Mihail Manoilescu: “Ortodoxia nu se defineşte; se trăieşte. Ortodoxia este dimineaţa unei zile de hram la o mănăstire de munte“

Mihail Manoilescu, savantul ctitor de biserică

de Constantin Schifirneţ

Celebru pentru originala sa teorie economică, Mihail Manoilescu este puţin cunoscut pentru ideile sale despre ortodoxie. În cadrul activităţii sale publice tumultoase, savantul a găsit loc pentru afirmarea şi susţinerea ideii ortodoxe.

În revista ,,Lumea Nouă”, al cărui fondator şi director a fost, Mihail Manoilescu a publicat ma multe articole despre ortodoxie. O spune el însuşi în Memorii: ,,Revista Lumea Nouă era atît prin articolele mele, cît şi prin ace­lea ale soţiei mele care trezeau polemici pasionate cu uniţii, un mic monitor al ideologiei ortodoxe.” (Mihail Manoilescu, Memorii, vol. II, ediţie Valeriu Dinu, Editura Enciclopedică, 1993, p. 375).

Despre ortodoxie a vorbit la întâlnirile publice. În 1933 a ţinut conferinţa „Lupta Ortodoxiei împotriva materialismului!” la Fundaţia Dalles, sub preşedinţia patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Miron. Prelegerea a fost tipărită în 1933, şi a avut ecou în rândul clerului şi credincioşilor ortodocşi. În 1935, Manoilescu a participat la Sibiu, la Congresul Frăţiei Ortodoxe Române, de sub conducerea lui Sextil Puşcariu. În ziua de 6 octombrie 1935 a prezentat conferinţa ,,Românism şi ortodoxie”, la Congresul Fraţiei Ortodoxe Române din Caransebeş.

Ideile sale despre religie şi ortodoxie sunt citate în publicaţii religioase, de pildă, ,,Foaia diecezană”, 22 aprilie 1945.

Manoilescu a diseminat ideile despre ortodoxie la elitele româneşti cu scopul de a le determina să acţioneze, în contextul statului naţional unitar, pentru edificarea unei spiritualităţi ortodoxe, temei al identităţii naţionale: 

,,Eu am socotit întotdeauna Ortodoxia ca dimensiunea cea mai pronunţată a sufletului românesc, fără de care nu se poate forma conceptul de român. După mine, spiritul de libertate al Ortodoxiei este la originea fermecătoarei şi fecundei lărgimi de spirit a românului. Ortodoxia este credinţa care nu tira­nizează viaţă” scria el în Lumea Nouă din oct.-nov. 1935 în articolul “Fiin­ţa neamului românesc şi Ortodoxia.”

El constată că intelectualii s-au îndepărtat de religia creştină, adoptând indiferenţa religioasă numită ateism iar cauza dezinteresului faţă de spiritul religios  este materialismul secolului al XlX-lea.

Călăuzit de mărturisirea credinţei ortodoxe, împreună cu fratele său Grigore, ca patroni ai minelor „Şorecani”, a ridicat biserica ortodoxă în Colonia minieră a Şorecanilor, judeţul Cluj. El istoriseşte, în Memorii,  cum a fost construită biserica: ,,Dar cînd a fost să-i alegem stilul şi arhitectura, ne-am hotărît la o soluţie originală. Pe o coastă înaltă de deal, sub strejăriş, am tăiat o platformă cu pereţii consolidaţi în piatră cioplită, din care se lăsau în jos în cascadă terase mari pline de flori şi şiruri de trepte late şi impu­nătoare de granit. În  acest cadru, ca o cutie luxoasă pregătită să primească un giuvaier de preţ, am aşezat sus pe platformă o veche bisericuţă de lemn, adu­să dintr-un sat ardelenesc şi reconstituită, bîrnă cu bîrnă şi şindrilă cu şindrilă, cu multă grijă, cu aspră muncă şi cu mari sacrificii.” (Memorii, p. 374). Prin reconstruirea acestei biserici, veche de peste trei sute de ani a ţinut să aducă ,,prinosul preţuirii noastre Ardealului şi trecutului său.”

În ziarul ,,Renaşterea”, 6 octombrie 1935, s-a relatat despre sfinţirea bisericii din comuna Ticu-Colonia (foto dreapta), înălţată de fraţii Mihail şi Grigore Manoilescu, săvârşită duminică 29 septembrie 1935: ,,Se cuvine deosebită recunoştinţă fraţilor Manoilescu, cari au jertfit din belşug din mijloacele proprii şi au ridicat acest minunat şi simbolic locaş de închinare. Ceea ce au înfăptuit aceşti generoşi ctitori într’un loc uitat de lume, a umplut de profundă admiraţie sufletele celor ce-au asistat la frumoasa serbare.”

Biserica este toată din lemn, cu o vechimea de peste 300 de ani. Ea fost cumpărată de la credincioşii din comuna Tămaşa, şi transportată aici aşa cum a fost, punându-se numai acoperişul nou, pictura veche ,,de o frumuseţe rară, rămânând neatinsă.” I s-a dat hramul „Sfânta Varvara”, patroana minerilor. La sfinţire au participat toţi intelectualii comunelor din jur: preoţi, învăţători, notari, etc, în număr de peste 500. Printre personalităţi prezente s-au remarcat Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Dragoş Protopopescu, I. Chinezu, Mircea Vulcănescu.

În cuvântarea sa, Mihail Manoilescu a menţionat că el a urmat pilda vechilor boeri, ctitori de biserici şi mănăstiri. „N’am zidit o biserică nouă, ci am adus una veche, drept semnificaţie că noi nu suntem noi pe aceste plaiuri, ci suntem vechi stăpânitori pe aceste văi.”

În articolele sale, Mihail Manoilescu consideră creştinismul ca factor esenţial în susţinerea revoluţiei naţionale, iar progresul moral este legat de întărirea sentimentului religios la clasele sociale superioare. În acest sens, el subliniază rolul ortodoxiei în constituirea elite naţionale.

Prin ortodoxie se poate realiza victoria în lupta împotriva materialismului, un curent creat in secolul al XIX-lea. Acţiunea ortodoxiei trebuie să se manifeste nu oricum ci ca religie activă şi de către o biserica activă în viaţa socială. La baza oricărei societăţi umane stau două fundament: religia şi familia.

Asemenea altor exegeţi români – C. Rădulescu-Motru, D. Drăghicescu, M. Ralea – Manoilescu observă sentimentul religios exterior la burghezia românească. Creştinismul nu domină şi nici măcar nu stăpâneşte viaţa burghezului român. Religia burgheziei româneşti este o religie de dumincă; ea nu-i controlează conduitele în celelalte zile ale săptămânii, o dovadă în plus ca burgheziei româneşti îi lipseşte educaţia religioasă.

Manoilescu vorbeşte despre ,,un tradiţionalism ştiinţific” şi susţine că ,,tradiţionalismul vremii noastre se va integra în veac şi va constitui forma ideologică de reconstrucţie a societăţii româneşti” (Rostul şi destinul burgheziei româneşti, 1942, p. 13). El discută despre forţele latente ale tradiţiei. Prima dintre ele este spiritualitatea creştină şi ortodoxă, ,,parte integrantă a însăşi ideii de naţiune românească. Dar ar fi greşit să se identifice ortodoxia cu românismul”, pentru că ortodoxia a constituit un factor supranaţional de solidaritate creştină, delimitându-se, astfel, de Nae Ionescu care afirmă: „Suntem ca atare, ortodocşi pentru că suntem Români, şi suntem Români pentru că suntem ortodocşi”.

Tradiţionalismul românesc capătă expresie în ortodoxie, românism militant, elită apărătoare şi paternală, antimaterialism. Acest tradiţionalism este o realitate actuală, ,,o cerinţă şi un proces imperativ al veacului.”

Ideile lui Mihail Manoilescu despre ortodoxie şi biserică exprimă viziunea unui mare savant despre spiritualitatea burgheziei româneşti, căreia el îi conferea o identitate proprie faţă de burgheziile occidentale secularizate. (Adevarul)

Documentar Ziarul Lumina al Patriarhiei Române:

Portret de ministru interbelic: Mihail Manoilescu
mihail-manoilescu-marturisitorii
Mihail Manoilescu (1891-1950) a rămas în istorie ca unul dintre marii economişti ai lumii prin teoriile lui privind schimburile comerciale internaţionale, mai ales în America Latină personalitatea lui fiind una foarte populară. Cartea lui despre comerţ a fost publicată în franceză între anii 1940 şi 1950, iar în română a fost tradusă abia după 1990. Recunoaşterea lui Manoilescu în exteriorul ţării a fost una mult mai largă decât cea din România. Ministru de externe în 1940, când a avut loc Dictatul de la Viena, om politic de mare anvergură, mărturisitor fervent al credinţei creştine, nu a fost apreciat nici ca savant în domeniul economic, nici ca om de stat, sfârşind în temniţa comunistă de la Sighet în 1950.
Puţină lume cunoaşte astăzi mărturia creştină pe care Mihail Manoilescu a dat-o în timpul vieţii sale. Conferinţele ţinute cu diverse ocazii, participările active la Congresele Frăţiei Ortodoxe din ţară (Sibiu, Caransebeş), articolele apărute atât în revista întemeiată de el, Lumea nouă, cât şi în Foaia diecezană ne pun în faţă ortodoxia unei personalităţi care ştia, să expună cele mai sofisticate principii şi teorii economice unei audienţe specializate, cât şi uneia pentru care Biserica era familiară. La finalul unui discurs cu tema „Lupta Ortodoxiei împotriva materialismului“, ţinut sub auspiciile Patriarhiei Române în 1933 la Dalles, Manoilescu declara: „N-am făcut o conferinţă, ci o mărturisire, o spovedanie. Şi nu spovedania unui om, ci a unei generaţii. Este mărturisirea umilinţei intelectuale la care au ajuns toţi acei care n-au făcut atâta bine cât să poată fi mulţumiţi, dar n-au făcut nici atâta rău cât să-şi fi pierdut în sufletul lor izvorul dorinţei de a face bine. Este mărturisirea acelora care sunt destul de maturi ca să nu se mai bizuie pe puterile lor proprii şi destul de tineri ca să mai poată sluji o credinţă curată. Este mărturisirea acelora care simt nevoia să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu şi – cu un gest de mult uitat – să îngenuncheze sub patrafir.“

Cine a fost Mihail Manoilescu?

Mai întâi subsecretar de stat la Finanţe în Guvernul Averescu, în 1926-1927, acesta şi-a legat numele de alcătuirea primei grile de salarizare a funcţionarilor statului din România. Ea s-a realizat printr-un clasament pe categorii, în aşa fel încât să existe o corelare între salarii. Adică, dacă un portar la un minister avea o anumită leafă, ocupând aceeaşi funcţie la o şcoală, el trebuia să aibă aceeaşi leafă. Uniformizarea şi stabilirea unei grile în funcţie de importanţa muncii au fost punctele care au stat la baza aceste grile, rămasă în picioare şi în timpul lui Antonescu, chiar şi sub comunişti. Manoilescu a scris câteva cărţi de mare răsunet în domeniul economiei, pe tema liberului schimb şi a raporturilor între ţările industrializate şi cele agrare. El a demonstrat că o ţară, pentru a se dezvolta, pentru a se putea moderniza, trebuie să aibă o industrie performantă, fiindcă industria este cea care încorporează cea mai multă inteligenţă şi forţă de muncă calificată. Un muncitor care lucrează în industrie, susţinea el, cu acelaşi efort produce de douăzeci de ori mai mult decât un ţăran, ca valoare. Ca atare, România trebuia să-şi dezvolte industria pentru a se moderniza şi a nu deveni o anexă de materii prime a ţărilor dezvoltate. În legătură cu liberul schimb, Manoilescu a arătat că ţările industrializate exploatează ţările agricole. De aceea ultimele trebuie industrializate, iar acest proces e nevoie să fie sprijinit de ţările bogate, ca să se realizeze un echilibru economic mondial, evitând astfel războaiele care au la bază şi motive economice.
Mihail Manoilescu a fost un renumit şi apreciat inginer. În această calitate, el s-a ocupat de organizarea expoziţiilor naţionale şi internaţionale ale României, unde erau prezentate realizările româneşti în domeniile economic, cultural. S-a afirmat ca membru al Guvernului Averescu, ca secretar de stat la Ministerul de Finanţe, unde ministru era Alexandru Lapedatu.
În 1927, guvernul a căzut şi Manoilescu s-a ataşat curentului carlist. Carol renunţase la calitatea de moştenitor, decizia lui a fost acceptată de parlament, succesor fiind ales Mihai, fiul lui Carol.
Situaţia economică se degrada treptat, lucru care a făcut să apară curentul carlist, unde se venea cu ideea că România se poate relansa cu un rege tânăr, viguros, cu relaţii în străinătate.
Manoilescu, alături de oameni de afaceri sau oameni politici precum Aristide Blank, Nicolae Malaxa, Nicolae Iorga, era pentru revenirea regelui în ţară. În octombrie 1927, lui Manoilescu, venit de la Paris, unde avusese o întâlnire cu regele Carol, i s-a intentat un proces. A fost arestat, dus la Jilava, dar i s-a dat drumul după nici o lună de zile. Ce se întâmplase?
Carol acordase un interviu presei franceze, în care declara că este gata să revină în ţară pentru a ocupa tronul dacă va fi chemat. Mai mulţi lideri politici au cerut să vadă dacă acel interviu era real sau nu, fiindcă regele se obligase să nu intre în România decât după 10 ani, doar la chemarea regelui sau a şefului guvernului. Or, nu trecuseră zece ani, nu-l chemase nici primul-ministru, nici regele, Ferdinand murind în iulie 1927, iar Mihai fiind minor.

Verticalitate în politică

În guvernul condus de Iuliu Maniu, Manoilescu a devenit ministrul industriei şi comerţului. Carol a venit în ţară în iunie 1930, proclamat rege, iar Manoilescu era pe val. În aprilie 1931, Carol se pregătea să dea un fel de lovitură de stat, în sensul de a constitui un guvern pe deasupra partidelor. Regele, socotea el, nu trebuie să fie un simplu pecetar, adică să semneze documente, ci să aibă iniţiativă. S-a lansat ideea unui guvern de uniune naţională. Ca să poată demite guvernul naţional-ţărănesc, Mihail Manoilescu a fost nevoit să depună un proiect de lege privind naţionalizarea unei societăţi de la Sân-Martin (Târnăveni), proiect care a fost respins de ţărănişti. Atunci Manoilescu şi-a anunţat demisia. S-a creat o criză, dar până la urmă proiectul s-a votat. Manoilescu însă nu a revenit în funcţia sa.
În Guvernul Iorga din 1931 Manoilescu a ajuns din nou ministru. Însă la orizont a apărut o nouă problemă, criza sistemului bancar, la noi urmând a avea loc prăbuşirea Băncii Marmorosch Blank. Manoilescu a fost numit de rege guvernator al Băncii Naţionale, cu misiunea de a salva Banca Marmorosch Blank. Aristide Blank îl sprijinise pe rege în timpul exilului său şi de aceea ultimul nu voia ca Blank să se prăbuşească. Numai că Manoilescu avea o părere foarte proastă despre Aristide Blank, pe care îl socotea risipitor, şi nu a vrut să angajeze Banca Naţională în sprijinirea Băncii Blank. Ca urmare, a fost demis, şi din mare susţinător al lui Carol a ajuns adversar al regelui.
Dar lucrurile s-au schimbat între timp şi, după 1938, Manoilescu s-a apropiat din nou de Carol, sub motivul că a venit vremea corporatismului. Regele dăduse o lege electorală care prevedea ca voturile la alegeri să se dea pe diferite corporaţii: a muncitorilor, a ţăranilor, a intelectualilor.

Ministru de externe în vremuri de cumpănă

Astfel Manoilescu ajunge ministru de externe după cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în speranţa faptului că, fiind foarte bine văzut în Occident, va reuşi să salveze integritatea teritorială a României. A făcut vizite la Roma şi la Berlin, dar acolo i s-a spus clar că România trebuie să cedeze teritorii în favoarea vecinilor ei bulgari şi unguri. Manoilescu a venit în ţară şi a început să pregătească opinia publică în ideea unor mici rectificări de graniţă, ca urmare a unor schimburi de populaţie.
Numai că, după cum se ştie, tratativele desfăşurate în cazul ungurilor la Turnu Severin nu au dus la nici o înţelegere. În cazul bulgarilor, tratativele de la Craiova s-au soluţionat rapid. România a cedat Cadrilaterul, a avut loc un schimb de populaţii. Cu ungurii s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 30 august 1940, unde ministrul de externe român Manoilescu a fost obligat să semneze documentul care prevedea cedările teritoriale cu consecinţe dezastruoase pentru România. La Viena nu a avut loc nici o discuţie, ci pur şi simplu s-a spus că trebuie să se semneze documentul. S-a pus întrebarea în ţară: acceptă România arbitrajul celor două puteri, Germania şi Italia, sau nu? În Consiliul de Coroană din România s-a decis acceptarea arbitrajului, neştiind ce ne pregătesc cele două. În capitala Austriei, doar a fost înmânat plicul cu noua hartă a României. Manoilescu relatează pe larg ceea ce s-a petrecut atunci. Dictatul a fost o piesă dinainte regizată, nu a avut loc nici o negociere, nici o discuţie. Totul era dinainte stabilit. În memoriile lui, dar şi în alte surse există informaţia că în această perioadă, de după 1 septembrie 1940, cu mari manifestaţii de masă în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, unde se cerea abdicarea lui Carol al II-lea, Manoilescu a fost primul om politic care i-a spus regelui că nu are soluţie de ales, că trebuie să abdice. Carol voia să găsească un om care să continue politica de împăcare cu Germania, cu Italia, iar el să rămână pe tron. Dar Manoilescu i-ar fi spus că nu are nici o şansă, iar condiţia ca România să-şi amelioreze statutul internaţional este ca regele să renunţe la tron.

Prigonit de toţi

În viziunea ministrului de externe, clasele sociale superioare trebuia să reprezinte un etalon în moralitate şi dorinţa de a sprijini pe cei fără posibilităţi. Manoilescu argumentează poziţia sa cu îndemnuri din lucrarea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“ şi, în tradiţie autentică ortodoxă, spune că nu există îndreptăţire la conducerea oamenilor decât aceea pe care o dă capacitatea de a face bine. „Ce îl învaţă Neagoe pe fiul său, se întreabă retoric Manoilescu, şi tot el răspunde cu vorbele domnitorului: «De va fi mai harnic unul dintre cei săraci decât unul din feciorii de boieri sau rudă a voastră, să nu daţi acestuia cinstea, ci să o daţi celui mai sărac, dacă este vrednic şi harnic şi va păzi datoria mai cu cinste decât boierii.»“
În ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi Stat, marele om politic exprimă o opinie nuanţată, în sensul că prima nu trebuie să ia roluri directe în rezolvarea problemelor sociale şi să-şi asume răspunderi pământeşti, ci ea „trebuie să rămână deasupra Statului, să aibă minimă legătură cu Statul, care trebuie s-o sprijine… Statul trebuie să respecte caracterul dominant al Bisericii noastre Ortodoxe. După cum nu suntem un Stat poli-naţional, ci un Stat românesc, cu minorităţi naţionale, tot aşa nu suntem un Stat poli-confesional, ci un Stat ortodox, cu minorităţi confesionale“.
Biserica, în viziunea lui Manoilescu este prima care apără ordinea în Stat, căci Scriptura conţine cea mai bună prezentare practică a principiilor teoriei Statului: „Daţi deci tuturor celor ce sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste“ (Romani 13, 7).
În regimul lui Antonescu, Manoilescu nu a fost văzut bine, fiind socotit omul regelui. Dar şi după 1944, când au intrat ruşii în ţară, Manoilescu a fost prigonit, fiindcă el dusese o politică antisovietică, în sensul că apărase integritatea teritorială a Statului român.
Cum pentru sovietici apărarea Statului naţional unitar român era împotriva intereselor lor, Manoilescu a fost arestat şi a murit în închisoarea comunistă de la Sighet, în 1950. Da, ministrul de externe al României, mare învăţat, profesor şi economist de talie internaţională, omul care s-a dus la Viena cu documentaţie solidă, cu hărţi, cu atlase pentru a rezista presiunilor Occidentului, a murit în temniţă. Decesul său a fost adus la cunoştinţă familiei opt ani mai târziu.

Cedarea Ardealului

„Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest, pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată, şi am înţeles că cuprindea şi Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea, am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, din cenuşiu, negru… În clipa aceea, mi-am pierdut cunoştinţa. Nu mai trăisem o asemenea senzaţie fizică decât cu 22 de ani în urmă, când o injecţie cu novocaină la o operaţie mă făcuse să trec pentru o clipă pe lumea cealaltă, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis. Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dornberg a deschis uşa alergând prin mulţimea care umplea sălile strigând: «Un pahar cu apă, un pahar cu apă!»… Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silă să-l beau. Am început să văd din nou şi am avut puterea să duc mai departe calvarul. Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase şi atâtea gânduri bune pentru ţara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot aşa.“ (Mihail Manoilescu, Memoriiiulie-august 1940 – Dictatul de la Viena, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 212)

„Ortodoxia, dimineaţa unei zile de hram la o mănăstire de munte“

„Ortodoxia nu este o religie pentru dialecticieni. Ea presupune un cer, o căldură şi o mireasmă a ei. Şi plâng pe toţi aceiaşi care nu s-au pătruns niciodată de ele…
Cel care vă vorbeşte nu şi-a petrecut vacanţele copilăriei în saloanele cosmopolite de cură, ci numai la moşioara strămoşilor sau în căsuţele albe ale mănăstirilor de maici din Moldova. Acolo, când venea ziua hramului, din zori de zi se adunau ţăranii în port românesc de munte; iar maicile forfoteau grăbite şi pline de sfiala grijilor. Soarele de august strălucea cu o lumină pe care nu o are decât în ziua Adormirii Maicii Domnului. Şi deasupra tuturora băteau înfiorate clopotele. Mănăstirea se deschidea bucuros celor de afară. În aer plutea o evlavie fără nici o teamă. Şi casa lui Dumnezeu era a tuturora. Cine a văzut asta nu mai caută să definească cu vorbe Ortodoxia. Ortodoxia nu se defineşte; se trăieşte. Ortodoxia este dimineaţa unei zile de hram la o mănăstire de munte“. (Conferinţa Românism şi ortodoxie, prof. Mihail Manoilescu, 6 octombrie 1935 – via ziarul Lumina)
manastirea-petru-voda-iarna
Preluare: MĂRTURISITORII
Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON