„Declaraţie [autobiografică], [14.VII.1962, AIUD] a Părintelui Dumitru Stăniloae (16 noiembrie 1903 – 5 octombrie 1993)
“Am văzut lumina lumii într-o familie ţărănească din satul Vlădeni, raionul Codlea, la începutul secolului prezent (16 nov.1903). Posibilităţile materiale ale părinţilor mei erau extrem de reduse, încât numai prin osteneala necurmată a braţelor lor muncitoare puteau asigura mămăliga de fiecare zi pentru cei cinci copii, mămăligă prea rar asociată cu puţină pâine şi prea puţin îndulcită cu feluri mai variate de mâncare. Atât tata cât şi mama, rămaşi orfani de tată de mici, au fost daţi la slugărie din fragedă copilărie şi după căsătoria lor tata lua adeseori drumul către moşiile boiereşti din regiunea Brăilei de unde se întorcea după luni sau ani de muncă istovitoare cu modeste sume prin care mai putea mâna o vreme viaţa copiilor. Fraţii şi surorile mele, îndată ce s-au ridicat peste vârsta de 12 ani au plecat toţi la stăpâni, la saşii din Codlea sau pe la boieri în Bucureşti. Cu mine, cel mai mic dintre copii, au hotărât la îndemnurile stăruitoare ale învăţătorilor din sat, să se arunce în încercarea ameţitoare pentru ei, a trimiterii la şcoală mai înaltă. Şi aşa într-o noapte geroasă din Febr.1917, după retragerea armatei române din sudul Transilvaniei, am pornit cu tata şi cu mama pe lângă un car cu lemne dus spre vânzare, către Braşov. Mama a leşinat pe drum de istovită ce era şi de abia am purtat-o mai departe.
De aci înainte în bucătăriile fără lumina soarelui ale unor gazde mizere din Scheii Braşovului, am învăţat carte pe colţul mesei de gătit sau într-un ungheţ întunecos pe cufărul care cuprindea, printre firimituri de pâine mucegăită, câteva ouă, o oală de varză fiartă, o bucată de slănină, bogăţia mea alimentară, la care renunţam adeseori din pricina monotoniei şi pe care mi-o căra biata mama din două în două săptămâni sau mi-o aduceam eu, povârnit şi tras încoace şi încolo de braţele desagilor, pe drumul care mi se părea infinit de la gară până în fundul Scheilor unde ajungeam cu spatele şiroaie de laptele ce se vărsa dintr-o sticlă spartă în desagă. Într-o vreme am făcut serviciu de chelner la internatul liceului, spălând paharele şi ducând de la bucătărie în sufragerie tăvile cu mâncare elevilor ce puteau plăti costul internatului, asigurându-mi în felul acesta o mâncare caldă. Dar sentimentele de umilinţă ce le încercam la auzul poruncilor ce mi le adresau elevii, uneori din clase inferioare, m-au făcut să renunţ repede la avantajul ce-l aveam în schimbul acestui serviciu.
Când m-am văzut cu liceul terminat, pe lângă toată bucuria de-a fi obţinut bacalaureatul ca şi toate examenele din anii liceului, cu nota cea mai mare, grijile s-au concentrat într-o măsură copleşitoare pe capul meu. Ce facultate pot să urmez: facultatea de medicină, ingineria, erau pentru mine situate la înălţimi astronomice, cu totul inaccesibile, din cauza lipsei de mijloace. În impasul acesta, un unchi preot mi-a făcut cunoscut că Mitropolia Sibiului pune la dispoziţie mai multe burse pentru Facultatea de Teologie din Cernăuţi bacalaureaţilor recenţi. M-am prins de această scândură de salvare din răspântia fără ieşire în care mă aflam şi luând o astfel de bursă m-am dus la această Facultate. La început nu înţelegeam nimic, dar încet încet am început să pătrund Evanghelia, şi să-mi dau seama de imperativele generoase care se adresează prin ea conştiinţei umane, cerându-i să lupte împotriva nedreptăţii sociale, împotriva inegalităţilor, a egoismului exploatator şi dispreţuitor al semenilor obidiţi. Pornind pe acest drum al propovăduirii Evangheliei lui Hristos, am voit să fiu sincer cu mine însumi şi cu alţii, să nu fiu un făţarnic şi să interpretez Evanghelia ca izvor de imperative sociale şi de dragoste de oameni. (…)”
Sursa: ACNSAS, fond Informativ, dosar 203672, vol. 1, f. 92-101.
Mai multe informaţii în:
Florin DUŢU, Viaţa Pr. Dumitru Stăniloae 1903-1993, Ed. Floare Albă de Colţ, 2015;
Autobiografii ale teologilor români ortodocși în dosarele Securității, Ed. Floare Albă de Colț, 2016
Preluare: MĂRTURISITORII
