„Partidul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare.”
(G. Lesnea)

Prolog

Partidul în Parlament, Partidul în academii, Partidul în cultele religioase, Partidul pe internet, Partidul de la maternitate până la groapă, Partidul post-mortem. Totul e înecat în puterea bâtei, a banului şi a emoţiei de moment a gloatei manipulate ici-colo de câte un fals haiduc, de câte un fals guru, siluind ideile măreţe în aplauze meschine, arătându-şi de sub fardul histrionic grosolănia paroxistică a dispreţuitorului ce se simte stăpân. Minciuna ubicuă face din sferă (metafizică), din linie (ideologică) şi din cub (temniţă virtuală) punct (aneantizare socială). O subzistenţă irespirabilă.

*

Relativismul şi radicalismul sunt două procedee de uzurpare a religiozităţii. Ambele au acelaşi autor şi acelaşi ţel: destructurează mental şi social în aceeaşi măsură în care religiozitatea structurează şi afirmă existenţial. Dacă înainte vreme cele două procedee destructurante se numeau, cu mândria caracteristică, umanism, raţionalism, revoluţionarism, progresism, liberalism, ş.a.m.d., o dată cu experienţa holocaustului a peste 100 de milioane de creştini în ultimul secol, sociologia socialistă s-a văzut nevoită să admită că, din pricina existenţei şi funcţionării liberului arbitru, în virtutea căruia orice conştiinţă este liberă sieşi de a alege să creadă sau să „nu creadă”, nu poate sili conştiinţele să se reprogrameze sau auto-anuleze prin metodele lui Makarenko; drept pentru care a conchis că va simula formele credinţei demonetizând terminologia creştină prin inversarea sensurilor, ca astfel să submineze liberul arbitru. Mreaja, ca şi în cazul experimentelor din temniţe, s-a aruncat asupra întregii creştinătăţi, dar cel mai înverşunat asupra poporului român. Liberul arbitru nu se dă învins de bună voie, că de aceea a fost creat liber. Doar atunci când e „ajutat” de o inteligenţă redusă şi de lipsa de credinţă.

Ecumenismul, ca orice altă formă a relativismului (că e antropologic, ştiinţific, artistic sau religios) atacă gândirea în genere, anulează capacitatea de discernere şi, finalmente, neagă Revelaţia. Relativismul este o boală a gândirii, pliată pe ateismul inimii înşelate, care distruge raţiunile naturale, deduse sau revelate, ale lucrurilor, şi le substituie unui sistem non-axial, non-valoric, i-logic, destructurat. Nici măcar computerele nu pot funcţiona relativist, ci numai relativ la ceva fix, adică fundamentat.

Radicalismul (unul din capetele „Fiarei”), ca o contramăsură a acţiunii centrifuge a relativismului, absolutizează o idee fixă, fiind desigur preferate ideile fixe cât mai superficiale şi cât mai astringente, cât mai reduse adică; de aici şi reducţionismul dus până la aberaţie. Radicalismul este o boală a creierului, în care sunt anulate funcţiunile superioare (de interconectivitate, care dau amplitudine trăirii, orizont ideii şi care permit empatii). De aceea radicalismul este inextricabil asociat cu violenţa de limbaj şi crima.

Relativismul şi radicalismul sunt chipul monedei aduse de farisei şi irodiani lui Iisus, cărora le-a zis: „daţi înapoi Cezarului ce e al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. El dă dajdia, dar nu din al Său, nu punga ucenicilor, ci trimiţând, e pescuit un peşte din mare, închipuind lumescul din afara Bisericii, în gura (rostul, graiul) căruia e aflat un ban – acela este dat nu ca recunoaştere şi contribuţie personală, ci înapoiat Cezarului. A-l da înapoi de acolo de unde a venit, fără a-l folosi, fără a-l atinge, fără a avea părtăşie, fără a-l considera al Său. „Al lui Dumnezeu” e slava, cinstea şi închinăciunea, cerul şi pământul, marea şi toate câte sunt într-însele, trupul şi sufletul, cugetul şi inima, vorba şi fapta, dorul şi plinirea. În ce e al lui Dumnezeu nu încape „raportare la parte”; relativismul şi radicalismul sunt procese ale părţilor împotriva totului, pe când ortodoxia este în axiologic atotplinitoare.

În moneda aruncată „înapoi” (ca neprimită) de Mântuitorul, o faţă a monedei greşeşte faţă de Mila lui Dumnezeu (pe care relativismul o supralicitează, în detrimentul Dreptăţii Lui), cealaltă faţă greşeşte faţă de Dreptatea lui Dumnezeu (pe care radicalismul o supralicitează, în detrimentul Milei Lui). De aceea se şi zice în popor că moneda, având două feţe, e „ochiul dracului”. Dumnezeu este şi Dreptate, şi Milă, nedespărţit.

*

O precizare pentru orice demers de clasificare: orice om care, analizând, obiectivează pe semenul său, este aplicant al materialismului dialectic. Creştinismul priveşte fiinţa umană ca pe cea mai adâncă taină a lumii văzute şi o respectă ca atare. De aceea antropologia şi sociologia creştină uzează exclusiv o metodologie filocalică, prin care-şi asigură ferirea de orice condescendenţă.

Ecumeniştii se împart în trei mari categorii:

1. cei care provin din fosta nomenclatură comunistă, care nu şi-a schimbat cadrele după răsturnarea politică şi devenirea ei neocomunistă. Aceştia, din cauza îndelungatei lor frăţietăţi cu comunismul, nu mai pot face diferenţa între credinţă şi ideologie şi prin urmare nu pot arăta faţă de filiaţia cugetului patristic toleranţa cu care o exaltă pe cea umanistă. Victime ale propriei lor alegeri într-o dificilă şi complexă situaţie politică, ei rămân prizonieri instituţionalismului şi străini cu totul de bucuria şi frumuseţea trăirii autentice creştin-ortodoxe. Necunoscându-le, ei sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai isihasmului autentic ca şi al apologeticii autentice, şi, bine statorniciţi cu drept de veto, „execută” homeopatic şi cu lentoare asinină orice elan catehetic, şi cu viteza luminii sufocarea planului publicistic şi omiletic cu ceea ce le e lor familiar: lozinci, fraze goale, limbaj de lemn, forme fără fond, ofensând prin suficienţă şi iritând pe trăitorul şi pe flămândul de ingenuu. Ei reprezintă comunismul „de modă veche” din orice ţară şi, ca orice exponent al acestui „vânt al morţii”, detestă visceral constructivismul polemicii argumentate, şi nu pot fi nici luminaţi, nici înlocuiţi fără a periclita însăşi existenţa respectivei comunităţi. Saducheic, ei nu concep Revoluţia Spiritului, ei abhoră revoluţia nu pentru că este nihilistă; nu se tem de ea, pentru că orice revoluţie materialistă are un rezultat materialist.

2. intelectualii care provin din educaţia protestantă din institutele de învăţământ aşa-zis ortodox – seminarii, facultăţi, din ţară şi de peste hotare. Aceştia s-au înregimentat în aceste instituţii (probabil) cu ideea de a se adânci în tainele ortodoxe, dar de o vreme încoace învăţământul (chiar şi cel teologic) a fost pliat pe directive mai puţin soteriologice, astfel încât neofiţii se adapă ani de zile cu cacodoxii mâloase şi cu scornelile unor profesori sfertodocşi, ale căror interminabile şi inutile prefeţe trebuie să le plătim din buzunar ori de câte ori vrem să cumpărăm o carte istorică, filosofică sau patristică. Absolvenţii, cu foarte puţine excepţii, devin astfel apostoli ai celui mai mic numitor comun, victimele călăuzelor oarbe care au inundat cu gândirea lor sucită piaţa de scrieri religioase. Buimăciţi de praxisul liberal al academiei moderne, rămaşi fără compasul bunului simţ ţărănesc care le împodobea credinţa, aceasta cu greu le mai poate fi recuperată. Ar trebui să aibă destulă dibăcie să dea la o parte zgura acumulată în anii de studiu şi să acorde minţii lor şansa să-şi revină prin înţelesurile hristice. Educaţi să sfideze temeiurile strămoşeşti în numele progresului, prin peroraţia şi pastoraţia lor ce moşteneşte şovăielnicia dogmatică a bibliografiei lor deformează iremediabil generaţia de azi şi de mâine a bietului popor român.

3. odraslele spirituale ale categoriilor de mai sus, de la intelectuali şi clerici mai mult sau mai puţin şarmanţi, puternic propulsaţi de Partidul Unic, până la mireni trăind mic pe facebook sau pe picior mare în metropolele apusene inundate de români ce se voiesc „cetăţeni universali” (homo oecumenes), intelectualii autohtoni, cu ştaif sau fără, liberii cugetători care în libertatea de a nu mai cugeta consideră de bon ton să fie şi un pic creştini pentru că le mai maschează din superficialitatea definitoriu agnostică, orice categorie socială pentru care „religia e opiumul popoarelor”, „cauza tuturor relelor”, „un lux de duminică”, „o exersare benefică a reveriei”, „un aspect necesar al culturii superioare”, şi alte definiţii la fel de ridicole şi de doveditoare ale lipsei de adâncime, ba chiar şi temerarii ascorişti tremurânzi, care sunt în stare să „facă ascultare” şi de Arie, numai să nu iasă din zen, ei bine, toţi aceştia se înscriu bucuroşi în rândurile internaţionalei ateismului mistic şi a relativismului ecumenist.

*

Biserica = universalitate, unitate, dogmă revelată.

Antibiserica = globalism, marxism, ecumenism.

Biserica = naţionalitate, unicitate, rânduială.

Antibiserica = extremism, şovinism, anarhism.

Întotdeauna orice structură paralelă, parasinagogală, ocultă sau overtă încearcă să imite Biserica.

Şi de aceea Biserica niciodată nu va fi vreun –ism.

*

Epilog

În Lagăr ai voie să te desfăşori câtă vreme n-ai impact. Când diferă de sarcinile de partid, unii sunt călcaţi de tramvai din întâmplare, alţii se îmbolnăvesc tot din întâmplare, dacă n-au reuşit să fie compromişi. Alţii tot din întâmplare sunt „niţel scuturaţi” pe viaţă de ofiţerii la care creierul şi muşchii joacă interşanjabil. Nimic nu s-a schimbat după 1944, nici după 1989, şi nu se va schimba vreodată prin imanent, pentru că singura schimbare reală a lumii este viaţa în Hristos: Crucea şi Învierea. Dacă fericirea societăţii pământeşti ar fi fost o posibilitate a creaţiei „internaţionalei” neuronilor, Moise n-ar fi văzut un rug arzând fără de ardere şi un foc grăitor în care Creatorul lumii se făcea Mesia.

„Mânia scrâşnită-n măsele” a omului blând dus până pe buza disperării ia contur din ce în ce a baladă în care prototipul român se pregăteşte de marea trecere luptând cu mâinile goale cu fiara cu şapte capete şi zece coarne, sau, dacă-i mai cardiac, aşezându-se cuminte şi contemplativ lângă locul de veci unde-şi sculptează singur o cruce de os mult zice duios şi, liber de-acum pentru totdeauna, adoarme privind la crucea de stele strălucind în inima sa.

Poate că noi, creştinii, suferim de o hipersensibilitate, într-o lume care abjură misterul şi bucuria de a fi.

Fratele lu’ Karamazov

Sursa: MĂRTURISITORII