CĂLĂTORIND ÎN TIMP CU FAMILIA LUI RADU GYR. Un INTERVIU excepţional şi o POEZIE scoasă la lumină după 75 de ani


Am aflat de Radu Gyr după 1990. Doctor în Litere, conferenţiar universitar, poet, traducător şi eseist consacrat, era ”interzis”: fusese legionar! Şi încă ce legionar! La proces, de altfel, răspunsese cu o mândrie poate neaşteptată la cel care avea să devină sfânt: ”N-am fost legionar! Am fost COMANDANT legionar”. I-am citit poeziile şi de atunci le recitesc mereu. Inimii legionare îi sunt foarte dragi în special ”Imnul muncitorilor legionari”, ”Noi n-am avut tinereţe”, ”Mormântul Căpitanului”, ”Manifest” (cunoscută sub titlul ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”), ”Avem atâţia morţi”, ”Îndemn la luptă”, ”Ne vom întoarce într-o zi”.

Aveam să aflu, în urmă cu o săptămână, de la d-na SIMONA POPA, fiica lui RADU GYR, că această din urmă poezie era preferata poetului.

Radu-Gyr-Ne-Vom-Intoarce-Intr-o-Zi-Marturisitorii Ro

– Aţi prins, practic, ultimii 11 ani din viaţa lui Radu Gyr. După ieşirea lui din închisoare… Dar l-aţi perceput cu ochi maturi. Cum era Radu Gyr?

– Am multe amintiri legate de el, nici n-aş şti cu care să încep… Dar probabil sunt nerelevante pentru personalitatea lui legionară.

– De data asta aş vrea să pun accentul pe OMUL Radu Gyr, nu pe comandantul legionar, nici pe poetul Radu Gyr. Mai ales că este vorba despre un sfânt cu moaşte. Era sociabil sau retras? ce muzică asculta? ce cărţi citea? şi aşa mai departe.

– Îi plăcea muzica simfonică, în special Beethoven şi Mozart şi citea enorm din cele mai variate domenii. Avea o memorie excepţională şi era un torent de informaţii din domeniul literaturii, filosofiei, istoriei, artei plastice, muzicii, medicinei şi chiar teologiei.

Era mucalit, entuziast, generos. Prietenii îl iubeau pentru firea lui leală şi expansivă, dar şi pentru poezia lui şi vasta cultură.

După ieşirea din închisoare nu şi-a schimbat prea mult felul de a fi. Asta spuneau toţi, inclusiv mama. Devenise doar mai meditativ, mai iertător. Avea cultul Maicii Domnului care îl ocrotise mereu. Perioada de detenţie era pentru el un capitol închis, nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori ne povestea câte ceva, la insistenţe repetate, şi toate erau de groază! Înmagazinase atâta frig în celulele Aiudului încât nu se simţea bine decât la 40 de grade.

Era prieten cu Nichifor Crainic (n. r.. teolog şi gazetar naţionalist), Ion Victor Vojen (n. r.: comandant legionar), Ion Dumitrescu-Borşa (n. r.: preot comandant legionar al Bunei Vestiri). Îmi aduc aminte că Nichifor Crainic avea mereu buzunarele pline cu bomboane şi că adora copiii, îl plimbau împreună pe Radu (n. r. nepotul lui Radu Gyr).

– Cum îşi petrecea timpul după eliberare?

– A trăit dăruindu-se familiei, ca soţ, părinte şi bunic. În acelaşi timp însă scria intens, aşezându-se la masa de lucru de dimineaţa până seara, cu mici intermitenţe. Avea patima recuperării timpului pierdut în închisoare, vroia să cuprindă într-un timp cât mai scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. A aşternut pe hârtie poeziile făcute la Aiud, a scris în continuare şi a tradus apoi Balada Germană în română, publicată sub semnătura altcuiva, Ionel Marinescu. Aşa era înţelegerea. Nu avea voie să publice nimic nicăieri în afară de revista ”Glasul patriei pentru diaspora românească. Asta l-a măcinat.

Dar era fericit că era în sânul familiei după atâţia ani. Era foarte mândru că avea un nepot pe care îl chema tot Radu. Îl plimba, îi spunea poveşti şi poezii, stătea cu el. Totuşi, într-o zi, când am ajuns acasă, ne-a întâmpinat foarte înnorat şi ne-a spus că el nu se mai putea ocupa de Radu. De ce? Pentru că îl făcuse ”prost”! ”Auzi tu, nimeni nu mi-a spus vreodată că aş fi şi prost! Bandit da, dar nu prost! Şi tocmai el!”. El, adică mândria lui, speranţa lui!

– Îl rugasem să-mi citească o poveste şi nu ştiu de ce nu vroise, explică, râzând, dl. RADU POPA, nepotul lui Radu Gyr, dirijorul Filarmonicii ”Banatul” din Timişoara, venit în Bucureşti pentru a dirija Concertul Regal. Trecuse să-şi vadă părinţii tocmai când eram în vizită şi astfel am făcut cunoştinţă. Deşi era pe fugă, am schimbat câteva idei.

– Bineînţeles că i-a trecut supărarea repede, continuă nepotul. Şi bineînţeles că nu i-am cerut scuze, eram orgolios… M-am căsătorit însă avându-l la dreapta mea, la propriu, în raclă, la mănăstirea Petru Vodă.

– Când aţi aflat că bunicul dvs. a fost legionar?

– Comandant! (Râde.) Prin liceu, cred. Făcusem eu o boroboaţă, trăsesem la ţintă în nasul lui Tovarăşu’ (tabloul nelipsit de pe pereţii oricărei instituţii) care nu era protejat de geamul uzual. A fost mare scandal, vă daţi seama! Şi aşa am început să aflu câte ceva. Ai mei au socotit că era momentul să ştiu ”de unde veneam”, cine eram, cine fusese bunicul şi cine erau duşmanii. Istoria întreagă însă am recuperat-o după 1990, bineînţeles.

– Sunteţi a doua generaţie. Aţi avut probleme din cauza ascendenţei?

– Nu. Când a căzut comunismul eram student. Am plecat apoi în Timişoara care este un oraş anticomunist şi unde, pe cale de consecinţă, legionarismul e apreciat. Văd că bunicul începe să fie cunoscut şi de generaţia tânără, şi mă bucur. Am citit articolul despre Cedryk şi sfinţii închisorilor şi vă împărtăşesc optimismul.

– Citiţi dvs. ”Cuvântul Legionar”??

– Da. Mi l-a recomandat un coleg de orchestră. Aveţi simpatizanţi pe malul Begăi şi ziarul dvs. e aşteptat.

– Mulţumim! Nu vă supăraţi că vă întreb: sunteţi adoptat? (E înalt şi brunet, cu ochi negri, iar soţii Popa au amândoi ochi albaştri; nu seamănă absolut deloc cu nici unul dintre ei.)

Începe să râdă: Semăn cu bunica!

– Interesantă doamnă! Misterioasă! A suferit toată viaţa, dar în fotografii pare veselă, chiar fericită! Şi la mănăstirea Petru Vodă am văzut MOAŞTE ale ei în raclă.

Intervine d-na Simona Popa:

– E aşa veselă pentru că se întorsese tata. L-a adorat, şi-a sacrificat viaţa pentru el.

Şi tata a iubit-o foarte mult. Era asistent universitar la catedra de Estetică şi Filosofie a prof. M. Dragomirescu, iar mama era studentă când s-au cunoscut. Se numea Florentina dar toţi îi spuneau ”Flora”, era foarte frumoasă şi cânta la pian. S-au căsătorit imediat, deşi amândoi erau săraci. Asta se petrecea în 1926. Stăteau cu chirie. În 1945 apartamentul cumpărat cu greu le-a fost confiscat; în locul lor s-a mutat un om al partidului. Mama, licenţiată în Litere, a trăit din confecţionarea de pungi, iar eu, dată afară din facultate şi intrată în Corala Patriarhiei, am fost protejată de Iustinian Marina când Securitatea a vrut să mă dea afară. Îl trimitea pe Bartolomeu Anania să ne aducă alimente: zahăr, ulei, făină, orez… Ne-a ajutat mult în acea perioadă îngrozitoare. Familiile deţinuţilor politici erau stigmatizate, erau îndepărtate din societate pe cât se putea.

Ştiu… Deshumarea lui Radu Gyr în 2012 şi descoperirea faptului că osemintele lui şi ale soţiei izvorăsc mir au făcut mare vâlvă, dar nu cunosc prea multe detalii.

Dl. DEMOSTENE POPA, ginerele lui Radu Gyr, exclamă:

– Eu i-am dezgropat! Asta s-a datorat însă părintelui Iustin Pârvu care a ţinut să pună osemintele camaradului său de idealuri şi de închisoare în mănăstirea ctitorită de el, alături de cele altor îndelung pătimitori în temniţa de la Aiud. Părintele Teofan a participat la deshumare şi am dus împreună la Petru Vodă oasele înfăşurate în pânză. Părintele le-a privit îndelung, le-a sărutat şi binecuvântat. A dus câteva în biserica mănăstirii, iar restul le-a pus într-un mormânt amenajat în curte. După un timp a observat că osemintele păstrate izvorau mir! Şi ale lui socru-meu, şi ale soacră-mii! Ca atare le-a ţinut mai departe în biserică.

D-na Simona Popa completează:

– Erau îngropaţi împreună şi n-am vrut să-i despart. Pentru că, aşa cum spune tata în poezia ”Ad uxorem”, dacă n-a putut nimeni să-i despartă în timpul vieţii, nu trebuia să facă asta nimeni nici după moarte:

”Am fost cândva o cetină-amândoi

şi amândoi un singur conifer.

Ne-au frânt vântoase, grindine şi ploi.

Azi alte crengi cresc dincolo de noi,

dar rădăcina ne-a rămas în cer.”

Am scris poezia asta pe cruce…

Dl. Demostene Popa continuă:

– Erau la Belu catolic alături de fam. Marcu, verişoara (ortodoxă) a lui Radu Gyr şi soţul ei, catolic. Pentru înhumarea aici a dat aprobare monseniorul Ghika. Mormântul avea la căpătâi o carte de marmură inscripţionată cu ultima lui poezie, ”Piramidă”.

– D-nă Popa, cum vă simţiţi ştiind că sunteţi fiica unui sfânt? Sunteţi copleşită, probabil.

Mă priveşte cu ochii albastru-fumuriu, gânditoare:

– Pentru mine era sfânt dinainte de dezgroparea osemintelor. Ştiţi că a refuzat să plece din ţară în 1944 pentru că nu putea să ne părăsească pe mine şi pe mama? Ştia ce va urma: că vor veni comuniştii, că va fi închis, poate omorât. Şi nu a plecat pentru că nu vroia să ne lase pe noi singure. L-a aşteptat vreo două zile o maşină la scară: un ofiţer prieten, Jipa, pleca definitiv din ţară şi vroia să-l ia şi pe el.

– Da, a fost exact prototipul legionarului creat de Căpitan… Să fiu sinceră, n-am fost foarte surprinsă când am aflat că are moaşte care izvorăsc mir. A pătimit în închisoare 16 ani numai sub comunişti, iar poezia lui este în mod clar de inspiraţie divină! Îl receptează la fel şi intelectualul, şi ţăranul. Şi cine poate explica cum a reuşit să creeze sute de strofe fără creion şi fără hârtie?! Cum le-a memorat?! E ceva peste puterile omeneşti!

– Ştiţi poezia ”Întrebare”? intervine dl. Demostene Popa. Autorul întreabă ”Tu eşti?” şi cărţile, şi spada, şi iubita, dar îi răspunde o umbră albă: ”Sunt”! Era Iisus! Extraordinară! Rezumă tot rostul vieţii.

– Aveţi dreptate, e foarte frumoasă. Dar toate sunt, există vreuna… urâtă??! Este considerat cel mai mare poet după Eminescu!

Noi n-am strâns medalii din soare,

Ci noaptea-am cules, pe tăcute,

Stropi negri şi grei în ulcioare,

Prelinşi de pe cruci nevăzute.

…………………………………………………..

Mereu şchiopătând prin dezastre,

Mereu cu osânda pe frunte,

Credeam că tot spini sunt şi-n astre

Şi-n lună tot temniţe crunte.

 

Ce vânt secetos şi fierbinte

Ne-a frânt orice aripi răzleţe?

Căzuţi în genunchi pe morminte,

Noi n-am avut tinereţe!”

N-a avut tinereţe, dar are veşnicia!

– Aşa e… Calvarul lui a durat 26 de ani: a început în 1938, când a fost închis de Carol al II-lea ca membru al elitei legionare, a continuat cu frontul şi închisoarea comunistă şi s-a sfârşit (să zicem!) în 1964, când a fost eliberat de la Aiud. A fost închis, cu intermitenţe, de la vârsta de 33 de ani până la 58 de ani.

– Aveţi idee cum a scăpat din masacrul din noaptea de 21/22 sept. 1939?

– Din păcate, nu… Am fost la CNSAS timp de patru luni zi de zi, câte 4–5 ore pe zi şi am parcurs 42.000 de pagini şi tot nu ştiu totul! Şi mi-au trezit amintiri urâte: percheziţiile…

– După ieşirea din puşcăria comunistă apare în toate pozele cu ochelari de soare. De ce?

– Erau de vedere, nu de soare. Aşa par în poze din cauza luminii. Avea miopie forte şi lentile extrem de groase care luceau ciudat.

– Apropos de ochelari: se spune că Radu Gyr a fost oprit pe stradă de o ceată de indivizi îmbrăcaţi în cămaşă verde care au vrut să-l bată, incitaţi de ochelarii lui. ”Uite jidanul!” au strigat când l-au văzut şi s-au repezit la el. Radu Gyr s-a prezentat şi le-a recitat ”Sfântă tinereţe legionară” pentru a le dovedi că nu era jidan! Asta se întâmpla prin toamna lui 1940. Aveţi idee, e adevărat?

– Am auzit şi eu asta. Şi de la oameni serioşi; mai mulţi, nu unul. Nu cred că e poveste.

Dl. Demostene Popa intervine:

– Revenind la creaţia lui, eu cred totuşi că poezia ”Manifest” – “Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!” e cea mai valoroasă pentru că era să-l coste viaţa!

În 1945 fusese condamnat de Tribunalul Poporului în lotul ziariştilor, 14 la număr, pentru activitate publicistică, la 12 ani detenţie şi confiscarea totală a averii, alături de Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru (”Curentul”), Stelian Popescu (”Universul”), Ilie Rădulescu (”Porunca vremii”) etc. Acuzator public: Alexandra Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan. Tot ea avea s-o dea afară din facultate pe fiica lui care era studentă la Geologie în anul II.

Socru-meu a fost eliberat în 1956, dar pentru scurt timp, pentru că în iunie 1958 a fost din nou arestat şi condamnat la pedeapsa capitală, comutată în 25 de ani de muncă silnică şi confiscarea averii, conform Codului Penal, pentru “instigare la insurecţie armată” (?!!), capăt de acuzare fiind poezia “Manifest”. N-au avut ce să mai confişte şi a doua oară…

În 2012 a fost reabilitat definitiv pentru această condamnare.

– Cred că dl. Popa are dreptate cu valoarea poeziei ”Manifest”. Cert este că are notorietatea cea mai mare printre tinerii de azi. Dar de poezia ”Legionarul” aţi auzit?

– Nu, răspund ambii soţi.

– E necunoscută multora. Am găsit-o întâmplător într-o arhivă. A fost publicată în Revista Fundaţiilor Regale nr. 11 din nov. 1940, al cărei redactor-şef era atunci Camil Petrescu, şi am publicat-o şi noi în ziar, în urmă cu 11 ani. O vom re-publica. (vedeţi mai jos)

– Aşteptăm cu interes!

– Spuneţi-mi, vă rog, oamenii v-au tratat în vreun fel anume când aflau că sunteţi fiica lui Radu Gyr?

– Da… Unii foşti deţinuţi politici îmi pupau mâinile! Am fost mereu invitată la conferinţe despre tata, simpozioane şi spectacole cu poeziile lui. Iar pe mine m-au tratat ca pe prelungirea lui în viaţa de aici. Mulţi mi-au spus că, pe lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat suflet de suflet, era pentru ei haină, hrană şi căldură. Toţi l-au iubit.

Şi evreii ar trebui să-l iubească: el a înfiinţat Teatrul Baraşeum în 1940, când a fost director al teatrelor şi când evreii erau cică foarte prigoniţi. Este de subliniat că teatrul a fiinţat în toată perioada guvernării antonesciene. A fost singurul teatru evreiesc din ţările Europei din acea perioadă. Şi-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista ”Ce faci astă seară?” şi funcţionează şi azi.

Tot atunci directorul general al teatrelor a fost condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru ”rebeliune”: vorbise în favoarea Mişcării de la o tribună amenajată la Palatul Telefoanelor în acele zile tulburi, 19 – 21 ian. 1941, după destituirea gen. Petrovicescu.

A fost apoi trimis pe front în linia I pentru ”reabilitare”. Prin moarte. Aici şi-a pierdut parţial vederea, motiv pentru care a fost reformat. A fost trimis acasă însoţit de un soldat care i-a mărturisit că avea misiune să-l omoare!

În 1943, în urma fugii lui Horia Sima în Italia, a fost din nou arestat şi internat în lagărul de la Târgu Jiu. A urmat apoi închisoarea comunistă…

– Dvs. când aţi aflat de legionari?

– De mică. Aveam şase ani când l-au arestat prima oară şi treizeci şi trei când l-au eliberat definitiv. Ştiam de ce era închis. L-am vizitat împreună cu mama începând din 1938. La Aiud n-am mai fost lăsate, abia prin 1962-1963 s-au permis vizitele.

– Iar eu ştiam cu cine mă însor! spune râzând dl. Demostene Popa. Sunt fiu de preot anticomunist. Tata era prieten cu părintele Stăniloaie. Ce izbucnire de bucurie a avut când a aflat cu cine mă însurasem: ”No, vino, fătul meu, să te ţuc! Sunt mândru că tocmai un fecior de popă din Ardeal a luat-o de nevastă pe fata lui Radu Gyr!”. Am vorbit doi ani până să ne căsătorim, asta se petrecea în 1967; ne-am cunoscut în Corala Patriarhală, domnişoara cânta ca mezzosoprană, iar eu ca tenor.

– Aţi pornit cu ocrotirea Bisericii şi sunteţi nişte oameni împliniţi sufleteşte, o familie frumoasă, demnă de Radu Gyr. Ce vă doriţi în momentul de faţă?

– Sănătate, în primul rând! Şi să reuşim să-i edităm opera completă, inclusiv volumele din perioada interbelică: ”Plânge Strâmbă-Lemne”, ”Corabia cu tufănici” etc.

– Abia aşteptăm să le vedem în librării!

Vă mulţumim!!

Nicoleta Codrin

LEGIONARUL

de RADU GYR

Manifestatie Legionara cu Radu Gyr

Se zvârcoleau în gropniţi voievozii,

Gemeau vlădicii-n cripte, şi panduri;

Ciolanele moţeşti trosneau sub bozii,

Zarea murea, vântul cobea, oftau păduri;

 

Prindeau din temelie să se mişte

Parânguri şi Rarăuri de granit.

Bejenii lungi şi bice de restrişte

Izbeau din nou în neamul oropsit

 

Şi mi-am lipit urechea de morminte

Şi-am auzit cum ouie şi plâng,

Şi-am ascultat în băltăreţ fierbinte

Ce greu oftează codrii când se frâng;

 

Şi-am izbucnit atunci ca o vâltoare

Învârtejit din cremene de fier…

În coaste am o pajură de soare

Pe umeri vifor duc, pe frunte cer.

 

Mă-nchin spre Felioare şi Rovine,

Mă plec pe oseminte de rumâni,

Ţărâna cnejilor o port cu mine

Şi beau trecutul Ţării din fântâni…

 

Când braţu-mi cade aprig ca o spadă

Pedepsitor de mişelie şi trădări,

Senin rămân, cu fruntea pe balade,

Şi pe obraz aprind lumini şi zări.

 

Biserici noi, cu creştetul ca luna

Din mâna mea răsar ca nişte crini;

Cu târnăcopul meu despic furtuna

Şi cu mistria mea zidesc Destin.

 

Zâmbind, primesc şi temniţă şi roată,

Mucenicia o aştept şi-o cer:

În temniţă Iisus mi se arată

Şi-mi oblojeşte rănile cu cer.

 

Iar sângele de-mi picură pe Ţară

Din fiecare strop creşte-un altar.

Lerui Ler, Ler, din jertfă legionară,

Înalţă, Doamne, o ţară ca un har!

 

Revista Fundaţiilor Regale, nov. 1940

Cuvântul Legionar nr. 141, aprilie 2015

Sursa: MĂRTURISITORII

Surse Foto: Statul Major Legionar / Sfinţi ai zilelor noastre

Radu Gyr la o manifestatie legionara

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON