S-a stins Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraş. INTERVIU: “O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării” – VIDEO

A trecut la Domnul ultimul supravieţuitor al rezistenţei armate anticomuniste de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraşului, Dumitru Moldovan. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!

Mesajul AFDPR:

Astăzi, miercuri, 12 octombrie 2016, a încetat din viaţă în comuna Lisa de Făgăraş, Dumitru Moldovan, fost luptător anticomunist cu arma în mână în Munţii Făgăraşului, Versantul Nordic. A căzut rănit în picioare şi abdomen, într-o confruntare armată cu trupele de securitate. Avea 21 de ani. A fost condamnat de Tribunalul Militar la ani grei de temniţă, din care a executat 12.
Pentru verticalitatea lui morală, îi vom păstra o plăcută amintire.

Dumnezeu să-l ierte!

Preşedinte AFDPR, Octav Bjoza

Am aflat despre Bădia Dumitru Moldovan din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Este un român prea puţin cunoscut faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară.

Este preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pământ, constată o stare de slăbiciune a poporului român. Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte totuşi o speranţă, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat şi nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: „Ţară scumpă, te iubesc şi acum ca şi atunci, şi cu oase frânte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crânceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”.

prima-condamnarea-lui-dumitru-moldovan-steagul-rosu

La o comemorare a luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine. (Florin PALAS)

– Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dumneavoastră anticomuniste?

– Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism.

După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor „patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engles şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele a făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întâlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormânt!

Refuzând să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus că sunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că probabil Schneider avea pe lângă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin ’50 toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat până în toamna lui ’51. (nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întâlnirile cu Securitatea, menţionând ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu) Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.

Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând, şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliţie şi de securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, şi n-am pomenit nimic de tata.

– După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

– La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

– Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?

– Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam.

Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.

Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut o dată o confruntare cu tata.

Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică

În ’52 toamna m-au dus la Braşov, la Cetăţuie. În ’53 m-au judecat la Braşov şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunţarea sentinţei m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu ştiu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie.

 

sentinta-de-condamnare-a-lui-dumitru-moldovan

sentinta-de-condamnare-a-lui-dumitru-moldovan-2

Odată au venit 20 de ofiţeri de securitate şi m-au dus la Braşov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securităţii de la Braşov, şi la Olteanu, comandantul Securităţii de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui ’53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanţa, unde a venit politrucul de la Capul Midia, şi am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunţat oficial această veste, a venit la mine tata. Şi mă ţineam cu o mână de umărul lui şi cu una de abdomen. Şi aşa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă.

Văzându-mă, ofiţerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Şi văd în faţa mea, cam la 10 metri, nişte civili în faţa cărora Borcea stătea în poziţie de drepţi. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am şi câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi şi sânge şi mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărţit de tata, în vara lui ’53. La infirmerie am mai stat vreo două zile şi m-au trimis la Năvodari. Şi acolo, doctorul-deţinut Botez a zis că pot fi salvat şi m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Şi mi-au găsit în abdomen o meşă, uitată în timpul operaţiei anterioare, care mi-a produs o serie de infecţii. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operaţie, am scăpat de presiunile securiştilor de a-i prinde pe luptătorii din munţi, aşa cum doreau securiştii de la Braşov.

Am cunoscut mulţi legionari în puşcărie, în majoritatea dintre ei vedeai o dragoste pentru adevăr, pentru dreptate, pentru neam, pentru ţară. După atacul legionarilor asupra Legaţiei de la Berna, a fost o persecuţie împotriva legionarilor din ţară de neînchipuit.

Am văzut oameni mâncând şerpi şi iarbă

La Capul Midia, într-un colţ al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolaţi. Se zice că au mâncat şerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Şi era trestie pe malul lacului.

Am văzut şi eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau şi aşa o mâncau.

Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.

Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deţinuţi

– L-aţi cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?

– Da. A avut un comportament foarte frumos. Ştiu că între deţinuţi era o pildă, ceva exemplar.

Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau şi câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îţi trăgeau un cerc cu creta între geam şi vizetă. Nu ştiai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună… La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fiţuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fiţuici de-astea. Am reuşit să ajung cu fiţuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucăţile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiştilor. Prin Morse s-a răspândit ştirea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fiţuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins şi trimis la izolare.

– Aţi participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă…

– Da. În ’53-’54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Şi asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlăţeanu, nu era român. Şi ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Iniţial eram patru inşi: Cicerone Ioaniţoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu şi eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care şi Nicolae Ispas, care a fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanţa şi a fost omorât.

Am văzut un “criminal de război” purtând opinci în picioare

Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanţuri la picioare. Am stat împreună până în ’55 vara, când au fost eliberaţi. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut şi eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Ţepeş din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojiţele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subţire ca un copil.

De-aici m-au dus la Jilava. Am ieşit la lucru. Am fost aleşi şase inşi. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne şi mai puneam pe deasupra un cartof.

Porcii erau mai bine hrăniţi ca noi

– Deci, porcii erau mai bine hrăniţi ca dumneavoastră?

– Da! Şi împărţeam mâncarea la peste 100 de inşi. Aduceam 12 gamele cu vârf.

Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Piteşti. Şi a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheaţă. S-a rupt gheaţa. Şi au adus două-trei brigăzi care au spart gheaţa, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-şi ia zborul. Ăştia toţi au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-şi facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viaţă. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau şi bucăţi de piele, odată cu hainele. Au îngheţat hainele pe ei.

– Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-aţi confruntat în lupta dumneavoastră?

– Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită… A fost foarte greu… Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.

Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate

La Gherla la infirmerie am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Şi desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea şi îmi mai spunea şi mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste şi, dacă ai dragoste, se leagă ceva în fiinţa ta şi e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoştinţele mele şi am ajuns la 120-140 de familii. Şi am căpătat şi putere.

– V-aţi văzut dosarul întocmit de Securitate?

– N-am vrut să merg la CNSAS să văd cine m-a turnat. Şi aşa mă simt mai liniştit. Cum spunea poetul: „nu mă încovoi, nu mai blestem, nu mai arunc cu piatra în fruntea nimănui”.

E vorba de o pace lăuntrică, care-ţi dă tihnă. Chiar dacă ai o bucată de pâine uscată, o mănânci împăcat. Suferinţa te aduce în această stare. La ce foloseşte agoniseala? Uite ce vedem astăzi! Unii se înfruptă, iar alţii îşi drămuiesc leul de azi pe mâine.

– Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?

– Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Şi Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învăţat de pe pereţi. Îi tot văruiau. Dar chiar şi aşa, dacă râcâiai puţin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Şi apoi, când te întâlneai cu alţii, şi după ani cu alţii, reconstituiai poeziile.

– Cam câte versuri aţi învăţat?

– Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă şi scriam versurile pe care le ştiam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Şi aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin şi Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.

Comunismul a vrut să schimonosească sufletul

– Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?

– O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar şi sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Aţi văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă aţi văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care şi-au mâncat copiii.

– Putem vorbi în România de extrema dreaptă?

– Acum nu. Legionarii au fost consideraţi de extremă dreaptă.

– Cum îi priviţi pe legionari?

– Cred că adversarii lor şi urmaşii adversarilor lor spicuie din diferite cărţi numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de ţara noastră caută să blameze şi să întunece acele evenimente. În orice caz, prin puşcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament şi printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Piteşti e ceva îngrozitor.

O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării

– Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului românesc?

– Nu.

– De ce?

– Prea mulţi străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin şi promite ceva, toţi sunt de acord. După care văd că au fost înşelaţi.

Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toţi ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realităţile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăştia care ne inundă. Trebuie să fim realişti şi să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poştă că o mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoşti realitatea.

A consemnat Florin PALAS

Interviu realizat pentru revista Veghea / România, Uneşte-te!

Sursa: MĂRTURISITORII

biletul-de-eliberare-alui-dumitru-moldovan

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON