumină gândurile şi inima iubitoare a părintelui. Părintele era un om foarte cult şi delicat. Ştia foarte multe. Era o istorie vie, trăită. O discuţie cu părintele te înnobila, te punea pe gânduri, îţi oferea o perspectivă înalt asupra lucrurilor şi a existenţei şi nu o puteai uita niciodată pentru că era o cultură trăită, o cultură pusă în slujba lui Dumnezeu, a aproapelui şi a neamului românesc…

Momentul cel mai deosebit şi cel mai frumos care mi-a mângâiat sufletul şi mi-a dat nădejdi l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954 [la Oneşti], moment ce m-a legat sufleteşte pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ştefănescu, ajutat şi de alţi camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărtăşanie, vin şi anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un şantier la casa sitelor. Camarazii erau aduşi la spovedanie de Alexandru la distanţă de timp pentru a nu se cunoaşte şi erau coborâţi în catacomba unde erau aşteptaţi de părintele Niki Lascăr.

Dumnezeu a rânduit să scăpăm cu viaţă din calvarul închisorilor şi să ne reîntâlnim după 44 de ani. Fratele Alexandru devenise monahul Atanasie la mănăstirea Petru-Vodă. Bucuria revederii a fost mare. Ne-am îmbrăţişat ca doi fraţi, am depănat amintiri retrăind momente sfinte. Părintele rămăsese acelaşi camarad fraţi despărţiţi de ispravă, gata de jertfă. Cu aceeaşi dăruire cu care a slujit crezul legionar slujea acum ca monah. Spunea că „monahismul e sublim, dar habotnicia e grea”. El a slujit până la ultima clipă a vieţii sale crezul său şi-a mărturisit adevărul dumnezeiesc.

Credinţa, curăţenia sufletească şi dăruirea totală împodobesc fiinţa sa de legionar al lui Iisus cu nimb de cruciat. Cu nădejdea unei revederi în împărăţia cerească, părintele mi-a scris următoarele gânduri sfinte pe o carte ca mângâiere pentru o despărţire provizorie ca între doi fraţi legionari: Mă rog lui Dumnezeu şi îi cer îndurare şi în vis să vă ningă cu flori, să vă fie cerul numai albastru mereu deschis./ Întru fericire / Să vă treziţi în zori / Într-o veşnică zi ce se numeşte / Mântuire! (Cu dragoste, niciodată îndeajuns, Monah Atanasie, 11.08.2007)”. (Petru Baciu, „Răstigniri ascunse, Mărturii”, vol. 2, 2004).

„El a îmbrăcat cămaşa hristică încă din tinereţe, asumându-şi calea martiriului pentru credinţa creştină… Om al acţiunii, dar şi al rugăciunii, Alexandru Ştefănescu nu suporta inactivitatea, lâncezeala cotidiană – pe care le considera dăunătoare oricărui reviriment ontologic… Alexandru Ştefănescu se înscrie în Tradiţia Sfinţilor Români din închisorile comuniste care au marcat, prin exemplul lor de dăruire de sine şi de jertfă, istoria noastră recentă, constituindu-se în repere solide ale identităţii noastre. Recunoaşterea şi cinstirea memoriei tuturor martirilor români atât de către statul laic, dar mai ales de către Biserică, prin continuarea pildei vieţii lor mărturisitoare, pot constitui bazele mult aşteptatului reviriment naţional.” (Constantin Mihai, Rost, nr. 79/2009)

Extras din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Parintele Paulin Clapon si Parintele Atanasie Stefanescu de la Petru Voda

Virgil Maxim despre Părintele Atanasie (Sandu) Ştefănescu şi un gardian prostănac

Virgil Maxim Arhiva CNSAS“…Duminica următoare am avut altă aventură. Un lan de floarea soarelui trebuia recoltat, floarea bătută şi depozitată, iar cocenii legaţi în snopi şi făcuţi şiră. Fiind ultima restanţă, am hotărât să se înapoieze la Galda cei mai în vârstă, între ei domnii Trifan şi Marian, iar după lichidarea lucrărilor ceilalţi. Cei rămaşi, vreo 10-15, am recoltat în cursul săptămânii „pălăriile” de floarea soarelui, le-am depozitat într-o baracă-magazie pe câmp, am tăiat cocenii. Urma să batem pălăriile şi să depozităm sămânţa. Miliţienii care păţiseră ruşinea cu fânul plecaseră la Aiud; în locul loc era unul venit de curând în colonie, cam prostănac. Iertaţi-mi aprecierea, cred că nu i se potrivea alt calificativ. „Bă! Eu sunt cineva aici! Aţi înţeles?”, era repica lui. Tot ce voia şi ordona trebuia executat fără comentarii. Sâmbătă seara a fost anunţat că Duminica vom merge la Biserică.

– Vedem noi până mâine, a zis el şi a intrat în corpul de gardă.

S-a sculat cu noaptea în cap şi a dat deşteptarea pentru toată colonia. Abia terminasem de aranjat paturile:

– Adunarea! Încolonarea şi direcţia floarea soarelui!

Printre cei rămaşi la Unirea erau Valeriu Gafencu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Naidim Marin, Ianolide Ion, Florea Trandafir, Sandu Ştefănescu. Dintre noi, pentru a ne obişnui cu actul conducerii şi al răspunderii, fiecare comanda formaţia o anumită perioadă. În săptămâna respectivă Sandu Ştefănescu avea această misiune. Ne-a prevenit:

– Ce credeţi, fraţilor? Putem intra în conflict cu un om care nu are nici un fel de cenzură morală? Mergem la lucru şi vedem apoi ce vom face!

Lucrarea am încheiat-o repede; spre ora 10 treaba era terminată. Puteam prinde slujba la Biserică dacă ne grăbeam pe drum.

– Nu! Ce Biserică? Trebuie să vânturaţi sămânţa, s-a răstit gardianul.

– Domnule gardian, i-a zis Sandu. Nu se poate vântura sămânţa, nu adie nici un vânt. E păcat să facem o muncă degeaba. Vă rugăm să ne lăsaţi să mergem la Biserică.

– Nu! Faceţi ce vă ordon eu! Că eu sunt cineva aici.

Sandu Ştefănescu, stăpânindu-şi tulburarea, i-a răspuns calm:

– Domnule gardian, fiţi om înţelegător. Când va bate vântul vom vântura floarea soarelui. Lăsaţi-ne la Biserică.

– Nu! Eu hotărăsc aici, a zis el, înroşindu-se la faţă.

– Încolonarea, direcţia Biserică!, a hotărât Sandu Ştefănescu.

Toţi ne-am încolonat şi am pornit imediat. Sandu intuise de ce ar fi în stare prostănacul şi a rămas mai aproape de el. Gardianul, enervat că nu i se execută ordinul, a pus mâna pe carabină ameninţând:

– Stai! Stai, ‘..ţi ‘…zeii mă-ti, că te-mpuşc!

În aceeaşi secundă nu mai avea arma în mână. Ne-am oprit şi am privit scena. Arma era în mâna lui Sandu. Gardianul buimăcit manevra în mâini o armă imaginară; dându-şi seama, a început să se învârtă în loc disperat şi să strige:

– Dă-mi, mă, arma! Dă-mi, mă, arma că te-omor!

– Ce ai de gând să faci? Gândeşte-te bine, i-am spus noi lui Sandu.

– Cum o să-i dau arma? Nu vezi că ăsta-i prost. Trage în noi, netotul. Apoi către gardian: vino după mine, dar să nu te apropii mai mult de 10 paşi, că nu ştiu ce o să păţeşti.

Gardianul ne urma la distanţă şi cerea arma cu lacrimi în ochi:

– Dă-mi arma, că mă nenoroceşti!

– Ţi-o dau dacă-mi dai cartuşiera, i-a zis Sandu.

– Ţi-o dau, mă, ţi-o dau. Na, ia-o, o aruncă lui Sandu.

– Încă cinci paşi înapoi, i-a zis gardianului. Acum dezbracă tunica şi intră în rândul trei între deţinuţi. Nu mai scoţi o vorbă până ţi-oi spune eu!

– Dă-mi, mă, arma, ai zis că-mi dai arma!

– Ţi-am spus că ţi-o dau! Dar ţi-o dau când vreau eu, că tu eşti prost şi nu ştii ce să faci cu ea. Şi-acum, tăcere!

La intersecţia şoselei asfaltate pe drumul comunal, se afla postul de jandarmi. Sandu ne-a oprit. A intrat în postul de jandarmi cu arma şi cartuşiera gardianului, după ce l-a avertizat:

– Tu, rămâi acolo! Să nu te mişti!

După cinci minute Sandu a ieşit cu şeful postului şi l-a chemat pe gardian. Acesta tremurând şi bălăbănindu-se ca un om beat a intrat în post. După alte zece minute Sandu a ieşit singur şi ne-a zis:

– Hai la colonie, fraţilor. Vă spun acolo ce am făcut.

Sandu spusese şefului de post ce se întâmplase şi îl rugase să-i facă gardianului un referat de trimitere înapoi la Aiud pentru o altă vină. Gardianul a acceptat şi el propunerea. Şeful postului l-a asigurat pe Sandu că-l va expedia pe gardian la Aiud chiar în seara aceea.

– Sandule, i-am zis, după ce ne liniştisem, de ce i-ai cerut şi cartuşiera şi l-ai băgat în coloană fără veston?

– Nu-ţi dai seama, măi frate, că era bătător la ochi să vadă oamenii din sat un gardian dezarmat, plângând în urma coloanei de deţinuţi? Ei ar fi anunţat jandarmul înainte de a ajunge noi acolo şi lucrurile puteau avea o altă întorsătură.”

Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, PDF

Sursa: MĂRTURISTORII

Cuvinte de folos: despre demnitate şi o radiografie a creştinismului la trecerea dintre veacuri

Vedeţi şi filmarea de la Resurse Ortodoxe Ro – Despre oameni si fapte din vatra Aiudului

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON